La două zile dupa ce în URSS și în lume ziua de 7 noiembrie 1989 a fost sărbătorită așa cum a fost sărbătorită – ca vai de lume, adică! – printre altele aflu de la un coleg că la Moscova mulțimile ar fi defilat sub lozinca Proletari din toate țările, iertați-ne !…  Pare să fie o anecdotă ! Cel care mi-o spune este însă convins că așa s-a și întâmplat ! De ce nu ?!… Oricum, am impresia că aflu în această simplă schimbare de predicat expresia – cea mai succintă și în același timp cea mai potrivită – a evenimentelor ce se succed de câțiva ani în lumea « comunistă ». Tâlcul acestora mi se pare a fi cel mai bine prins în ideea că URSS (sau proletariatul rus ori Armata Roșie)  care ani de zile s-a amăgit și ne-a amăgit că se află în avangarda omenirii, are acum motive, pentru cât s-a înțelat și ne-a înșelat, pentru cât ne-a mințit și s-a mințit pe sine, să-și ceară iertare, să-și facă mea culpa, deci. Să-și facă și harakiri ?… Rămâne de văzut.

Vinovăția sovietică este greu de evaluat acum când ne aflăm în toiul evenimentelor declanșate de conștiința acestei vinovății. Punând răul înainte, imaginându-ne consecințele cele mai reprobabile, vom spune că vinovăția sovieticilor este în primul rând față de însăși lozinca parafrazată : Proletari din toate țările, uniți-vă !…  adică față de ideea comunistă. Anume, dincolo de orice dispută teoretică, ideea comunistă iese definitiv compromisă de « experimentul sovietic », implicit cel est-european. Această eventualitate mi se pare a fi consecința cea mai gravă din mulțimea de consecințe dureroase a celor 72 de ani de construcție a socialismului sovietic, bolșevic.

De ce mi se pare atât de gravă această consecință ? De ce considerăm ca pe o mare și ireparabilă pagubă pentru omenire faptul că prin cele petrecute de la 7 noiembrie 1917 încoace s-a compromis ideea comunistă ? De ce considerăm inadmisibil ca omenirea să abandoneze ideea comunistă ?

Căci – se pare- aici am ajuns : omenirea e pe punctul de a abandona ideea comunistă !

…Nutrim aceste gânduri întrucât, spre deosebire de toți cu care am avut ocazia să comentez evenimentele și stările « din lumea comunistă » , colegi sau prieteni, membri sau nu ai partidului comunist, noi nu confundăm trei lucruri ce mi se par extrem de deosebite :

1. Realitatea bolșevica, stalinistă, sovietică,

2. Teoria marxist (-leninistă)

3. Ideea comunistă

Cruda și disperanta realitate bolșevică, resimțită de aproape jumătate din omenire, reprezintă o cale înfundată a istoriei. Pe drumul deschis la 7 noiembrie 1917 omenirea nu mai are nimic de câștigat. Poate doar experiență. Și când zic astfel s-ar părea că glumesc, dar am și multă dreptate, căci într-adevăr s-a adunat astfel o experiență uriașă, omul și-a vădit în acești ani chipuri și înfățișări pe care nu le-am fi crezut a fi ale sale. Oare enorma suferință cu care s-a adunat această experiență, și însăși această experiență, să nu mai fie ele bune decât pentru gestul renunțării la idealul comunist ? Nu este cumva un preț prea mare ?

Considerăm că realitatea bolșevica, stalinistă, sovietică, nu este decât unul din chipurile posibile ale teoriei marxiste, leniniste. Înfățișarea acestei variante a fost determinată de o serie de accidente, de întâmplări, câteva din ele de-a dreptul nefirești, care au făcut-o să înscrie în istoria lumii capitolul posibil cel mai sângeros. Starea de înapoiere economică, socială și spirituală a Rusiei, imensitatea acesteia, caracterul « terorist » al revoluției, caracterul nefiresc al statului sovietic – întemeiat pe principiul suveranității ruse asupra celorlalte națiuni, personalitatea diabolică a lui Stalin (dar și a altor tovarăși ai acestuia , în frunte cu Lenin însuși), toate acestea și încă multe altele făceau din Rusia anilor 1917 statul european cel mai puțin potrivit pentru a experimenta teoria marxistă a unui stat al proletariatului.

