A doua scrisoare pentru doamna Maia(2) Cum a rămas Radu Iftimovici fără prietenii evrei

2021-04-11T17:23:50+03:0011 aprilie 2021|Holocaust|

Radu Iftimovici povestește… Are ce povesti, slavă Domnului !

0 0EditReply

Rabinul roșu și anti-sionist !
No issue detected

Nicu Pîrîu8 hours ago

Este o carte care musteşte de umor, uneori chiar de umor ebreiesc.
Alte fragmente care au apărut în revista România Mare:
1.
Sînt oameni, unii, prieteni, care mă consideră legionar. Aceasta, din cauză că am scris cîteva articole care, contrazicînd dogmele istoriografiei oficiale, au încercat să prezinte (cel mai adesea, fără succes) adevărul, pe baza unor documente şi mărturii ce nu pot fi contestate decît de cei „înarmaţi” cu rea-credinţă. Nu pot fi legionar, din mai multe motive: a) spirit liber, rău de gură, gata de harţă în apărarea ideilor mele; b) oroare de subordonare şi inamic al mitizărilor, exclus să ador vreo persoană politică, oricît de valoroasă ar fi; în acest sens, mă tem de cei care, conducînd vreo mişcare politică, deraiază în mesianism; c) suspicios cu misticul de orice natură, sînt, în general, ateu.

Paradoxul vederilor legionare mi se pare a fi adoraţia miturilor creştin-ortodoxe, cele mai multe, bazate pe poveştile Vechiului Testament, culmea, născocite de rabini. Sînt traumatizat de vastitatea naivităţii populare care, dînd apă la moară unora dintre actorii religioşi în sutane cusute cu fir de aur, provoacă ignobile dezumanizări ale gloatelor, în cucerirea unui strop de apă sfinţită sau a rămăşiţelor osoase ale unor fanatici, chiar dacă aceştia au dus o viaţă exemplară. De ce nu ni se aduc spre adorare oasele lui Arhimede, Leonardo da Vinci, Copernic, Shakespeare, Newton, Robert Koch ş.a.? Înţeleg, însă, că foarte mulţi dintre semenii mei au o nevoie acută de consolare (să zicem, religioasă), după unele nenorociri pe care le-au trăit. Anestezia psihică mi se pare a fi absolut necesară.

Antimisticismul meu m-a oprit să devin şi membru al altei jalnice religii: Partidul Comunist Român. În perioada 1955-1975, am refuzat cu îndărătnicie propunerile de a deveni purtător al carnetului roşu.

Născut bufon, am dat, prin 1970, o replică foarte şocantă (şi comentată de colegi) secretarului de partid care, împreună cu un activist mărunt de la raion, se străduia să mă convingă să mă-nscriu în PCR: „Dar bine, tovarăşi, atunci cînd vor veni americanii, pe cine o să-l puneţi director, dacă şi eu o să devin membru de partid?”.

Am fost şi mai sînt, probabil, acuzat de antisemitism (de fapt, anti-evreism). Prostie mai mare nici că există! Eu nu fac deosebiri între evrei şi neevrei, cu toţii sîntem oameni şi avem datoria de a ne respecta. Cum aş putea fi împotriva valorilor în sine, ori discriminatoriu? Stupiditatea conceptului de popor-rasă, sprijinit pe picioare şubrede religioase atît la evrei, cît şi la islamici, este magistral comentată şi, în final, demonstrată, în eseul pe care l-am citit de curînd – „Comment j’ai cessé d’ętre juif” (Cum am încetat să mă consider evreu), scris de Shlomo Sand, profesor de Istorie contemporană, la Universitatea din Tel-Aviv. Cartea a apărut în 2013, la Editura ,,Flammarion”, din Paris.

Remarc, în special, capitolul „Un présent étouffé par les traditions” (Prezentul înăbuşit de tradiţii). E vorba, desigur, de abuzul de cutume religioase, unele iraţionale (observaţie valabilă şi la creştini, la mahomedani, şi la unele culte asiatice), izvor de împietrire în caste, de intoleranţă şi crime. În 1975, un puseu de arivism (intenţionam să lucrez ca profesor în învăţămîntul medical universitar din Algeria, unde urma să plec şi cu familia, scăpînd de Ceauşescu) m-a făcut să cer să devin membru de partid. De data aceasta, cei de la PCR nu au fost, ei, de acord, astfel că, ,,frecat” în organizaţia de bază a Institutului de Virusologie, am picat la examen.

Una din cele mai grave învinuiri a fost aceea că, pe vremuri, socrul meu a ţinut o mică prăvălioară cu zarzavaturi şi niscaiva „coloniale” (într-o cameră, la stradă, de 3/4 m) şi că – nenorocire! – în această prăvălie a fost văzut, cumpărînd cartofi noi, un fost legionar. Atît de legionar, că dl. V. Popa, fost manipulant ITB, n-a fost niciodată arestat. În familia mea, împotrivirea faţă de legionari (vorbesc de cei conduşi de Horia Sima) a fost o chestiune de conjunctură. Prin funcţiile, aş zice, importante, pe care părinţii mei le-au deţinut în „Straja Ţării”, deşi ei se considerau apolitici (tata a rămas cu statut de militar şi după detaşarea sa la Străjerie), au fost, nolens-volens, carlişti.

