Mircea Druc

De profundis …

„Aducerile-aminte, copii bastarzi ai vieţii

Ce rătăcesc pe câmpuri şi dorm printre ruine,

Dragi licurici de-o clipă din drumul tinereţii,

Aducerile-aminte de ce mai vin la mine

Octavian Goga

      Rar când îmi aduc aminte de anii copilăriei. Casa părintească m-a modelat. Însă nu puteam rămâne în ea pentru totdeauna. Am plecat. Fără regrete, dar cu sentimente de gratitudine. Fiind recunoscător Trecutului, nu devin nostalgic. Maxima poetului latin  Virgiliu – O, rus, quando ego te aspiciam?,  mi-o însuşesc, dar  fără patos. Păşunismul, semănătorismul nu m-au tentat. Cărui fapt se datorează starea mea de spirt? Că am avut o copilărie desculţă, flămândă? Că, în timpul vacanţelor, am lucrat în colhoz? Că  niciodată  n-am mers ca pionerii sovietici, în „Artek”?  Sau fiindcă nu am  suflet de poet? Nu ştiu. Nu poţi intra de două ori în apa unui râu. Şi n-are rost să rămâi prizonier al propriului trecut, în sensul psihanalizei lui Sigmund Freud. Totuşi,  nostalgia, paremie-se, e o constantă a mentalităţii multor români. Basarabenii şi nord-bucovinenii se evidenţiază. Ei  mereu duc dorul de ceva. Mai ales, intelectualii, oamenii de cultură.  

      Clipe de euforie n-am încercat. Mama mă trezea în zori. Mă sprijinea, să nu cad din picioare. Cu apă rece din fântână  îmi reveneam.  Pe la şase ani, din primăvară până în toamnă,  aveam o nobilă misiune: două vaci nesăţioase la păscut.  Imaşul se afla departe de casă, la vreo cinci kilometri. De atunci mi-a rămas un reflex: deşteptarea cât mai devreme. Şi ţinuta unui copil de la ţară. Spinul din talpă cocea, nu se lăsa scos cu acul. Având şi călcâiul rănit, păşeam hopăit,  în vârful degetelor. De unde eleganţă  de balerin sau alură sportivă, modelată la sala de fitness?

      Aduceri-aminte, martie 1944.  În casa noastră dorm soldaţi sovietici. Cu lampa aprinsă, jos, pe podeaua aşternută cu paie. Mă trezesc într-una. N-am mai văzut epoleţi, nici arme automate.  Dimineaţa oaspeţii cer de mâncare.  Pe masă o strachină de lut cu brânză de oi. Un soldat înşfacă linguroiul de lemn, îşi umple gura. Şi, instantaneu, apare pe faţă o grimasă oribilă:  „Blea, ce sărată-i porcăria!”.  Cuprins de mirare, nu-mi pot rupe privirea: un nene mare, cât o prăjină! Dar nu pricepe nici cât un copil.  Iai un boţ de mămăligă. Şi doar un piculeţ de brânză. Faci urs, şi nu-i sărat.  Altă dată, în vară, eram singur  acasă. Intră un soldat. Vede pe pervaz o sticlă cu dop de ciocălău. O înşfacă  şi-o duce la gură.  Trânteşte sticla de prag, scuipă şi iese în curte înjurând… Mă simt vinovat: nu ştiu ruseşte … n-am putut să-l previn. Sticla-i  cu gaz, de aprins tizicul  si vreascurile  ude.

      Malaria! Iată ce-mi amintesc. Medicamente nu se găseau. Şi până să facem rost de chinină la Cernăuţi, bunica mă trata cu zeamă de pelin. Nu pot să uit amărăciunea. Frigurile care mă scuturau, afară fiind  caniculă, peste 30 de grade.  Am adormit odată pe un hat. Vacile au venit singure acasă. Noaptea, au pornit în căutarea mea. Bunicul  m-a  adus în braţe, fiindcă nu mai puteam merge.

      Mă ţin minte cocoţat pe gard. Speriat şi curios, petrec cu ochii o coloană  de tancuri  şi căruţe. Cel mai tare m-a impresionat  un cuptor pe roate  – bucătăria de campanie cu hogeag fumegând. Mai târziu, m-au dat gata  nişte radiotelegrafiste. Aveau buzele vopsite. Una cânta la baian, iar celelalte dansau. Habar n-aveam  ce-i aia ruj de buze. Dar să danseze fată cu fată!… Mai mare ruşinea! Rămâneam cu gura căscată, când muşcau din nucile încă verzi. Noi, puştanii,  coceam  porumb pe cărbuni.  Ne plăcea să le servim. După ce se săturau de porumb, se repezeau la fântână. Drept urmare, stăteau pe vine în porumbişte. Orice copil de la ţară ştie: nu bei apă rece după porumb copt,  că te apucă  pântecăreala. Probabil, la fel se mirau şi indigenii, care,  până la debarcarea  barbarilor  din Europa, nu văzuseră călăreţi (centauri), oameni bărboşi, arme de foc, câini şi alte minunăţii.

      Într-o zi, venind acasă din câmp, am rămas încremeniţi:  nişte militari sovietici  făcuseră, în  grădină  noastră,  o  groapă enormă.  Ca să bage  în ea  o maşină  ciudată, cu antene.  De ce n-au făcut-o puţin mai într-o parte? Le-a fost lene să sape în pământ întărit. Tot ce aveam semănat – aruncat  în drum,  peste gard. Rămâneam pe vară fără roşii, castraveţi, ceapă, usturoi, varză, fasole şi verdeţuri. Bunica şi mama plângeau. Căutau un colţişor de grădină ca să  înjghebe o nouă parcelă.  Am hotărât că mă răzbun. I-am pândit  pe soldaţi şi am şterpelit o bonetă cu steluţă.  Pe urmă, un disc încărcat, de puşcă mitralieră. Le-am ascuns  în porumbărie. Când s-a întors tata, în august 46, i-am spus de cele  întâmplate. S-a prezentat urgent la miliţie. A predat cartuşiera contra chitanţă, ca să evite mari neplăceri.