Se pare chiar că Marx și-a construit ipoteza unei asemenea societăți având în vedere una din țările apusene, o Anglia sau o Germania, iar nicidecum  Rusia unde proletariatul abia începea să capete conștiința existenței sale.

Nu este un efort de imaginație prea mare ca să ne dăm seama că altfel, cu totul altfel, ar fi arătat un comunism vest-european ! Sau care, înainte de a fi rusesc, ar fi fost est-european.

Oricum, 1917 ca dată de debut a unui stat socialist pare să fie un început prematur chiar și pentru Europa de Vest.

De asemenea, teoria marxistă pare indubitabil că a avut o imensă neșansă : aceea de a i se încerca aplicarea în condițiile cele mai improprii, mai neprielnice.

Eșecul bolșevic, de aceea, nu poate fi considerat neapărat ca eșecul marxismului. Este doar o încercare nereușită. Iar acest insucces decurge mai curând dintr-o serie de condiționări istorice, și mult mai putin din slăbiciunile teoriei, slăbiciuni care, firește, există, ele s-au făcut vădite pe parcursul experimentării și sunt, credem, remediabile.

Cu atât mai puțin întemeiate sunt motivele de a pune în discuție ideea comunistă. Alte teorii deja există și mai ales sunt așteptate să apară, prin valorificarea experienței căpătate în anii de așa-zisă « construcție comunistă » în URSS.

Puțin, foarte puțin, din realitatea sovietică reprezintă o concretizare a teoriei marxiste, la fel cum și această teorie, la rândul ei, nu slujește decât parțial ideea comunistă…

Cum însă intenția noastră nu este să facem o analiză critică a marxismului, ci doar să dovedim greșeala celor ce odată cu bolșevismul sunt gata să condamne și ideea comunistă, ne vom referi cu precădere la acestea două : realitatea sovietică și ideea comunistă, aflate într-o contradicție aproape totală. Foarte puține lucruri din realitatea sovietică decurg cu necesitate din ideea comunistă.

Mă voi mărgini la câteva exemple: atitudinea bolșevicilor față de religie, îndeosebi față de creștinism. Mi-a fost întotdeauna de neînțeles adversitatea bolșevicilor față de religie. Ateismul lor, deseori extrem de primitiv, nu are nici o legatură cu ideea comunistă, idee care se înfrățește în multe cu religia creștină. În mod esențial, amândouă au resimțit aceeași nevoie, a unui om nou, a edificării interioare a ființei umane.

Pare deci de la sine înțeles ca pe viitor, într-o societate ce va încerca să se organizeze dupa ideea comunistă, religia să nu mai fie prigonită, ci cointeresată să participe la edificarea unei lumi mai bune.

Cel mult se va pune problema ca, distingând între religie și biserică, comuniștii să ajute – iar nu să oblige, biserica a se „reforma”, în concordanță cât mai mare cu propria religie, cu menirea acesteia, cu scopul acesteia: salvarea sufletelor noastre și a omenirii înseși prin întruchiparea omului nou.

La fel, teza dictaturii, fie ea și a proletariatului, reprezintă o evidentă greșeală de strategie politică. În general, despre proletariat s-au acreditat câteva idei false și s-a ignorat adevărul esențial: nimeni nu e proletar de voie, ci de nevoie, neavând încotro. În mod obișnuit, proletarul jinduiește să devină el însuși patron, mai devreme sau mai târziu. Rapiditatea cu care din rândurile proletariatului s-a ridicat noua burghezie proletară din țările așa-zis „comuniste” are tocmai această explicație.

Ideea comunistă este trădată prin „dictatura proletariatului”! Stricto sensu ideea de dictatura proletariatului este un nou sens. În condițiile în care proletariatul este clasa socială cea mai numeroasă, devine absurd să numești dictatură conducerea societății de către gruparea umană majoritară! Desigur, în realitate este vorba de o dictatură dar nicidecum a proletariatului, ci a unui grup uzurpator și demagogic.

