20 – 23 Ianuarie 1941 „Prima încercare de revoluție comunistă din România” (II)

2. UN  ȘUT  ÎN  CUR
care doare mai tare decât 120 de evrei ucişi de legionari

Despre acest caz mi-au vorbit, în termeni identici, două persoane bine cunoscute de publicul românesc : domnii Cornel Dinu şi Cezar Tabarcea. Domnul Ştefan Bolintineanu Herişescu – nu ştiu dacă mai trăieşte, a făcut după 1944 ani grei de puşcărie (vreo cinci-şase), condamnat pentru faptul că în timpul „rebeliunii” legionare i-a dat un picior în spate unui evreu. După 23 august 1944, evreul molestat l-a reclamat justiţiei noi, socialiste, pe torţionarul Ştefan Bolintineanu Herişescu, care a şi fost arestat şi condamnat la câţiva ani buni de temniţă. După câte am înţeles, Ştefan Bolintineanu Herişescu şi-a recunoscut fapta, în privinţa aceasta lucrurile fiind certamente confirmate : şutul a fost tras ! În locul amintit !…
În copilăria mea, a da şi a primi asemenea lovituri (e drept, cele mai multe m-au avut ca expeditor!) era aproape un obicei. Cred că sub influenţa filmelor lui Charlie Chaplin, dacă nu mă înşel!, a cinematografului mut, unde gestul cu pricina nu lipsea din niciun film american. Aproape că nu înţeleg o sentinţă de condamnare la ani de temniţă grea pentru un asemenea gest copilăresc, „şmecheresc”! Dar încercând să-mi imaginez cam cum vine să ţi se aplice un asemenea tratament dincolo de o anumită vârstă, matură, încep să pricep că aşa ceva nu se face şi că într-adevăr un asemenea gest trebuie pedepsit. Chiar şi atunci când nu i se poate atribui un avânt anti-semit! Cu atât mai mult  atunci când! Cum este cazul de faţă, când şutul i-a aparţinut unui legionar, iar fundul unui evreu…
Comentariul propriu-zis care este de făcut priveşte însă alte fapte, petrecute tot atunci, în ianuarie 1941, când pe lângă victima domnului Ştefan Bolintineanu Herişescu, au mai căzut victime şi alţi evrei, au căzut propriu-zis, morţi la pământ de victime ce erau. Mă gândesc în primul rând la cei 120 de evrei „ucişi mişeleşte” în ianuarie 1941. Pentru aceste asasinate justiţia română nu a dat nici o lună de temniţă! Şi nu a făcut nimic pentru a-i identifica şi prinde pe asasini!
Repet: nimeni nu a fost acuzat în justiție pentru asasinarea celor 120 de evrei! Deși au fost arestați, anchetați și condamnați sute de legionari, nici măcar unul nu a fost trimis în judecată pentru evreii asasinați la Abator sau în pădurile din marginea Bucureștiului!
Deci evreii reclamă un şut în fund şi autorul loviturii se alege cu ani grei de închisoare, la Aiud, la Canal, la stuf! Iar pe autorii celor 120 de asasinate nu-i caută nimeni, nici în zilele asasinatelor, nici după aceea! Nici măcar după 23 august 1944, când, cum s-a văzut, justiţia nouă n-a pregetat să pedepsească cu ani grei de temniţă un şut în fund, numai pentru că fusese dat unui evreu! Ca gest de anti-semitism doctrinar, probabil, cum ar zice Lya Benjamin!
Nu ştiu dacă în juris-prudenţa românească şi europeană se mai înregistrează un caz pereche a cazului descris mai sus. Noi însă, azi, trebuie să le fim recunoscători celor care au prilejuit această întâmplare fără pereche. Atât d-lui Ştefan Bolintineanu Herişescu, cât şi victimei sale şi mai ales celor care l-au judecat şi condamnat, căci în felul acesta ne-au oferit motive să ne mirăm ca lumea, cu nesfârşită stupefacţie, de faptul că nimeni, după 23 august 1944, nu a venit să reclame pe vreunul dintre asasinii celor 120 de evrei ucişi în ianuarie 1941, la fel cum extrem de puţini au fost românii acuzaţi şi condamnaţi pentru evreii ucişi la Iaşi în iunie 1941, iar mai presus de toate lipsesc sutele de români acuzaţi şi condamnaţi pentru cei 300.000 de evrei ucişi mişeleşte în Basarabia şi Transnistria!