      Până în ziua de azi mă irită un cuvânt auzit frecvent în copilărie: Vinepolnomoşiniku!  Aşa pronunţau ţăranii rusescul уполномоченный, ceea ce în română înseamnă om împuternicit. Era vorba de mandatarii şi delegaţii puterii sovietice, care se purtau porceşte cu basarabenii şi bucovinenii eliberaţi. În timp ce bărbaţii mureau pe câmpul de luptă, proaspeţii activiştii, dintr-ai noştri, localnici, împreună cu comsomoliştii venetici, îşi băteau joc de soţiile lor. Noi, copiii, eram martori oculari a unor scene de viol, care traumatizează psihicul pentru totdeauna… Parcă văd şi acum moaca unui comsomolist imberb.  Se urcase în pod să verifice dacă n-au mai rămas ceva produse.  A descoperit ultima legăturică cu fasole. Ca să  nu poată coborî, am pus iute scara la pământ.Polnomoşniku, înjurând de toţi sfinţii, a aruncat în mine fasolele. Am înşfăcat legătura şi am fugit, lăsându-l să  coboare cum o şti…

      Nu e greu să-ţi imaginezi cât de tare îi urau basarabenii şi bucovinenii  înfometaţi pe exponenţii puterii, ghiftuiţi şi aroganţi. În Pociumbăuţi am auzit  o întâmplare din timpul foametei. Maduţa, o femeie vădană (soţul căzuse cu moarte de erou la Oder)  a hotărât să facă  o masă de pomenire. Şi-a tăiat căţeaua, a fezandat-o şi a băgat-o în cuptor. A turnat apă fiartă şi răcită peste drojdia rămasă în butoi. Aşa, gospodăreşte, ca să fie şi un pic  de vin la masă.  A invitat  apoi toţi polnomoşnicii  să  guste din ultima oiţă, sacrificată de sufletul lui Stelian, prăpădit pe front. Când au fost linse şi oasele, femeia, plângând, le-a mulţumit şefilor pentru că au onorat-o cu prezenţa şi că i-au mâncat căţeaua.  Înjurând, se repeziră  cu toţii afară, ca să vomite prin buruiene… Poate că sătenii mei au inventat totul, ca  un fel de consolare,  sau  din  setea de răzbunare.

      La Pociumbăuţi, îmi amintesc, lumea nu prea ştia  limba rusă. Până pe la paisprezece ani, vorbeam o moscălească  rudimentară, amestecată cuhoholească. Ne căzneam să vorbim ruseşte doar în relaţia cu şefii venetici. Atunci, ca şi în prezent, eliberatorii şi descendenţii acestora,  nu se osteneau să spună, în  limba aborigenilor, nici  măcar Bună ziua! Amintindu-mi copilăria,  îmi vine greu  să selectez variantele ruseşti  ale unor sintagme  româneşti,  care în  alte limbi   pur şi simplu nu există.  Sunt  noţiuni  legate de viaţa noastră, având şi  un colorit inconfundabil. Amprenta naţională era radiată  din conştiinţa  basarabenilor şi bucovinenilor. Creştea turaţia sistemului educaţional al Imperiului Ideocratic Sovietic. În Basarabia şi Bucovina, la fel ca bolşevicii,  procedaseră şi cele două imperii clasice – ţarist şi austro-ungar. Absolut toate şcolile, seminarele şi academiile teologice, universităţile şi instituţiile  militare  erau nişte  instrumente rodate,  menite să asiguredeznaţionalizarea silenţioasă.  Să adapteze eliberaţii  la  stilul de viaţă aleliberatorilor.

      În modesta infrastructură, moştenită de la români, se desfăşura un alt feleducaţie şi învăţământ. Mi-am dat seama, mai întâi din atitutinea adulţilor, că era un sistem cu  totul diferit de cel prin care trecuse generaţia părinţilor mei. Primele clase le-am făcut-o în deal la popa, în casa preotului refugiat peste Prut. Mai aveam în sat o şcoală-tip. Fusese construită cu sprijinul prefectului de Bălţi, chiar în centru, alături de biserică – una din ctitoriile lui Vasile Stroescu. Într-o iarnă, la recreaţie, ne zbenguiam ca toţi copiii. Şi am dărâmat vechea sobă în care ardeau mocnit  ciocălăi şi coji de floarea soarelui. Când să intre învăţătorul, clasa era numai fum, de nu puteai respira. A deschis ferestrele şi, sufocat de tuse, rosti: ”Până aici a fost! Rotaru Mircea! Fuga la Cihor! Adu nişte vergi de salcie!”

      Elevul trimis în misiune a revenit iute, după care a urmat un moment lamentabil. Văzând că învăţătorul taie aerul cu una din vergi,  probându-i elasticitatea, mă pune naiba să meditez  în voce tare: „Acum nu-i la români, nu-i voie de bătut!”. Auzisem de la mama că mânca adesea papara, dacă nu era cuminte. Un văr de-a bunicii, Haralambie Valuţă, era dascăl şi preda religia. Drept învăţătură celor nedisciplinaţi, rudele sale erau pedepsite în primul rând.  Acum, învăţătorul nostru rămase cu mâna suspendată: „Cine a vorbit?”  Se întoarseră cu toţii către mine. Cu genunchii moi, m-am ridicat din bancă. „A, fecioraşul lui Gheorghe Druc! Nu mă aşteptam… Deci, nu-i la români? Nu-i voie de bătut? Dar să dărâmaţi soba, este voie? Să fiţi puturoşi şi nerecunoscători, aveţi dreptul. Că-i la sovietici, nu-i aşa? Să daţi în obraz părinţilor, bătrânilor, se poate. Că nu-i  la români.  Ia dă-te încoace, camarade Druc!”  Şi, primul, am primit ceea ce meritam.