Evident că ei nu au avut nici o tangenţă cu abuzurile şi crimele comise de oamenii sadicului Armand Călinescu împotriva legionarilor, activitatea părinţilor mei desfăşurîndu-se în domeniul educaţiei şcolarilor, în special al creării coeziunii cultural-afective dintre tinerii Vechiului Regat şi cei din provinciile alipite la Patria-Mamă, în 1918.

Deşi nu aveam decît 9 ani, mergeam cu tata la muncă, aproape zilnic. Ca medic militar şi membru în conducerea Străjeriei (subordonat direct lui Teofil Sidorovici), tata conducea cu mînă forte tabăra de peste 150 de corturi verzi ale Armatei, plasate, în vara lui 1940, pe stadionul de la şosea (Kiseleff), în care erau adăpostiţi şi hrăniţi mai mult de 1.000 de copii şi tineri, refugiaţi din Basarabia.

De îndată ce a venit la putere Horia Sima, şi a început „teroarea inversă”, mama s-a speriat îngrozitor. Se şi vedea arestată şi aruncată în puşcărie, vina ei fiind extrem de gravă: organizase cîteva tabere străjereşti de vară pentru elevi, în zone pitoreşti din Carpaţi. Cum eram nelipsit din aceste tabere, unde se învăţau cîntece, poezii şi cum să te orientezi după busolă, îmi aduc aminte de o fetiţă bălaie de prin Moldova, să fi avut, şi ea, vreo 8-9 ani, căreia i-au plăcut nespus de mult cele două găluşte din supa pe care o primise. Şi, cum îi mai rămăsese zeamă, a venit la mama, care supraveghea prînzul şi, cu vocea înecată de emoţie, i-a şoptit: „Doamna învăţătoare, mai vreau şi eu un boţ din mămăliguţa asta, că tari bunî ie!”.

Teroarea simistă şi ideea de răzbunare care domneau în aer l-au determinat pe maiorul bucovinean Teofil Sidorovici, şeful „Străjii Ţării“, să-şi pună capăt zilelor. După sinuciderea sa şi desfiinţarea organizaţiei, toţi angajaţii acesteia – în mare majoritate, profesori şi învăţători – s-au întors la şcolile de unde plecaseră. Aşa se face că mama a revenit la Gimnaziul din Alexandria, în timp ce tata a fost chemat ca medic la Regimentul 25 Artilerie, repliat, de la Chişinău, la Bîrlad. Marota mamei (de care tata rîdea): că va fi atacată de legionarii locali, care ştiau că ei au „compătimit” cu Carol al II-lea. Seara, îndeosebi, ea tresărea la fiecare zgomot: „Aoleu, parcă e cineva la poartă!”.

A găsit, repede, un remediu de K.O. pentru eventualii agresori. A adus în camerele dinspre stradă 2 militari germani: un maior farmacist, bătrîior, rotofei şi chel, şi pe ajutorul acestuia, un tinerel aflat la primele mîngîieri ale clăbucului şi briciului, pe obrazul mereu îmbujorat de timiditate. Cîştigîndu-şi imunitatea pe care şi-o dorea, mama a afişat la poartă şmechereasca inscripţie: „Nu închiriem. Camere ocupate de ofiţeri germani”. De îndată ce acele camere au început să miroasă a apă de colonie, iar lucrurile celor doi nemţi să stea încremenite într-o ordine în care nici o scamă n-avea ce căuta, mama mi-a adus la cunoştinţă, aproape fericită: „Amîndoi nemţii au pistol. Pot să dorm liniştită”.

Cu evreii din România am avut, totdeauna, relaţii foarte bune. Nimeni din familia mea n-a fost „antisemit”.

[Termenul este inexact. Soldaţii israelieni care luptă împotriva unor palestinieni arabi sînt, şi ei, antisemiţi, deoarece arabii sînt semiţi. Asta, lăsînd deoparte faptul, relevat clar de unii istorici israelieni, că doar cca. 10% din locuitorii statului Israel provin din vechii evrei locali (Sabra), care sînt semiţi, restul de 90% fiind imigranţi din diferite colţuri ale lumii, majoritatea khazari din Rusia (populaţie turcică, dar convertită la religia mozaică). O literatură istorică importantă, de mare bun-simţ, scrisă de evrei în ultimii aproape 40 de ani, confirmă cele afirmate de mine. Citez doar „The Thirteenth Tribe: The Khazar Empire and Its Heritage” („Al treisprezecelea trib: imperiul khazarilor şi moştenirea sa”, Hutchinson & Co., UK, 1976) de Arthur Koestler; „Comment le peuple juif fut inventé” (Ed. Fayard, Paris, 2008); „Comment la terre d’Israël fut inventée. De la Terre sainte ŕ la mčre patrie” (Flammarion, 2012); „Comment j’ai cessé d’ętre juif” (Flammarion, 2013), de Shlomo Sand, şi altele.]