O justiţie care condamnă la ani grei de închisoare pentru un şut în fund, oare cât ar fi trebuit să fie de neînduplecată pentru ucidere, pentru uciderea de evrei?! Din păcate constatăm că atât din partea autorităţilor, cât mai ales din partea supravieţuitorilor (rude, prieteni, organizaţii reprezentative evreieşti) a lipsit și lipseşte orice interes pentru a-i identifica pe asasini! Comunitatea evreiască s-a arătat extrem de activă în a acuza la modul general – „românii au ucis 300.000 de evrei”, dar a fost cu totul dezinteresată în a-i identifica în persoană pe asasinii propriu-zişi!
Au apărut sute de articole, zeci de cărți despre aceste crime din timpul „progromului din ianuarie 1941”, s-au făcut și filme, documentare și artistice, dar nu s-a făcut nicio plângere penală!
Ici-colo apare la unii comentatori ideea că evreii ar fi renunţat să apeleze la justiţie deoarece ştiau că justiţia românească le va ţine parte legionarilor. Idee ce nu poate fi luată în seamă, mai întâi pentru că justiţia din România, mereu obedientă faţă de autorităţi, a fost deosebit de aspră şi de nedreaptă cu legionarii atât pe vremea lui Carol şi Antonescu, cât şi mai târziu, sub comuniştii cominternişti: 1944-1964. Ideea este infirmată însă, spectaculos, de felul cum a fost pedepsit istoricul şut în fund dat de dl Bolintineanu Herişescu unui evreu. Un singur şut, pedepsit cu ani grei de temniţă…
Cel mai mult trebuie să ne mirăm de faptul că familiile evreilor asasinaţi au „înghiţit” această complicitate, a justiţiei şi a comunităţii evreieşti! Vreau să spun complicitate a acestor instituţii cu asasinii! Eu sau oricare dintre cititorii acestor rânduri, dacă aş fi fost rudă cu vreunul dintre evreii asasinaţi în ianuarie 1941, aşa i-aş fi acuzat, de complicitate cu asasinii, atât pe poliţişti şi magistraţi, cât şi pe liderii comunităţii evreieşti! Căci aş fi vrut şi aş fi cerut să se afle cu precizie care dintre legionarii arestaţi mi-a ucis părintele sau fratele!
Rămâi cu impresia că toată lumea a fost mulţumită că existau acei 120 de morţi şi că ei puteau fi puşi pe seama legionarilor, nu a unor legionari anumiţi, ci a legionarilor în general, ca şi cum ai fi spus că bieţii oameni au murit de o boală, de o molimă, de o ciumă, ciuma verde, desigur! Nu mai interesa pe nimeni să se meargă mai departe, căci rezultatul, scopul urmărit, fusese atins : compromiterea mişcării legionare ca adunătură de criminali!
Cele de mai sus sunt o parte din motivele pentru care ajungi să te întrebi dacă nu cumva evreii morţi în ianuarie 1941, cei 120, sunt la fel de adevăraţi şi de morţi ca şi evreii, cei 300.000, „ucişi mişeleşte” în Basarabia şi Transnistria!
Căci, una din două: (1) ori cele 120 de cadavre inventariate în ianuarie 1941 aparţineau într-adevăr unor evrei, victime ale bestialităţii legionare şi, în acest caz, comunitatea evreiască se face vinovată pentru că nu s-a străduit în nici un fel să afle cine erau criminalii, autorii propriu-zişi ai asasinatelor, şi în felul acesta decad din dreptul de a mai acuza pe cineva de acele crime, ori (2) avem de-a face cu o diversiune pe care o anchetă minuţioasă şi neutră a justiţiei, pornită pe identificarea criminalilor, ar fi descoperit-o. O diversiune de care, fireşte, ştia şi comunitatea evreiască, prin liderii ei, drept care aceşti lideri au stat cuminţi şi n-au protestat nicicum faţă de pasivitatea justiţiei. Această din urmă ipoteză, oricât ar fi de vinovată faţă de amintirea victimelor, faţă de suferinţele acestora, intră în concordanţă cu o serie de alte fapte printre care şi declaraţiile făcute de rabinul Alexandru Şafran la TVR, în 1995: „a doua zi după rebeliunea legionară, m–am mişcat repede şi până seara, înainte ca autorităţile să intervină, i-am înmormîntat pe toţi evreii ucişi de legionari!”
De ce atâta grabă?
De ce rabinul Şafran nu a lăsat ca autorităţile să facă ancheta criminalistă pentru a se afla fiecare evreu de cine anume a fost ucis?
Un şut în fund dat unui evreu e normal oare să producă mai multe efecte de ordin penal decât asasinarea a 120 de evrei? În ce lume trăim?