      Acasă n-am spus nimic de cele întâmplate la şcoală. Scena din clasă m-a urmărit timp îndelungat: după ce ne-a articulat pe toţi, învăţătorul, fost combatant, bolnav şi chinuit, s-a  dus la fereastră. Tuşea tot mai tare. Mai avea şi mâna stângă… o purta nemişcată.  Ce sentiment oribil când ţi se face greaţă de tine!  Aşa ceva simţeam pentru prima oară în viaţă. Atunci am decis să fiu om cumsecade, de acum înainte, şi de-a-pururea. Mai ales, că din cauza mea au păţit-o toţi ceilalţi.  Chiar eu îl  împinsesem  pe Ieşanu Vasile, cu atâta  opinteală, că s-a prăbuşit cu tot cu sobă.

      Ion Druc, fratele tatei,  trecea adesea cu căruţa pe lângă şcoală.  Auzea mare gălăgie şi clătina din cap a pagubă. Uneori oprea la poartă, intra în  curtea şcolii, să vadă ce năzbâtii facem la recreaţia mare.  Cel mai mult îl deranja lipsa de respect a elevilor faţă de învăţători. Ţin minte discursul unchiului: ”Mă, când eram cu românii, domnul Tutunaru abia dacă cobora dealul Zăicanilor, ca să vină la lecţii, la Pociumbăuţi, şi copii se astâmpărau. N-auzeai nici musca în clasă!”.  De altfel, până la sovietici, în satul nostru patriarhal respectul faţă de bătrâni era un dat. Să umbli turmentat, să stai la bufetul satului,  cu cei însuraţi, mai mare ruşinea pentru un flăcău. Un mire cu atare reputaţie risca să fie respins chiar şi de  o fată  mai puţin pretenţioasă. Virtuţile noii civilizaţii – sveclomiţinul, votca,  băută cu păharul mare, până la fund, şiblea, peste fiecare frază, aveau să prindă rădăcini  după eliberare.

      Eram parcă  prin clasa a doua…  Cine a  fost la biserică, la sfinţit pasca,  să iasă în faţa clasei!  Două săptămâni afară din şcoală!  A urmat principala pedeapsă pentru cei bisericoşi: amânarea datei de primire în rândurile pionerilor. Nu ţin minte să fi suferit  că am rămas în afara organizaţiei de pioneri în numele lui Vladimir Ilici Lenin.  Perspectiva de a  umbla cu cravata roşie la gât nu mă încânta. Adevărul e că, drumul meu la şcoală şi înapoi trecea pe la poarta lui Grigore Huzun. Omul nu pierdea  ocazia  să mă tachineze: – Ce mai e nou, mă Stalinel?  Când se duc ruşii? Am auzit că vă pun  zgardă roşie la gât. Ca la viţei, să nu vă deoache…  Nu mă supăram, însă felul lui de a fi îi descumpănea pe mulţi. Mai ales  pe cei lipsiţi de  simţul umorului. Despre  Grigore Huzun, fost învăţător,  auzeam legende. Tânăr de tot, venise de la studii cu mireasă, o franţuzoaică. Dar căsătoria n-a durat mult, fiindcă mireasa nu era încântată de Pociumbăuţi…

      Secera şi ciocanul, încălecate,  pentru generaţia bunicilor şi părinţilor mei,  nu erau nişte unelte tradiţionale. Basarabenii şi bucovinenii  tratau cu umor, ironic, aceste lucruri simple, ţărăneşti, transformate în simbol fariseic de către bolşevici. Şi aşa a fost până  când gâştele colhozului  – nomenclatura de partid, internaţionaliştii şi mancurţii au alungat din  Basarabia şi Bucovina toategâştele sălbatice  – naţionaliştii, cei  care îşi aminteau de viaţa normală din perioada interbelică. Consătenii mei, care fuseseră pe front, n-aveau cuvinte de laudă nu numai pentru comandanţii lor. Trăgeam cu urechea la relatările lor şoptite cum că Stalin şi-ar fi împuşcat soţia cu mâna lui. Că l-a degradat pe Jukov. Mareşalul  trăia în imaginaţia  foştilor combatanţi   ca un fel de erou din folclorul nostru. Un făcător de bine, care  promisese să desfiinţeze colhozurile şi  înapoieze ţăranilor  pământul…

      Peste mulţi, foarte mulţi ani, aveam să aflu: nu numai  basarabenii  şi bucovinenii  mei nu-l venerau pe  învăţătorul şi părintele popoarelor.  Iată un exemplu tocmai din inima Rusiei.  În decembrie 1946, general-colonelul V. Gordov discuta în apartamentul său  cu soţia şi un adjunct, general-maiorul  F. Rîbalcenko.  Gordov le explica ce  anume l-a făcut să privească viaţa cu alţi ochi: „Alegerea mea ca deputat  m-a distrus. Aceasta a însemnat pieirea mea. Am mers prin raioane. Şi când am văzut toată nenorocirea cu ochii mei, m-am schimbat complet. Nu mai puteam să mă uit, să văd ce-i în jurul meu…  Vă spun, acum sunt convins: dacă astăzi se desfiinţează colhozurile, mâine va fi totul în ordine, şi piaţă va fi, produse, şi toate cele..  Lăsaţi oamenii să trăiască! Au dreptul la viaţă, şi-au cucerit viaţa,  au luptat pentru ea!”.  Cei doi generali vorbeau despre situaţia de la ţară, despre înfometarea satelor Rusiei. Oamenii erau nevoiţi să mănânce pisici, câini, şobolani.  F. Rîbalcenko îi spunea interlocutorului său:  din colhozuri se curăţă absolut totul, se mătură hambarele.  Nu le lasă nici măcar materialul semincer… Şi putem spune direct, colhoznicii îl urăsc pe Stalin şi-i aşteaptă sfârşitul… Ei speră că va muri odată Stalin şi vor scăpa de colhozuri” Sursa: http://history.machaon.ru

      În ianuarie 1947,  satrapii lui Beria  îl arestează  pe V.N. Gordov, erou al Uniunii Sovietice, general-colonel, fost comandant al armatelor  districtului militar Privoljsk. Odată cu el erau arestaţi  adjunctul său, general-maiorul G. I. Kulik şi şeful statului  major al aceluiaşi district, general-maiorul Râbalcenko. Discuţiile înregistrate în apartamentele  lui Gordov şi Kulik le-au fost fatale. Specialiştii MGB montaseră cea mai performantă tehnică de ascultare, procurată în străinătate. Judecata a avut loc în august 1950.  Tribunalul militar îi acuza de activitate antisovietică, intenţia de a-şi trăda Patria, pregătirea unor  acte teroriste. Fireşte, inculpaţii nu aveau cum să recunoască asemenea crime. Au fost condamnaţi la moarte şi executaţi. Peste şase ani, aceeaşi justiţie sovietică i-a  reabilitat, deoarece dosarul „fusese fabricat”.  Sursa: Э. Максимова. Подслушали и расстреляли. («Известия», 19 июля 1992 г.)