Dimpotrivă, tata a fost prieten şi coleg de facultate cu Saşa Pană şi cu alţi colegi de religie mozaică. La rîndul meu, am avut şi am destui prieteni evrei, în ţară şi în străinătate. Evident, pe cei care merită îi preţuiesc, deoarece nu am nici un fel de prejudecată etnică sau religioasă. În liceu am fost prieten cu Schwartz şi Edelstein, mai tîrziu, cu inginerul Lică Rachmuth (prieten de-o viaţă), cu chimiştii Solo Cohn, Oswald Hörer, Sergiu Finkelstein, Vladimir Eşanu şi mulţi alţii. I-am admirat pe actorii Ion Finteşteanu (Finkelstein), Corado Negreanu, Maia Morgenstern, Ion Lucian, am lucrat fructuos cu regizorul Hary Eliad ş.a.m.d. În cărţile mele de istorie a ştiinţei li se dă „evreilor ce este al evreilor”. Sute de nume de savanţi de religie mozaică sînt aşezaţi acolo unde merită să se afle, cu atîta grijă pentru adevăr, încît un amic, citindu-le, spunea că paginile acestor volume par a fi rupte din cartea de telefon de la Tel-Aviv.

Am colaborat îndeaproape cu profesorul Nicolae Cajal, care mi-a fost director la Institutul de Virusologie, şi am scris, împreună, cîteva cărţi. Între 1960 şi 1990, am fost un oaspete obişnuit al casei sale, onorată, mai ales, de Bibi Cajal, soţia profesorului, o femeie care îmbina frumuseţea cu o spiritualitate şi amiciţie proprie fiinţelor superioare. Ea provenea dintr-o familie din care se ridicase şi talentatul Stan Golestan (Goldstein).

Întînirea mea cu tatăl lui „Nicuşor”, bătrînul pediatru Marcu Cajal, a fost de pomină. Înalt, solemn, obişnuit să fie tratat cu un respect deosebit la cei 80 de ani ai săi, bătrînul profesor s-a trezit că junele Radu Iftimovici, de vreo 32 de ani, îi declară cu aplomb: „Îmi pare rău, domnule profesor, dar Tratatul de puericultură-pediatrie, pe care l-aţi scris cu profesorul Manicatide, este o carte proastă”. „Cum aşa?”, s-a încruntat reputatul pediatru. „Păi, tatăl meu m-a crescut în litera lui. Şi iată ce produs monstruos a ieşit!”.

Şi totuşi, pe la mijlocul anilor ’90, profesorul Nicolae Cajal m-a anunţat: „Radule, tu să nu faci cumva vreo cerere să călătoreşti în Israel, ori să te înscrii pe la vreo firmă de turism, pretextînd că vrei să vezi «locurile sfinte», fiindcă nu vei obţine viza. Tu eşti persona non grata în Israel”.

Eu, la „locurile sfinte”? În Israel? Ce glumă! Ce să caut eu, un „liber- pansisist”, acolo?

M-ar interesa mai mult opera civilizatoare făcută de israelieni (incontestabilă), casele ridicate pe nisip şi, probabil, fanatismul sionist (zic eu, admirabil) al celor care şi-au lăsat vilele din Europa şi din America, pentru a trăi în pustie, printre şrapnelele bombelor lansate de „Al-Qaeda”. Pentru mine, locurile sfinte nu sînt Bethleemul şi Ierusalimul, ci Mohenjo-Daro, în India, şi Machu Picchu, din Peru, Parthenonul atenian, monumentele Romei antice ş.a. Totdeauna am avut cu N. Cajal relaţii excelente. Prin 1962, m-a scos şi dintr-o belea uriaşă. Aveam 31 de ani şi o motocicletă MZ, RDG-istă, cu care băteam Bucureştii în lung şi-n lat. Scriam de zor la „Istoria luptei cu microbii şi virusurile“ (în colaborare cu Nicolae Cajal), carte mare (354 pagini), cu pretenţii, ce urma să apară la Editura Ştiinţifică. La un moment dat, constat că nu am date suficiente despre Joseph Lister, cel care a introdus antisepsia, salvînd mii de vieţi.

O judecată simplă, firească, într-o lume normală: Lister e englez. Mă duc la Ambasada Britanică să vorbesc cu ataşatul cultural. Pe vremea aceea nu aflasem încă ceea ce ştiau mai toţi: ataşaţii „culturali” sînt şefii reţelei de spionaj a respectivei ţări. Parchez eu motocicleta şi intru senin pe poarta ambasadei, salutat, cu un suspect respect, de miliţienii care o păzeau. Cer să vorbesc cu „culturalul”; vine un blond atletic şi zîmbăreţ şi îmi promite că se rezolvă. Să revin peste 2-3 zile, că îmi va furniza materialele despre doctorul Lister. Cînd să ies, dau cu ochii de o revistă: „The Anatomy of Communism”. Mă opresc, o răsfoiesc – şi mă îngrozesc. Poze dramatice din lagărele gulagului sovietic. Cozi uriaşe la ouă. Miliţieni moscoviţi bătînd o studentă…

Încep să mă dumiresc. Doamne-Dumnezeule! E posibil să fac o asemenea tîmpenie? Teroarea lui Dej şi a lui Drăghici era în floare. Ruşii nu plecaseră din ţară, mişunau peste tot.