*

Toate aceste întrebări şi nedumeriri îşi află răspuns dacă introducem în discuţie dovezile că între evreii comunişti şi serviciile secrete româneşti a existat o înţelegere, prin care s-a decis producerea unor acte de terorism şi vandalism sălbatic asupra cartierelor evreieşti, acte care să pară a fi săvârşite de legionari. În înscenarea acestui pogrom evreii comunişti au apelat la experienţa cea mai înaintată: sovietică, cominternistă. De unde, adică din URSS, au venit câteva mii de cămăşi verzi, cu care au fost îmbrăcaţi mii de infractori şi ţigani, îndeosebi din cartierul Dudeşti-Cioplea.
Una dintre dovezile privind acest târg criminal se află într-o arhivă americană, de unde documentul a fost scos şi publicat în „România liberă” din 3 septembrie 2003 de cunoscutul  publicist Vladimir Alexe. Citez: „Prima convenţie de colaborare între comunişti şi regimul ANTONESCU s-a încheiat pe 11 ianuarie 1941, prin mijlocirea Serviciului Secret de Informaţii – SSI – reprezentat de comisarul POPOVICI şi de CONSTANTIN DAVID, care reprezenta Partidul Comunist din România (PCdR). Prin această convenţie, Partidul Comunist se angaja să participe la evenimentele din 20-23 ianuarie 1941 prin acţiuni anarhice în cartierele evreieşti, alături de poliţişti, derbedei şi hoţi. Comuniştii şi-au respectat angajamentele, aducând, astfel, o importantă contribuţie la consolidarea regimului ANTONESCU, cu această ocazie. Participarea comuniştilor la devastarea cartierelor evreieşti din 20-23 ianuarie 1941 este, însă, şi astăzi un „tabu” pentru istoria PCR. Şi nu înţelegem de ce.”
După câte ştim, nimeni din partea Comunităţii Evreieşti din România nu a contestat sau comentat documentul publicat de dl Vladimir Alexe. Ştim că Lya Benjamin, fost istoric al PCR, reciclată după 1990 ca istoric evreu holocaustizant, l-a căutat pe dl Vladimir Alexe şi i-a cerut detalii privind provenienţa documentului, le-a primit, probabil că a verificat autenticitatea documentului şi, din tăcerea domniei sale, deducem că s-a confirmat autenticitatea documentului. Numai că Lya Benjamin nu are voie să tacă, ci are obligaţia morală să răspundă cumplitei incriminări implicite pe care documentul din arhiva americană o face la adresa Comunităţii Evreieşti din România. În fapt, obligată, obligată până la Dumnezeu să ia o atitudine publică, este Comunitatea Evreiască, pentru a se disculpa – dacă are cum şi cu ce, sau pentru a recunoaşte nevinovăţia legionarilor, cărora de 68 de ani li se aplică eticheta de asasini ai celor 120 de evrei declaraţi ucişi la rebeliunea legionară şi autori ai devastărilor pustiitoare din cartierul evreiesc…
Legionarii au afirmat mereu, iar în mare măsură au argumentat şi dovedit, că nu sunt ei autorii actelor de terorism săvârşite în zilele rebeliunii. La argumentele legionarilor niciun „evreu” nu a catadicsit să răspundă punct cu punct, ci au respins „apologia” legionară prin invocarea …mormintelor din cimitirul evreiesc.
Dar nici legionarii nu au 100% dreptate, căci totuşi, unul dintre ei, mai iute de …picior, numitul Ştefan Bolintineanu Herişescu, a slobozit un şut în …pardonul unui evreu, sancţionat apoi, după ani de zile, de justiţia „iudeo-comunistă”, care a făcut astfel o mare, imensă greşeală, căci ne-a oferit dovada că ni se ascunde adevărul despre 20-23 ianuarie: evreii au cerut pedeapsa justiţiei pentru un şut în cur, iar pentru 120 de conaţionali asasinaţi şi batjocoriţi nu au chemat pe nimeni, pe niciun legionar, să dea socoteală. De ce? Pentru că o anchetă judiciară, oricât de superficială, ar fi putut descoperi că asasinatele respective sau (1) nu s-au produs, sau (2), dacă s-au produs, au avut ca autori pe alţii, nu pe legionari.
O ultimă perplexitate: în celebra mistificare intitulată Istoria RPR, autorul Mihail Roller, evreu comunist, cât a fost el de mincinos, dar tot nu pomeneşte nimic de „rebeliunea legionară” şi nici de cele 120 de cadavre, adică nu spune că s-ar fi produs un pogrom în ianuarie 1941. Bănuim că nu această omisiune l-a determinat pe bietul cominternist să-şi ia singur zilele… Din păcate gestul său a fost inutil: ştafeta minciunii a fost preluată de generaţia următoare de mercenari ai istoriografiei, evrei şi neevrei de-a valma.