      Ţin minte  ziua când a murit părintele popoarelor.  Diriginta, Iulia Cemortan – o  tinerică din Zăicani –  a intrat  speriată în clasă şi, fâsticită, încurcând cuvintele, a bâiguit: „Copii! Vreau să vă comunic ceva radios…”. Sărăcuţa, a vrut să sună, probabil, ceva dureros!  Acasă l-am găsit pe tata chiar că radios.În zi de lucru, nu bea nimic, dar acum se vedea bine că a coborât în beci. Mama îl strunea: „Directorul cu soţia se bocesc, dar pe tine te umflă cântările!  Vrei să nu mai vezi soarele, să ne ducă în Siberia!?”.  Eram  lămurit deja care sunt ai noştri  şi, în acel moment, mă solidarizasem total cu tată. Îmi venea şi mie să cânt.

       Când în prezenţa lui Pantelimon Druc, fratele bunicului Ostin, cineva aducea vorba despre nemţi şi ruşi, acesta  pufnea în  râs.  Şi neapărat relata  o întâmplare trăită. Pe la sfârşitul lui iunie 41, povestea moş Pantelimon,  se trezeşte cu o maşină şi câţiva militari germani la poartă. Aveau şi un traducător printre ei. Acela i-a cerut să deschidă  beciurile (moşul avea tocmai două, semn că-i om înstărit).  L-au pus să umple ulciorul, să bea un păhar, după care au degustat şi ceilalţi.  Recht gut!  S-au consultat, au tras maşina  în curte, au încărcat butoaiele, şi au numărat mărcile. A rămas moş Pantelimon cu gura căscată şi cu  teancul de mărci  germane în mână: „Poate oi face ceva cu ele la oraş…”, se consola bătrânul. 

      A doua zi, pe la amiază, germanii bat din nou la poartă.  „Ce mai vor oare!? Mi-au luat tot vinul”. Deschide omul  poarta. Şi… aceeaşi soldaţi descarcă butoaiele deşarte.  S-o fi gândit  nemţii  că n-au dat bani  pe ambalaj şi  nici n-are rost  să se piardă bunătate de butoaie. Şi moşul era îngrijorat că la toamnă n-o să aibă în ce pune vinul. Iată aşa a fost prădat Pantelimon Druc de nişte  soldaţi germani, pedanţi şi grijulii… Dar de unde ştiau nemţii că moş Pantelimon  Druc avea cel mai bun vin? Era  în sat un om singuratic, şchiop din născare. Când  se schimba puterea, el îi pâra pe cei care au vin bun şi cai buni.  Astfel abătea pericolul de la casele rudelor sale bogate. Prin 49, când a înţeles că nu vom scăpa de colectivizare, s-a spânzurat.

      Pătărania mai are şi prelungire. În primăvara lui 44, ajunseseră pe la Pociumbăuţi eliberatorii. Au intrat în acelaşi beci. Fără să gândească, au dat o rafală. Din butoaie ţâşnea vinul  ca dintr-o fântână arteziană.  Euforici, extaziaţi, beau din căşti şi gamele, fleşcăind prin vin până la glezne.  Amintindu-şi, moş Pantelimon se tânguia: „Mi-au ciuruit butoaiele, mi-au stricat beciul… Că dacă se aşezau ca oamenii la masă,  le-şi fi adus  vin cu găleata. Şi pâine şi slănină şi tot ce aveam de mâncare…  Pe aiştia nici să prade nu-i ajunge capul!”.  Sentinţa, morala fabulei –  nici să prade nu-i ajunge capul –  le-a intrat în cap basarabenilor pentru totdeauna.  Propagandă sovietică  nu reuşea să elimine un adevăr adevărat  – cel   însuşit prin propria  experienţă amară.

Era prin iunie 49. Mama mă zgâlţâia să mă trezesc mai iute. Oameni erau alarmaţi, satul intrase  în panică. „Mână vacile la pădure, în Ciritei. Dacă se întâmplă ceva, rămâi peste noapte, nu mai veni acasă…” – mă instrui tata în şoaptă. Somnoros, şchiopătând şi zăpăcit de cele auzite, am scos vacile din curte… Mama, bunicul şi bunica mă petreceau cu privirea. Erau pregătiţi deja. Faptul că Gheorghe Druc făcuse armata la români,  însemna ceva compromiţător. Armata la ruşi şi cele două medalii „За отвагу» serveau drept indulgenţă. Tata participase la forţarea  fluviului Oder şi asaltul Berlinului.  L-au ţinut  în Germania  până în septembrie 46.  Avea pregătite dovezile de participant la Marele război pentru apărarea Patriei, o recipisă cu stemă, ştampilată,  care adeverea  că „soldatul Druc Gheorghe a luat prizonier  echipajul unui  tanc german”.  Mama avea grijă să înfăşoare în feţe de masă lucruri,  pe care credeau că le-ar  putea  lua,  în caz că ne ridică. De două ori, spunea tata, fusese introdus în liste. Au venit, au verificat documentele şi au plecat…  Dar ce se putea întâmpla data viitoare nimeni nu era sigur.