Alerg la Cajal şi-i spun totul. „Mă, tu eşti tîmpit”, mă cadoriseşte el. După care, pune mîna, iute, pe telefon şi-l sună pe generalul dr. Alexiu, directorul spitalului MAI. Acesta îi promite că-1 va anunţa pe Pacepa.

După o noapte de insomnie, mă cheamă Cajal: „Dementule! Ia uită-te la pozele astea!”.

Iau la puricat un vraf de vreo 40 de fotografii, surprinse „din toate unghiurile posibile”: eu parcînd motocicleta şi, vizibil, numărul vehiculului; eu intrînd pe poarta ambasadei; eu discutînd cu pseudo-culturalul britanic, cu imagini din faţă, din spate, din lateral; eu răsfoind „The Anatomy of Communism”; eu ieşind din curtea instituţiei etc. Cred că, în clipa în care am oprit motocicleta şi m-am îndreptat spre poarta ambasadei, au început clicurile foto, de la toate geamurile clădirilor învecinate. De groază!

„Să fii «înger» vreo 3-4 luni, că eşti în colimator şi am garantat pentru tine atît eu, cît şi generalul dr. Alexiu, care a citit cartea noastră anterioară, «Lumea virusurilor»“. Cajal, om de o proverbială largheţe de spirit, era ahtiat după bancuri, el însuşi povestind zeci şi sute, cu Iţic, Şloim şi rabini care dau sfaturi înţelepte. La rîndu-mi, nu-i rămîneam dator. Unele dintre bancurile inventate de mine erau, în ochii unor capete pătrate, maliţioase. Într-o dimineaţă mă duc la el şi-i spun: „Dom’ profesor, astă noapte, pe la vreo unu, sună cineva. Mă duc, deschid, şi cine credeţi că era?”. „Cine?”, mă întrebă el, curios. „Ei bine, Yasser Arafat”. „Hai, du-te naibii, ce Yasser Arafat?” „Zău, chiar el”. „Şi ce-a vrut?” – Cajal mustăcea. „M-a întrebat: «Măi, Cajal ăsta, şeful tău, ce fel de doctor e? Ce specialitate are?», a stăruit şeful palestinienilor (care, pe atunci, se îndeletnicea cu «kamidkăzeala» prin pieţele Israelului, pline de oameni nevinovaţi). Îi răspund: «E infecţionist». «Nu se pronunţă aşa, s-a burzuluit Yasser Arafat. Se pronunţă: Infect-sionist»”.

E greu de imitat hohotul de amuzament al lui Nicuşor Cajal. El nu ţinea niciodată închise uşile cabinetului său, de mare director, academician şi profesor, nici spre secretară, nici spre coridor. Oricine voia să intre, intra nestingherit. Membrii mai vechi ai institutului i se adresau cu „Nicuşor, am venit să te anunţ…”, de parcă ar fi vorbit cu un văr, sau cu vreun cumnat…

În general, îi făcea o plăcere deosebită să povestească în gura mare glumele, uneori, usturătoare, făcute la adresa sa. Deosebit de inteligent, citit, rafinat şi cu un admirabil simţ al umorului, era, pe oriunde călca, o apariţie încîntătoare, cu o vervă inepuizabilă.

I-am trîntit odată, în public, cu vocea mea de stentor, un banc de o rară obrăznicie (impertinenţa a fost haina pe care am purtat-o toată viaţa). Era pe coridor şi stătea de vorbă cu Fritzi Grosser, şi ea, tot de origine evreiască, specialistă în biologie, cunoscătoare, de înaltă clasă, a limbii engleze, care era, totodată, redactoră a revistei noastre (,,Revue roumaine de virologie”). Trec eu pe lîngă Cajal şi Fritzi, care conversau pe coridor, şi-i trîntesc, maliţios, lui Cajal cel mai scurt banc inventat vreodată de mine: „O vrei?”. Haz mare. Cîteva zile mai tîrziu, Cajal mi-o trînteşte, tot în public: „Radule, te acuz că vrei s-o treci pe Fritzi la creştinism”. Rămîn „bouche bée”: „Cum aşa?” – „Păi ce, n-am urmărit-o? De cîte ori stă de vorbă cu tine, pleacă făcîndu-şi cruce!”. Şi ce mai director – sever şi încuiat! Într-o dimineaţă, pe la 8,30, intră cu broscuţa lui Volkswagen pe poarta institutului şi dă nas în nas cu o laborantă care aproape că fugea spre stradă. Crezînd că i s-a întîmplat ceva grav, Cajal deschide portiera: „Ce-i, dragă? Ce s-a întîmplat?”. Femeia, fîstîcită, îi răspunse bîlbîindu-se: „Dom… dom… profesor, … iertaţi… Mi-a telefonat o vecină că se dau ouă la Piaţa Traian… Şi eu,… vai, nu mai am nici un ou în casă!”. „Se dau ouă? Zău? Atunci urcă repede în maşină să te duc eu la Piaţa Traian, să prinzi un loc mai în faţă la coadă”.