Ianuarie  2009

Ion Coja

Post scriptum 2012, ianuarie
Cred că trebuie să fiu puțin mai explicit, drept care îi rog pe cititori să facă un mic efort de imaginație și să ne închipuim cum ar fi decurs lucrurile dacă în ancheta judiciară și în procesul care a urmat evenimentelor din ianuarie 1941, procuratura ar fi urmărit și această pistă: Cine se face vinovat de asasinatele de la Abator și din pădurea Băneasa și Jilava?
Să presupunem că ar fi identificat câțiva legionari suspecți, pe care i-ar fi acuzat de acele omoruri. Inculpații respectivi și-ar fi angajat niște avocați, iar avocații ar fi început să pună întrebările cele mai obișnuite. Obișnuite, dar în acest caz extrem de incomode pentru autoritățile statului:
1.    Unde este raportul de autopsie și expertiză judiciară?
2.    Unde sunt martorii din incinta Abatorului? Acești martori nu puteau să lipsească de vreme ce la Abator s-a lucrat în acea zi.
3.    De ce nu s-au căutat acești martori spre a fi confruntați cu persoanele acuzate?
4.    De ce toate cadavrele de la Băneasa și Jilava sunt complet despuiate? Or fi furat țiganii hainele, dar chiar și izmenele? Întrebare justificată și de faptul că de la producerea asasinatelor până la intervenția autorităților au trecut numai câteva ore! Nu cumva acele cadavre erau complet dezbrăcate pentru că aceasta este „ținuta” obligatorie pentru orice cadavru de la morgă? După 1944, Petre Pandrea declara că aflase chiar la Pătrășcanu în casă, cum fuseseră pregătite din timp cadavrele care apoi au fost expuse ca victimele rebeliunii! După declarația lui Petre Pandrea, chiar și fotografiile fuseseră făcute cu multe săptămâni înainte de „rebeliune”.
5.    De ce nu s-au făcut fotografii amănunțite ale fiecărui cadavru, pentru a se face vizibilă cauza morții?
O anchetă judiciară făcută în prezența avocatului apărării risca să duca la concluzii nedorite de autorități.
O chestiune care ar putea fi și azi rezolvată, prin consultarea arhivelor: Cine erau admistratorii Abatorului? Conform declarației lui Constantin Dărășteanu, la data aceea Abatorul era administrat de niște evrei… Detaliu care, dacă se confirmă, pică toată șandramaua…

*

O ultimă completare: ani buni înainte de 1990, la Țuțea acasă mergând, am dat peste un domn care se pregătea să plece când am intrat eu în garsonieră. Petre Țuțea ne-a făcut prezentările și a insistat ca acea persoană să nu plece înainte de a-mi spune (1)cine este – era fostul primar legionar de la Jilava, și (2)pentru ce a fost condamnat după rebeliune: fusese condamnat pentru tulburarea ordinii publice, i s-a pus în sarcină că a spart niște vitrine în centrul Bucureștiului… Raționamentul lui Petre Țuțea: cum se puteau face crimele din pădurea Jilava fără participarea primarului legionar din Jilava? De ce pentru crimele din pădurea Jilava nu a fost nimeni acuzat și condamnat?