Nu mult mai întemeiată este și teza „luptei de clasa”. În omenire, în societate, functionează o sumedenie de temeiuri pe care oamenii se solidarizează între ei: rasiale, naționale, religioase inclusiv cele stârnite de rezultatul unui meci de fotbal. Vor exista în lume și conflicte de clasă, dar și de data aceasta vom face aceeași observație: poziția claselor angajate în conflict este net diferită față de celelalte conflicte: în conflictul dintre rase sau dintre două cete de „microbiști” fiecare ține să rămână el însuși. În conflictul de clasă sunt angajate două părți: una privilegiată și alta geloasă pe privilegiile celeilalte, râvnindu-le. Contestatarii, luați fiecare în parte, mai curând s-ar mulțumi cu posibilitatea de a accede în clasa contestată. O societate bine organizată pe principiul inegalității sociale va fi o societate care va oferi (1) motive de satisfacție pentru cei ce nu-și pot părăsi clasa socială și (2) posibilitatea unei circulații, îndeosebi de jos în sus, între clase.

Se poate spune că societatea vest-europeană și nord-americană au reușit să creeze această „armonie” socială, întemeiată în principal pe nădejdea că nimănui nu-i este interzisă ascensiunea la un strat social superior. Fiecare trăiește cu nădejdea că până la urmă „va da lovitura”!

Ascensiunea socială ți-o poate asigura și îndemanarea la tenis, talentul de fotbalist ori de cântăreț, boxul, precum și o mulțime de îndeletniciri ilegale, de pe urma cărora îmbogățindu-te, parvii în partea de sus a topului social. Această circulație pe verticala socială dă societății occidentale acel aer simpatic și atrăgător îndeosebi pentru tineretul dornic de a se afirma (= a parveni pe plan social) cât mai repede.

Conflictele între clase se ivesc în măsura în care aceste clase devin impenetrabile, atât din afară cât și dinăuntru. Adică atunci când nu există posibilitatea nici pentru a urca într-o clasă superioară, nici pentru a-ți părăsi propria clasă pentru alta, mai convenabilă. Democrația și liberalismul occidental au tocmai această menire: de a nu răpi nimănui nădejdea unui succes social strălucitor. De îndată ce această nădejde dispare, atmosfera devine tot mai încărcată, mai tensionată, favorabilă izbucnirii unei „revoluții”.

Lupta de clasă nu este nici motorul dezvoltării sociale, nici inevitabil legată de ideea comunistă. Dimpotrivă, o trădeaza și ea.

Ce rămâne atunci din ideea comunistă? În ce mai constă ea daca e înstrăinată cu totul de ateism, de dictatura proletară ori de lupta dintre clase?

 

Ion  Coja

 

POST SCRIPTUM 2011

Cele de mai sus au fost scrise în toamna anului 1989, „la două zile după ce în URSS și în lume ziua de 7 noiembrie 1989 a fost sărbătorită așa cum a fost sărbătorită”. Recitind aceste însemnări făcute înainte de 22 decembrie 1989 îmi dau seama că ele nu alcătuiesc un text încheiat, că aveam de gând să dau și un răspuns întrebării cu care acele însemnări mă cercetau în primul rând pe mine, autorul lor. Ce răspuns aș fi dat? Cred că asta nu mai contează așa de mult decât pentru mine, din curiozitatea de a recompune traiectul unei evoluții. Pentru alții ar avea importanță ce răspuns pot să dau azi aceleiași întrebări: ce rămâne din ideea comunistă? Ce mai rămâne din ea daca o înstrăinăm cu totul de ateism, de dictatura proletariatului ori de lupta de clasă?

Las pentru altă dată răspunsul al cărui sens, cu plus sau minus, se deduce din însuși faptul că am considerat oportună publicarea celor de mai sus. Deocamdată nu am a face decât o completare, o completare extrem de utilă azi cand ideea comunistă este reînviată sub zidurile Kremlinului și „amenință” pacea și stabilitatea lumii odată cu proiectul refacerii hotarelor marii Uniuni Sovietice. Completarea pe care o fac este un citat din D.Caracostea (în „Revista Fundațiilor Regale”, 1941, 8-9, p.289) care sună așa: „Oriunde o idee s-a împământenit în Rusia, aceasta s-a săvârșit printr-o lipsă de măsură care conținea în sine prăbușirea.”

O ultimă precizare: însemnările mele din toamna acelui an fatidic 1989 nu aveau titlu. Titlul l-am pus deunăzi, când am regăsit acele foi rătăcite prin sertare.