Ăsta era Cajal. Bancurile lui cu rabini erau imbatabile. Maliţioşii spun că le difuza actoriceşte, exact cînd avea public şi, dacă se putea, un public cît mai numeros. Servea, astfel, CAUZA. Te făcea să accepţi că evreii sînt foc de deştepţi şi, deci, că ei merită pe drept să „învîrtă” Globul pămîntesc, chiar şi în sensul invers ŕcelor marelui ceasornic al Istoriei.

Nicuşor Cajal avusese un precursor: Cilibi Moise, un fel de Anton Pann evreu, din Focşani (Întîmplare? N. Cajal a locuit pe Strada Anton Pann nr. 40). Cilibi, toată viaţa un om sărac, vindea mărunţişuri şi haine vechi prin iarmaroace, strigînd: „Marfă ruptă gata, un sfanţ bucata!” (apud G. Călinescu). Lui îi aparţin butadele: „Ce e viaţa? O aiureală de călătorie între două găuri: una din care ieşi şi nu mai intri niciodată, şi alta în care intri şi nu mai ieşi niciodată”. Sau: „Într-o zi, Cilibi Moise a dat de o mare ruşine: L-au călcat hoţii noaptea şi n-au găsit nimic”. Dar şi pilda: „Cel care deosebeşte om de om, acela nu e OM”.

Evident, rabinii din bancurile lui Nicuşor Cajal puţeau… de deşteptăciune şi umor. De pildă:

În celebrul oraş Buhuşi-town, discuţie de „împăunare” (cît de grozav sînt eu) între popa ortodox, cel catolic şi rabin. Ortodoxul: „Aflaţi că duminică am fost la masă la protopop!”. „He! Nu e mare lucru – replică papistaşul – pe mine, duminică m-a pus în capul mesei însuşi episcopul nostru de la Iaşi”. „Vax!, zice rabinul. Eu am fost acum două luni la Roma şi mă plimbam cu Papa prin grădinile Vaticanului. Treceau turişti din Europa, din America, şi toţi îi întrebau pe ghizii lor: Dom’le! Cine e popa ăla catolic, îmbrăcat în alb din cap pînă în picioare, care se plimbă prin grădinile Vaticanului cu celebrul rabin de la Buhuşi?”.

Disputa crîncenă, din anii ‘20-’30, dintre ultranaţionalistul ieşean, prof. A.C. Cuza, de la Drept, şi evrei se reflectă astfel în umorul rostit de Cajal: în trenul „de Moldova” se nimeresc, în acelaşi compartiment de clasa I, A.C. Cuza şi celebrul rabin din Buhuşi. Grimase de neplăcere la Cuza, zîmbet – la rabin. Cad la învoială să nu se discute politică, să încerce să convieţuiască paşnic cele 5-6 ore pînă la Paşcani, mai mult, să-şi pună diferite întrebări „pe bani”, de tipul „cine ştie cîştigă”. Începe Cuza: – „Rabinule, dacă tu nu ştii să răspunzi la întrebarea mea, îmi dai 100 de lei. Mă încui tu, îţi dau eu 100 de lei”. – „Vai di mini, dom’ profesor! Păi ce, ne comparăm? Dumneavoastră, un mare profesor la Ieşi, eu, un pîrlit de rabin la Buhuşi?” – „Bine, rabinule, fie pe-a ta. Uite, dacă tu nu ştii ce te întreb eu, îmi dai, cum ţi-am propus, numai 100 de lei. Dacă, însă, eu, marele profesor, cum chiar tu ai zis, nu ştiu ce mă întrebi, îţi dau de 10 ori mai mult: 1.000 de lei. Batem palma?” – „Batem!”, s-a învoit rabinul. – „Ei bine, rabinule. Iată întrebarea mea: cine este cel care a semnat al 5-lea pe Proclamaţia de la Islaz, din 1848?”
Rabinul, K.O.: – „Habar n-am, domnule profesor. Poftiţi suta de lei. Acum e rîndul meu, nu-i aşa? Domnule profesor, ce e rotund ca un pepene, roşu pe burtă, verde şi cu picăţele galbene pe cealaltă parte şi strigă cucurigu la 4 dimineaţa, iar la prînz nechează ca un harmăsar ce simte iapa?”
Tăcere. A.C. Cuza repetă şi iar repetă, în gînd, ciudatele repere ale „arătării”. În final, cedează:
– „Eşti mare, rabinule. Uite mia de lei. Dar ce dracu’ mai e şi aia? Spune repede, că mor de curiozitate!”
– „Habar n-am, domnule profesor! Poftiţi suta!”.

Ascuns, strategic, sub scutul rabinului de la Buhuşi, Nicuşor Cajal ieşea doar „o secundă”, cît să tragă cu praştia în Goliatul Ceauşist. Şi nimerea.

Prin 1987, şedinţă mare în Amfiteatrul institutului. În prezidiu: tov. ex-ministru al Chimiei, Mihai Florescu (Blumenthal), veteran comunist din Spania, pe atunci, consilierul madamei acad. Elena Ceauşescu; un ministru adjunct de la Sănătate, primul-secretar de partid al sectorului, care, neîncăpîndu-şi în piele de mare sculă ce era, trage concluziile şedinţei, pe un ton de „supermagister dixit”. Cu limba-i de lemn, zbiară, repetînd la nesfîrşit sloganul ,,Geniului din Carpaţi”: „Toa’răşi… Vă sfătuiesc să… Vă dau indicaţii să… Sfatul meu e să…”.

