A-nceput iar să se vorbească intens de momentul de la 22 decembrie 1989…

Publicat de |2018-04-04T11:15:17+00:004 aprilie 2018|Amestecate|

Nimeni nu i-a spus pe nume

A-nceput iar să se vorbească intens de momentul de la 22 decembrie 1989 şi observ că, în fine, începe să i se spună pe nume.

Am zis numai că începe“, adică văd că începe să nu mai vorbească nimeni de prostia aia cu „lovitura de stat“.

Ceea ce era o inepţie.

Dar aşa credea Ceauşescu la proces, cred, care poate n-ar fi recunoscut nici chiar în forul lui interior că izbucnise, într-adevăr , o revoluţie. Numai că el nu era judecat de revoluţie, ci de o copie a ei trucată, dar care şi ea îi vroia pielea , ca să se împăuneze cu acest trofeu de preţ! Care le asigura bandiţilor ăştia legitimitatea după care tânjeau.

În goaană după legitimitate, îl omorâseră sanchiloţii pe Ludovic şi bolşevicii pe ţar!

Pe Ceauşescu l-a dărâmat atunci la prânz o revoluţie. Numai că pe seară s-a declanşat şi contrarevoluţia.

Sărmanul Ceauşescu a fost zdrobit de ambele forţe, care s-au luat la bătaie într-o confruntare inegală.

Revoluţia era pe faţă, iar contrarevoluţia i-a-nfipt cuţitul în spate şi a aruncat în ghearele morţii peste o mie de oameni, revoluţionari şi chibiţi de-ai ai lor, de-a valma, care treceau întâmplător, pe stradă. Numai să fie oameni morţi, ca să-i credem cum ne mai apără ei de terorişti… Dar teroriştii erau ei!

Tot revoluţia pierduse nişte sute de oameni, iar contrarevoluţi a venit intactă, elegantă, cu puloverele alea de firmă, pregătite, desigur, din vreme, şi cu irozii ăia aruncaţi înainte, ca să urle ei că revoluţia a învins. Dar revoluţia erau liceenii călcaţi de tancuri la Dalles, eroii baricadei de la Inter, veghea din Piaţa Universităţii, de sângele cărora s-a spălat caldarâmul, ca să nu mai vorbim de jertfele efluviului pornit de la Timişoara şi de-acolo în toată ţara…

Programul contrarevoluţiei a fost să ia pielea revoluţiei şi să şi-o tragă peste cap ca lupul, care s-a travestit în oaie.

Dar programul emanaţilor era unul băieţesc. Iar băieţiiştiau ce le făcuseră alor lor în 1956 în Ungaria revoluţionarii şi n-aveau niciun chef să se dea pe mâna lor.

Şi-atunci s-au pregătit din vreme pentru ceeea ce ştiau că n-are cum să nu vină şi s-au organizat pentru ceeea ce în limbajul lor consacrat se numeşte „gestionarea unei situaţii de criză“.

Lor, însă, obişnuiţi să lucreze în tenebrele conspirative, nu le-a convenit să iasă la lumină şi mai ales de ce să se expună cumva unui vot popular, care, vrând-nevrând, n-avea cum să fie evitat…

Şi l-au ales atunci pe domnul Iliescu, om de încredere şi având şi o carismă de gang, foarte folositoare, cu zâmbetul ăla de primadonă kaghebistă, înflorind ca o zambilă, mirosind însă ca morţii de sub ea.

Restul e tăcere şi probabil că dincolo de ea nici nu se va putea pătrunde, atâta timp cât primadona din Moliere va mai trăi şi care dac-ar fi strânsă cu uşa prea ar avea multe de povestit.

Puşi Dinulescu