O veste cu care eram amenințați de mai multă vreme, de câțiva ani de suferință, de convalescență și de prăbușire fizică, peste care dumnealui Gheorghe Dumitrașcu, marele profesor care a fost, a trecut cu umor și senin, având conștiința împăcată a unui destin împlinit!

Nepoata mea Iana Efrim i-a fost elevă la „Mireca” înainte de 1990 și venea acasă încântată de orele de istorie „pe bune” predate de năzdrăvanul profesor, mai apoi, după 1990, senator naționalist, patriot „fără rest”, model pentru elevii și studenții săi. O fire exuberantă, izvor de elan făptuitor pentru cine avea norocul să-i fie în preajmă!

Vocea sa, teatrală și pătimașă, exprima cu sinceritate un zbucium, o suferință „postdecembristă” pe care cine n-a trăit-o?!…

Am suferit împreună în Senat încercând să oprim tăvălugul trădării de Țară și Neam, opoziție care ne-a costat pe amândoi pe plan social. Și nu numai!

Ultima oară ne-am întâlnit în vară, la aniversarea Liceului Mircea cel Bătrân, eu ca fost elev, el ca fost profesor!… Mi-a șoptit ca pe o taină că s-ar putea să fie ultima noastră revedere…

N-a fost ultima! Cu Gheorghiță Dumitrașcu mă voi revedea des, mai des ca până acum, când ne vom gândi unul la altul cu o intensitate mult mai mare ca până acum… O ocazie va fi atunci când colegii săi de partid se vor învrednici să publice în volum intervențiile sale în Parlament, textele exemplare pe care le-a scris „cum ira et studio”, pătimaș, încrâncenat, incapabil să tranzacționeze duplicitar atunci când în joc au fost interesele Neamului! Le-a slujit fără să rămână cu nimic dator condiției de dascăl, de parlamentar, de istoric!

Gheorghe Dumitrașcu!… Cetățean de onoare al României eterne! Odihnește-te în pace, frate al nostru!

ion coja