Ultimul cuvînt este al lui Nicolae Cajal. Zîmbitor, cu voce moale, zice: „Mulţumesc din suflet, tovarăşe prim-secretar (XY), pentru preţioasele indicaţii pe care ni le-aţi dat şi care sînt chezăşia succesului nostru în viitor”. Mă uit la ştabul de partid. Zîmbeşte cu superioritate, umflat în pene. „Să-mi fie permis – continuă Cajal – să închei, ca de obicei, cu un banc, dătător de bună dispoziţie şi avînt în împlinirea sfaturilor date de tovarăşul prim-secretar. Lui Iţic îi mureau gîştele: azi una, mîine alta. Disperat, aleargă la Sinagogă: «Ce să fac, rabi, că-mi mor gîştele?». Rabinul se scarpină în barbă şi zice: «Sparge o sticlă şi presară cioburile pe aleea ce duce la coteţ». După o săptămînă, Iţic vine din nou la rabin: «Am mai pierdut 5 gîşte! Ce fac?» – «Atunci, ia nişte cîrpe vechi, amestecă-le cu frunze de dud şi spală-te cu fiertura asta după 3 ore de cînd s-a răcit. Nu uita să spui, cînd te speli: Bum-bum-zum-zum-nicovala». O săptămînă mai tîrziu, Iţic se înfăţişează iar la rabin: «Alte 3 s-au dus!». – «Nu-i nimic, zice înţeleptul. Ia nişte rumeguş, amestecă-l cu măslinuţe de oaie şi ia o linguriţă, seara, la culcare». Trece o săptămînă, trec două, trei, Iţic n-a mai dat pe la sinagogă. În a patra, rabi dă nas în nas cu Iţic, la piaţă. După ce îl îmbrăţişează şi-l pupă pe amîndoi obrajii, înţeleptul îl întreabă: «Ce mai faci, Iţic? N-ai mai trecut pe la mine!». – «Ce să mai trec, Rabi, că mi-au murit toate gîştele!» – «Ce spui? Păcat, că eu mai aveam multe indicaţii să-ţi dau»”.

Un tunet de rîsete izbucni în Amfiteatru. Primul-secretar – galben, dezumflat, ca o minge înţepată cu acul.

În fine, început de toamnă ‘89. Demenţa cu: „Ceauşescu reales, la al XIV-lea Congres”. Se face şi la noi în institut mare şedinţă mare cu acest subiect. În prezidiu, acelaşi zaharisit M. Florescu-,,spaniolul”, alt prim-secretar încruntat, bineînţeles, 1-2 securişti din eşalonul de ofiţeri superiori şi o dementă de asistentă medicală, activistă care, din 5 în 5 minute, sare în picioare şi, cu o voce piţigăiată, de o rară stridenţă, ne sparge timpanele cu acelaşi „Ceauşescu reales, la al XlV-lea Congres”.

Vorbitorul se opreşte, întreaga asistenţă se ridică în picioare, aplaudînd ritmic. Scena se repetă şi se tot repetă. Brusc, mă îneacă un val de scîrbă: bine măi, Iftimovici, prăpăditule, chiar în halul ăsta ai ajuns? Oaie într-o turmă de zevzeci? Iau o hotărîre nebunească: deşi mă aflu în primul rînd, perfect vizibil de la prezidiu, nu mă voi ridica în picioare şi nici nu voi aplauda. Inevitabil, vine, curînd, alt zbieret isteric: ,,Ceauşescu reales…” etc. Toţi – în picioare, toţi bat din palme, ritmat. Eu, de piatră, aşezat, cu mîinile încrucişate la piept. La ţipătul următor, aceeaşi atitudine. Îl văd pe primul-secretar al sectorului profund contrariat, aplecat la urechea lui Cajal. Ce dracu’ i-o spune? Cajal îi răspunde. Ştabul de partid îl ascultă, dînd din cap. Pare să se fi potolit. Cum o fi reuşit profesorul să-l îmblînzească?

După şedinţă, Cajal mă apostrofează: „Dementule! Ce te-a apucat? M-a întrebat «primul»: ce-i cu ăla? Cum îl cheamă? E un duşman? Da’ de unde, i-am răspuns. E doctorul Iftimovici. Băiat bun, dar ştiţi… paranoic. A fost internat de mai multe ori la «9». Îl ţinem, ce să facem? Mănîncă, şi el, o pîine!”.

În ciuda unor relaţii excelente, în 1992 a intervenit, brusc, o ruptură. Profesorul N. Cajal s-a supărat pe mine pentru „o mare aiureală” pe care o comisesem. Îndrăznisem să public, pe două pagini, în „Expres Magazin” (săptămînal cu largă audienţă), un articol care punea la îndoială faptul că, la Abatorul Bucureşti, legionarii ar fi ucis cîteva zeci de evrei, după care le-ar fi atîrnat cadavrele în cîrligele sălii de tăiere. Era evident că un asemenea articol (reluat şi publicat, fără consimţămîntul meu, în engleză, germană şi spaniolă, de cîteva reviste din Europa, SUA şi America de Sud) reprezenta o contra-lovitură la ofensiva începută, în 1990, de Comunitatea Evreilor din România, care vroia cu tot dinadinsul să impună opiniei publice internaţionale ideea că şi în România anilor 1940-1944 ar fi avut loc un „holocaust”, perfect comparabil cu cele ce avuseseră loc în Germania şi Ungaria.