      În 49, i-au ridicat pe cei bogaţi. Mai târziu,  la 1 aprilie 51, pe sectanţi.  Pe unul dintre culaci  (chiaburi)  îl cunoşteam foarte bine.  Ion Zară,  vecin cu bunicul Ostin Druc.  Acest român basarabean toată viaţa muncise ca un sclav. Mânca la o masă  o pâine şi o căpăţână de varză.  Făcea economii.  Nu avea cai,  fiindcă  mănâncă mult, spunea el. Nici boi nu avea, că sunt prea înceţi. Ţinea vaci, uneori le înhăma la căruţă, şi se băga şi el în ham, alături.  Trăgea la plug ca vita, să adune zestre pentru cele patru fete de măritat. Şi uite Ei,aiştia, au venit să-i des-chiabureze (раскулачивать)  familia. Şi un mucos de soldăţel, că putea să-i fie fecior, l-a izbit cu patul armei: – Шевелись! (Mişcă! Dă-i zor!).  Atunci Ion Zară i-a încleştat pe cei doi ostaşi sovietici, i-a izbit cap în cap, de i-a trântit la pământ.  Venindu-şi în fire, au alergat să-l prindă, dar dispăruse în stufărişul de pe malul Cihorului. Era soarele sus deja. Soţia şi fetele, urcate în camion, se boceau şi-l implorau să vină.  Înţelegând că nu le poate lăsa în voia sorţii,  s-a predat…   şi nu i-am mai văzut.

      Tot atunci au mai ridicat câteva familii din Pociumbăuţi. Printre deportaţi era şi Ilie Olaru, un coleg de clasă. A murit săracul curând, undeva prin Siberia. Adormise pe o margine de drum, extenuat, şi l-a călcat un camion. Pe Ilie îl dureau tot timpul urechile.  Iarna ieşea din bancă şi se lipea cu urechea de sobă,  ca să îndure mai uşor…  Eram fascinat  de Areta, sora lui mai mare, frumoasă, cu ochi albaştri. Acum o vedeam  în coşul unui camion cu toată familia – opt suflete în total. Avea  faţă  de înger. Strângea la piept ceva. Mama Ileana reuşise să le strecoare o pâine şi câteva bucăţi de brânză de oi, învelite într-un prosopel. 

      Nişte chiaburi, care n-aveau ce mânca, deveniseră  dintr-o dată  duşmani  aieliberatorilor norodului moldovenesc.  Nu puteam fugi nicăieri. Nu te puteai ascunde, că oricum te găseau. În 49, ţin minte, românii basarabeni şi bucovineni se lăsau duşi în Siberia ca vitele la abator.  Unii resemnaţi, tăcuţi, alţii  plângând încetişor. În 51, parcă n-am mai auzit plângând.  Nu mai cădeau în genunchi. Rosteau rugăciuni, cântau imnuri religioase, îl chemau pe bunul Dumnezeu să-i apere, să facă dreptate. Dumnezeu însă  parcă uitase de Basarabia şi Bucovina…

      Ianuarie, 1950. Adunare generală la club. Un fost grajd a lui Volodea Juşcu, deportat un an în urmă. Noi, copii satului, jos, la podea.  Cineva ne şopteşte: – Nu vrem colhoz! Şi corul  nostru – amplifică: – Nu vrem colhoz! Până când miliţianul, venit  împreună cu şefii de la raion, ne aruncă câte pe unul afară, peste geam.  Dirijorii noştri sunt arestaţi. Ca să intrăm cu toţii de bună voie în colhoz. În vară, când s-a auzit că de la anul ne dau la colhoz, Grigore Huzun a declarat convins: – Nu va fi nici un colhoz! Vin americanii  până  la Crăciun!  Realiştii îl contraziceau, iritaţi:  – Sigur, vin neapărat,  cu boii, pe Marea Neagră…  Eram deja student, când am aflat,  cu  regret, că disidentul nostru, Grigore a Hanei, ne-a părăsit.  Soţia era sigură: – Îi critica într-una pe aiştia. La Stolniceni, în spital, i-au pus  o injecţie specială. Ar fi putut să mai trăiască, că era  în putere…

      După adunarea generală l-au chemat pe tata la sovietul sătesc cu noaptea în cap. Spre seară a revenit clătinându-se, a deschis portiţa şi s-a prăbuşit. Mama, imediat, să facă scandal: „Nu destul că  a scris cerere şi ne-a dat la  colhoz! S-a mai şi îmbătat. Nu l-am văzut în aşa hal niciodată, de când ne-am luat… Să  vină toate  neamurile lui Druc, să vadă ce sămânţă este!”  Tata, venindu-şi în fire a spus ce s-a întâmplat:  l-a sovietul sătesc  miliţienii cu pistoale i-au băgat în beci. I-au ţinut toată ziua, fără apă, fără mâncare. Le-au dat drumul  numai  după ce au semnat că intră în colhoz de bună voie.

      Ne-am colectivizat. L-au luat la colhoz şi pe Nonis. Armăsarul de prăsilă  a lui naş Nicolae Vascan.  O frumuseţe de cal, cumpărat  în străinătate. Era mândria familiei şi a satului Pociumbăuţi. Fostul stăpân se ruga în genunchi: – Lăsaţi-mă să-l îngrijesc şi de-acu înainte! Pe cont propriu… Nonis devenise acum proprietatea colhozului.   Polnomoşnicu avea marea plăcere să se prezinte la raion călare pe armăsar.  Să-l invidieze şefii şi alţii de teapa lui… L-a gonit peste măsură până l-a sleit de puteri.  Ai, ce mai  plângea naş Niculae!  L-am mai văzut  plângând aşa,  când  primise înştiinţare că Marin Vascan,  mezinul,  murise la  Oder, ca şi Stelian,  bărbatul Maduţei.