Din păcate, în calitatea sa, de şef al comunităţii, Nicuşor Cajal a patronat, alături de „rabinul roşu” Moses Rosen, campania de presă care incrimina România, ce ar fi fost implicată în abominabile crime de război. Două au fost raţiunile pentru care profesorul N. Cajal a trecut în rîndurile acuzatorilor României: prima, că sîngele apă nu se face. Nu am întîlnit decît foarte puţini evrei care să recunoască faptul că în România antonesciană evreii au fost, de fapt, ocrotiţi de autorităţi. Se face, voit, o confuzie gravă, întreţinută, venal, de şefii Comunităţii evreilor şi de bogaţii lor susţinători de peste hotare. Fără îndoială că evreii au fost discriminaţi (în mare majoritate, au fost eliminaţi din învăţămîntul superior românesc, anumite organizaţii ale lor – desfiinţate etc., dar nu au fost trimişi în lagărele de concentrare, aşa cum s-a întîmplat cu evreii din Germania, Ungaria, Polonia, Olanda, Franţa etc.). A doua raţiune care a stat la baza adoptării, de către M. Rosen, N. Cajal şi alţi conducători ai comunităţii, a ideii de „holocaust românesc” este, fără îndoială, una de natură materială. Mai tîrziu, sau, poate, mai devreme, România va fi pusă să plătească o vină imaginară, în bani, sau în avantaje oferite cetăţenilor statului Israel, pe teritoriul României.

Istoria căderii mele în dizgraţie, în ochii profesorului N. Cajal, a debutat în toamna lui 1991. Găzduiam, în laboratorul meu, pe dr. Aurel Lupu (1911-1999), fost conferenţiar la Facultatea de medicină veterinară. În ciuda vîrstei, acest român originar din Făgăraş, de o cinste ireproşabilă, rămăsese un pasionat al cercetărilor de cancerologie experimentală. În fiecare zi, mesele din laboratorul meu erau pline de şobolani-cobai, cu diferite tumori, pe care dr. Aurel Lupu îi opera sau îi autopsia. Îşi menţinuse vigoarea şi participa, adunînd ban cu ban din pensia sa, la congrese ştiinţifice de peste hotare. Nu ştiu cum a venit vorba, la un moment dat, despre evrei, context în care l-am auzit pe dr. Aurel Lupu spunînd: „Masacrul de la Abator, ce ar fi fost urmat de atîrnarea lor în cîrlige, este o gogoriţă, o minciună sfruntată. Pe vremea aceea, eu eram nu numai şeful laboratorului de analize ale cărnii, dar şi directorul adjunct al Abatorului Bucureşti. Iată ce s-a întîmplat, în realitate: lîngă abator funcţiona o făbricuţă de săpun, ce folosea seul şi alte grăsimi animale rezultate din procesarea cărnii, de la noi. Acolo, un contabil-şef evreu (aflat în funcţie pe vremea lui Horia Sima) l-a dat afară pe un muncitor român, puturos, beţiv şi scandalagiu. Individul şi-a făcut rost de o cămaşă verde şi de un revolver (posibil să fi fost chiar adept al Mişcării) şi, seara, cînd contabilul pleca spre casă, l-a omorît. Apoi, el şi doi prieteni au dus cadavrul la abator. Ameninţîndu-l pe portar cu pistolul, au intrat şi, după ce au aruncat victima în canalul mare de scurgere, s-au făcut nevăzuţi. Portarul a dat alarma, a venit imediat Poliţia, şi un reprezentant al Procuraturii. S-a întocmit un proces-verbal, iar victima a fost dusă la Institutul Medico-Legal. Astea au fost faptele”.

Imediat după marea conflagraţie, scriitorul şi reporterul de război sovietic Ilia Ehrenburg (evident, de religie mozaică), a publicat o carte, intitulată „Prin Europa”, pe care am răsfoit-o şi eu prin anii ‘50. În cuprinsul ei, aşa cum mi-a amintit şi dr. Aurel Lupu, se afirma că, la Bucureşti, în 1940, zeci de evrei au fost asasinaţi şi, apoi, atîrnaţi în cîrligele de vite de la abator. Erau publicate, la sfîrşitul cărţii lui Ilia Ehrenburg, şi două fotografii, în care se vedea, într-adevăr, o asemenea scenă (oameni atîrnaţi în cîrlige). Mărturisesc că rareori mi-a fost dat să citesc un text mai barbar decît scrisoarea adresată public ,,ostaşilor sovietici eliberatori” de Ilia Ehrenburg. El îi îndeamnă ca, odată pătrunşi pe teritoriul german (1945), să ucidă pe oricare neamţ ce le iese în cale şi să-i spînzure pe ,,blestemaţii de copii teutoni” cu maţele părinţilor lor.