      Nicolae Vascan fusese om înstărit. Scăpase de deportare printr-un concurs de împrejurări. Când au venit ruşii în 40, sătenii au aflat că Vladimir Hăbăşescu este ilegalist. Cică se avea de bine cu  o tânără evreică din Edineţ. Prin ea l-ar fi recrutat un nucleu comunist. Noua putere l-a numit preşedinte al sovietului sătesc în locul primarului refugiat peste Prut. La un an, s-au întors ai noştri şi erau gata să pună ilegalistul la zid. Cineva din sat l-a pârât că, pe lângă toate, s-a pişat în curtea bisericii. A intervenit naş Nicolae. I-a convins pe jandarmi că nimic nu e adevărat. El a depus garanţie în scris:  acest om se trage dintr-o familie de buni români  şi buni creştini. În anul cât a fost primar, pus de bolşevici, nu a făcut nimănui nici un  rău. L-au  crezut. Poate şi de aceea că era  năcut în Vechiul  Regat. Când făcea armata la jandarmi prin părţile noastre, s-a  îndrăgostit de  o vară  a  lui tata.  După demobilizare a rămas  în Pociumbăuţi, nu s-a mai întors  la Drăguşeni,  Covurlui.  În 49, Vladimir Hăbăşescu  l-a şters din lista culacilor. Comentariile la latitudinea fiecăruia.

      Le pun cap la cap să-mi aduc aminte: afară de polnomoşnici raionali şi comsomolişti, mai vedeam şi nacialnici  mari,  de la Chişinău.  Familia noastră  îl ţinea  minte  pe unul Bodiu.  Ne întrebam, la început, dacă nu e cumva vreo rudă de-a noastră. Tanti Măriuţa, sora tatei, era măritată la Cuconeştii Vechi, după Andrei Bodiu. În Pociumbăuţi şi în satele vecine foarte mulţi poartă acest nume. Însă agronom-veterinarul venit din capitală, ca să stimuleze colectivizarea,  nu vorbea româneşte.  Şi se scria   Ivan Ivanovici Bodiul  – varianta comodă rusofonilor: Bodiul, spre deosebire de Bodiu, se pretează declinării. „Asta înseamnă că  şi aista-i tot sovietic,  tot de peste Nistru”, am tras noi concluzia. Transnistria e plină de nume româneşti modificate în manieră rusească sau ucraineană: Grossul, Racul, Bradulov,  Radul, Mâţul şi tot aşa. 

      Aveam zece ani în 1951. În vacanţa de primăvară am mers la văru-meu Gicu, la Zăicani. În seara spre 1 aprilie,  pentru prima oară, ne-am zbenguit pe afară  până noapte târziu, fără somaţia severă a unchiului Jorj: – Copii, la culcare! Noaptea ne-am trezit de zgomot.   La uşă, doi soldaţi cu arma la picior şi baioneta pusă. Un ofiţer verifica actele şi era nedumirit: un băiat pare a fi în plus… Am vrut să ies afară, dar m-a ţintuit pe loc comanda, în ruseşte: Назад! Unchiul vorbea rusa la perfecţie şi-i lămurea că eu nu sunt copilul lui. Dar oaspeţii nocturni şi nepoftiţi erau de neclintit. Acţionau după un principiu banal: tot ce găsesc, este al meu. A venit  într-o fugă, plângând,  mama Ileana de la Pociumbăuţi, şi m-au eliberat. Unchiul a prins un moment ca să-mi şoptească:  – Mircea, oile!  Am priceput imediat. Afară, prudent, m-am strecurat  în şură, am deschis uşiţa din spate şi le-am alungat  pe toate cele zece oi în câmp.

      M-am întors.  Discret, i-am  făcut unchiului un  semn,  doar cu ochii, că am executat. Pe la orele opt dimineaţa camionul a pornit din loc. Casa a rămas pustie. Am rugat-o pe mama să mă lase, că am ceva de făcut. A plecat de-adreptul peste câmpuri, bocind. Am rămas tăcut, în pragul casei, rezemat de uşor. Mă uitam la polnomoşnicu – o comsomolistă cu obrajii rumeni, ucraineancă din Brătuşeni. Avea mandat să inventarieze toate bunurile deportaţilor şi să le  expedieze la raion. Expropriatorul,  în fustă de culoare kaki, examina atentă  interiorul casei. Lucruri  atât de cunoscute, atât  de scumpe pentru mine! Etajera cu  cărţi,  în română şi alte limbi, legate frumos. Un aparat de ales unt, de fabricaţie germană. Vesela de ceramică, frumoasă, de la români. Vase de bucătărie. Fătuca începu să mă irite ca  un individ, care se uită de afară prin gemul  luminat şi  fără perdele al vecinului… Degetele musafirei nepoftite ciupeau neglijent strunele chitarei la care cântase vărul meu. Atunci  mi-a plesnit răbdarea. Am trântit uşa şi am tras zăvorul. Comsomolista, iritată, bătea cu pumnul în uşă. Mă convingea, mă ameninţa: –Не смей, мальчик… (Să nu-ndrăzneşti, băiete!…).

      Ştiam că am minute numărate. Am alergat  prin vecini.  A luat  fiecare ce-a putut. Într-o clipită au dispărut  din cămară canistrele cu ulei de floarea soarelui, şroturile şi sacii cu făină. În ajun, unchiul Jorj fusese la moară şi la oloiniţă şi se pregătea să meargă la piaţă la Cernăuţi. Când am tras zăvorul,polnomoşnicu m-a trăsnit cu geanta în cap. Şi, înjurând,  a pornit-o în goană către centrul comunei. – Fugi, Mircea! Rusoaica se duce la  selsovet  după ajutoare! –   strigau vecinii de după garduri.  Mi-am umplut fulgerător o traistă cu cărţi şi  am alergat  în câmp,  să caut oile. Le-am găsit departe, pe malul unui iaz. Le-am mânat până în satul Druţă. Rudele noastre s-au angajat să le ţină la ei măcar o lună. Acasă nu le-am spus nimic părinţilor de peripeţiile mele.

      Scurta şi tristă vacanţa din primăvara lui 51 s-a încheiat.  Din satul nostru au deportat vreo zece familii, şi acum îmi părea că nu mai are oameni. Din  comuna Zăicani ridicaseră aproape o sută de familii. Unii,  după zece-cincisprezece ani, au revenit în Basarabia. Prin anii 80 i-am reîntâlnit la Edineţ şi la Cernăuţi. Recenta epurare ne micşorase vizibil  clasa. În  prima zi  de şcoală învăţătorul nici n-a mai făcut strigarea. Cerceta cu ochii  prezenţa, de parcă ar fi căutat un elev anume.  Brusc m-a ţintuit cu privirea: – De ce nu te-au dus şi pe  tine în Siberia!?

      Eram  un elev incomod.  Poate că învăţătorul dorea,  într-adevăr, să scape mai repede  de un exemplar ca mine. Pe la începutul lui mai, am adus oile melela o stână, pe malul Cihorului. Mă gândeam să le vând, ca  să  trimit bani proprietarului. Venise de curând  o scrisoare de la Gicu, tocmai din regiunea Tomsk.  Scrisoarea – un plic cu adresa exactă şi în el o  coajă subţire de mesteacăn cu câteva cuvinte: Suntem vii, cu voia lui Dumnezeu.  Spre marea mea amărăciune, n-am reuşit să-i ajut. Cineva ne-a turnat la miliţie.

      L-au arestat pe tata. Am alergat la sovietul sătesc. Un miliţian îl interoga: – Gheorghe, ne ştim de când eram flăcăi… Unde-s oile? Nu vreau să înfunzi puşcăria, crede-mă.  Am ţipat din răsputeri: – Lăsaţi-l! Tata nu ştie nimic. Eu am luat oile. M-au urcat în maşina miliţiei. La stână am ales repede cele zece oi, căci le legasem, camuflat,  câte o cordeluţă neagră în lână. Convins,  şi din declaraţiile ciobanilor, că tata nu fusese implicat în crima fecioraşului, miliţianul l-a eliberat.  Cu mine nu ştia ce să facă. Tata nu pleca, îl ruga să mă ierte. „Iaţi-l acasă şi aşteptaţi. O să venim după el, să-l ducem la  o colonie pentru minori!”. Dar, straniu, nu a mai venit nimeni. Am aflat ulterior că miliţianul era un rutean din Stolniceni şi  că avea rude prin alianţă la Pociumbăuţi.

      Continui să cred că am fost modelat, în copilărie, de un om pe care, involuntar, l-am imitat adesea. Bunicul Ştefan Ciubară mi-a rămas în memorie ca un simbol al antagonismului permanent între cele două lumi. Când puterea sovietică  s-a înrădăcinat  adânc în Pociumbăuţi, bunicul se apropia de final. Atitudinea sa critică faţă de rânduielile sovietice i-au creat reputaţia unui  disident,  sui generis. Din această cauză, pe timpul deportărilor,  a colectivizării  familia  noastră trăia cu frica în sân. „Mata, Ştefane, nu le mai zice nimic la aiştia, că-i rău de noi!” – îl implora bunica Eugenia.

      Bătrânul recalcitrant îi lua mereu peste picior pe activiştii satului. Tănase a lui Ţârlan, secretarul comsomoliştilor, nu putea să treacă pe lângă noi, că bunicul însenina la gard: „Auzi,  Afanasii Ivanovici, tu ştii că tătucă-tu ieşea primăvara la plug, adormea pe brazdă şi-l ciupeau  coţofenele?” Victima  ironiei suporta tăcut acest apropo jignitor. Bunicul mai zicea şi dea dreptul: activiştii sunt viţă de oamenii leneşi, curvari şi beţivi. Aiştia caută să trăiască numai din chilipiruri. Văzând fâstâceala  bietului  Tănase,  moşneagul continua ofensiva verbală: „De ce porţi, flăcăule, o vechitură moscălească? Am în pod  o căciulă de  astrahan. Drept că a mai pus baba cloşca în ea, dar mai bine ţi-ar sta decât asta, cu urechi clăpăuge…!”

      Faptul că  Ştefan Ciubară era cel  mai bătrân om din sat, îi servea, probabil, un fel de garanţie că nu va fi pedepsit. Şi ereticul  se distra. Câte un activist mai înţepat îl repezea: „Taci dracului, Haba (porecla lui Ştefan Ciubară, pe care eu, nepotul, o moştenisem). – Nu mai hăbăi atâta c-o să ajungi în Siberia!” „ – Niciodată! – replica moşneagul rebel.  – Până să mă duceţi voi în Siberia, eu mor pe drum, şi tot nu mai ajung…”. Astfel îşi exprima supremaţia faţă de venetici şi impostori. Bunicul aparţinea deja acelei lumi asupra căreiaeliberatorii şi gâştele colhozului nu mai aveau nici o putere.

      Alegeri! Activiştii, precauţi să nu iasă cu scandal, trimit în misiune comsomolişti. Cu voce mieroasă, caută să-l  linguşească pe bunicul: „Stepan Ivanovici, mata eşti om în etate, n-are rost să vii la votare prin troiene. Aducem noi urna acasă”.  Dar era greu să-l tragi pe sfoară: – Lăsaţi-o baltă! Cine va trimis?  Cine îmi poartă de  grijă”.  Nici bunica, nici mama nu reuşeau să-l convingă  ca să accepte oferta comsomoliştilor.  Şi, cu toţii, dau din mâni a lehamite. Aveam la activ şi alte eşecuri în acest sens. Înainte de revelion,  bunicul ignorase  decizia consiliului de familie. A plecat la Brătuşeni. In centrul raional avea loc trecerea în revistă a formaţiunilor artistice de amatori. A convins o bătrână vădană din sat să-l însoţească.  Au urcat pe scenă, au cântat şi au dansat, piese folclorice nealterate, vechi, de când era bunica fată mare…Au câştigat un premiu şi câte un costum…  Aşa că, nu putea bunicul să omită o eventuală plăcere cu ocazia alegerilor din februarie 1951… 

      Satul e plin de pancarte şi steaguri roşii. La scoală cântă o orchestră din strânsură. Ţineţi-vă bine, Ştefan Ciubară merge la votare! Înalt, cu ochi albaştri, în tinereţe era blond, cu barbă albă şi semeţ: – Bună ziua doamnelor şi domnilor!  – salută răspicat, pe vechi, ca la români  şi activiştii înţeleg: semn rău.  „O, ce bătrân interesant! –  se înduioşa polnomoşnicu de la raion. Acesta era un rus autentic, nu ca ruşii de profesie, de prin părţile noastre. –  Ce păcat că nu ştie ruseşte!” „Eu n-am să votez! – declară alegătorul capricios. – Doresc, mai întâi, un cântec!”. Activiştii sar alarmaţi, nerăbdători: – Ce cântec, moş Ştefan!? Moşul le explică.  Polnomoşnicu, indulgent, face semn cu capul, în sensul: – Daţi-i drumul, ce vă codiţi atâta! Acesta n-are de unde să ştie, că bătrânul…  Ce oroare!  Comandase „Vasilică din Craiova”.  Un cântec  de la români…  De fapt,  nu-i poţi explica  în două cuvinte unui rus născut pe Volga,  că adjectivul „românesc”, conţine a priori  un fel de crimă politică…  Că acest cuvânt nu se poate compara cu adjectivele bulgar, ceh, maghiar, polonez etc.

      Muzicanţii timoraţi execută, Ştefan Ciubară stă drepţi, sobru, solemn, de parcă s-ar intona Trăiască Regele. Se închină şi mulţumeşte… într-o rusă perfectă. Polnomoşnicu  reacţionează entuziasmat, dar iată ce aude drept răspuns, în ruseşte, desigur: „Am avut onoarea şi fericirea să trăiesc sub împăratul Franţ-Iosif,  împăratul Nicolai Alexandrovici şi acum, iată, sub împăratul Iosif Visarionovici!  Îl servesc cu adevăr şi credinţă, sunt paznic la moara lui Ladu!  Noi cu bătrâna ne mulţumim cu ce avem.  Ce-ar fi să aibă şi el o capră, să dea câte cinci litri de lapte pe zi – ce, nu-i de ajuns?  Atunci poate n-ar mai umbla prin sat fel de fel de împuterniciţi: daţi lapte,  daţi carne, daţi ouă, daţi lână…”

      Apropo, cam aşa proceda Ştefan Ciubară şi pe timpul  românilor.  Fusese în opoziţie permanentă  cu autorităţile locale  şi membrii diverselor partide politice. Avea marea  plăcere să-i zădărască pe inspectorii şi agenţii fiscali. Se ciondănea mai ales cu unul Şoşu, român basarabean, dintr-un sat de pe malul Prutului.  Ştia că-l cheamă Nicolae, iar pe taică-său Ion.  Când îl vedea intrând pe poartă,  ca să-l impoziteze, îl saluta sarcastic: „Ну, Николай Иванович, как дела?”.  Auzeam în familie, că Şoşu era tare supărat.  La rugămintea familiei Vornicu, agentul fiscal l-a împlinit pe  Ştefan Ciubară. Dar a luat, în contul datoriei, numai hainele  de gală  ale domnişoarei Elena Ciubară. Cu toată stratagema, domnişoara Ninela Vornicu a pierdut partida. Cică  Ilenuţa lui  Haba  ar fi apărut, inopinat, la mijlocul  petrecerii, îmbrăcată în hainele lui maică-sa, şi tot pe ea au ales-o  regina balului.

      La a doua venire, în primăvara lui 44,  eliberatorii au dezmembrat definitiv numeroasa familie a lui Ştefan Ciubară. Doi feciori, unul  tehnolog-vinificator, altul profesor de matematică şi două fiice măritate, s-au evacuat peste Prut.  Fiecare cu familia  şi copiii săi.  Au devenit astfel refugiaţi în propria lor ţară, România. În Basarabia au rămas: bunicul şi bunica,  trei fiice şi doi feciori. Cel mai mare dintre feciori, Andrei Ciubară a absolvit seminarul teologic. Nu mai ştiu din ce cauză, dar nu a reuşit să treacă Prutul. Cu toate presiunile şi promisiunile din partea autorităţilor sovietice, nu  şi-a schimbat profesia.  Peste vreo zece ani  a obţinut din nou dreptul  de a  practica preoţia.  Feciorul cel mai mic a avut  un mare ghinion.  Elev fiind, împreună cu un coleg, a fost martorul unei încăierări dintre un popă şi profesoara lor. Popa ia somat să-şi ţină gura. Dar profesoara a decis să-şi facă dreptate şi  i-a chemat ca martori oculari. La judecată elevii au spus ce-au văzut cu ochii lor: „Popa a lovit-o!”   Preotul  i-a anatemizat pe ambii copii. Ghiţă Ciubară  a dispărut fără urme, iar colegul său s-a spânzurat. Abia la  sfârşitul  lui 44 am aflat că fugise peste Nistru.  Că a fost mobilizat în Armata Roşie, a devenit ofiţer – tanchist. Una din fiicele rămase în Basarabia a fost deportată cu familia  în Siberia, iar fiica cea mai mare şi mama  Ileana au  împărţit destinul oamenilor din Pociumbăuţi.

      Sovieticii  nu numai că au ocupat Basarabia şi  nordul Bucovinei. Eliberatorii nu vroiau şi nici nu puteau  să  dea românilor, ca şi oricăror alte  popoare învinse,  cunoştinţe şi deprinderi noi. Vroiau, din răsputeri, dar nu reuşeau,  să extirpe din conştiinţa noastră un reflex: percepţia modului de viaţă sovietic ca ceva absurd. Bolşevicii, cuprinşi de setea transformărilor revoluţionare, ne privau de istorie, de identitate, de  tradiţii şi de experienţa de viaţă acumulată de secole.  Ne întorceau existenţa  pe dos, la propriu şi la figurat.  Misionarii  cu stea roşie ne dinamitau viaţa  cu o nouă credinţă, cu o nouă epocă de aur. Şi această religie bolşevică  era unica  valoare  adusă  pe tancurile eliberatorilor în 40 şi 44.