2.
Despre acele fotografii, dr. A. Lupu mi-a spus următoarele: „Aceste imagini nu sînt de la noi. Niciodată noi nu am avut cîrlige de tipul ăsta. Eu am vizitat, în anii ‘38-’40, cel puţin 10 abatoare din Europa; mai mult, am semnat importul de cîrlige de un cu totul alt tip decît cele din fotografii. N-ai decît să te duci la abator şi să vezi că acele cîrlige, montate înainte de război, sînt de alt tip decît cele din fotografiile incriminatoare. Şi-apoi, ce observi aici, în pozele lui Ehrenburg? Sala de tăiere este faianţată. Noi n-am avut niciodată faianţă în sălile de tăiere. Pereţii de la noi au fost mereu şi sînt, şi acum, vopsiţi în ulei“.

Ulterior, am aflat şi unde s-a petrecut, cu adevărat, această crimă împotriva unor mozaici: la Riga. În acest oraş, cu o veche şi majoritară populaţie de origine scandinavă şi germană, cîteva grupuri de evrei comunişti au început să-i vîneze pe naţionaliştii letoni, imediat după ce URSS a încorporat, în 1940, micul stat baltic. Cei mai mulţi dintre patrioţii letoni au fost împuşcaţi, sau duşi în Siberia. Cîteva luni mai tîrziu, odată cu alungarea ruşilor de către trupele germane, naţionaliştii letoni s-au răzbunat, i-au prins pe evreii comunişti implicaţi în moartea rudelor lor şi, după ce i-au ucis, i-au atîrnat în acele cîrlige.

Aşadar, Riga şi nu Bucureşti

În 1946, după apariţia falsului publicat de Ilia Ehrenburg, Securitatea lui Pantiuşa – total aservită ruşilor, şi care începuse să funcţioneze ca un curent subteran în Poliţia şi Justiţia Guvernului Petru Groza, unde ministrul de Interne era un evreu comunist de temut, Teohari Georgescu (alias Burăh Tescovici) – 1-a aruncat în beciul Poliţiei pe directorul Abatorului Bucureşti, din acei ani (1940-1943).

Revoltaţi, mai mulţi salariaţi ai Abatorului din Capitală au semnat o petiţie, în care garantau că asemenea fapte nu s-au produs în instituţia bucureşteană şi că directorul lor este total nevinovat. L-am întrebat pe doctorul veterinar Aurel Lupu: „Ce s-a ales cu acest memoriu?“. Mi-a răspuns: ,,L-am adresat ziarului «Dreptatea», al PNŢ, dar, între timp, autorităţile au suprimat acest ziar!“. – „Şi unde se află, acum, memoriul?“ – „L-am ascuns într-un dosar şi l-am păstrat“.

Am înţeles imediat că o asemenea mărturie, semnată de atîţia oameni de bună-credinţă, aparţine Istoriei. L-am rugat pe doctorul Lupu să-mi aducă hîrtia a doua zi. Mi-a adus-o şi, astfel, riguros bazat pe numele oamenilor şi pe semnătura lor olografă, am scris şi publicat articolul meu. Aveam, în plus, şi o altă dovadă, la fel de puternică. Într-o epocă în care Poliţia comunistă te ţinea ani grei în puşcărie doar pentru o bănuială, directorul Abatorului a fost eliberat după doar cîteva zile de arest, cu verdictul „total nevinovat“.

Deci, evreii comunişti pro-moscoviţi, în frunte cu ministrul Teohari Georgescu şi cu „dirighenţii“ Securităţii (citeşte NKVD, secţia română), recunoşteau că asemenea evenimente nu s-au produs în Abatorul de la Bucureşti.

În articolul pe care l-am scris pentru „Expres Magazin“ (,,Spulberarea unei legende: Pogromul de la Abator“, apărut în nr. 87, din 25 martie 1992), nu m-am avîntat în a susţine cu vehemenţă că aşa-zisul masacru de la Abator ar fi o calomnie. Tonul articolului meu respecta etica proprie scrierilor ştiinţifice. În final am scris aşa: „… Cum pot încheia eu, obişnuit cu rigorile demonstraţiei ştiinţifice, acest articol? Cerînd tuturor martorilor care au văzut cadavrele celor ucişi, atîrnînd în cîrligele abatorului bucureştean, «să iasă în faţă». Să descrie cu amănunte ceea ce au văzut. Să ne convingă că au avut acces în abator, în timpul anchetei Procuraturii lui Antonescu. Dacă au fost salariaţi ai Abatorului, să-şi decline, cu responsabilitate, funcţia. Îi vom căuta în statele de funcţiune, care, din fericire, se păstrează. Să ne convingă de faptul că zecile de semnături de protest sînt ale unor mincinoşi. Este evident că nu se scrie istorie pe vorbe, pe zvonuri, pe calomnii. Doresc să văd martori oculari, care să mă convingă de realitatea pogromului. Eu, domnilor, am aruncat mănuşa. Cine o ridică?“.

Au trecut, de atunci, mai bine de 20 de ani şi nimeni nu a susţinut contrariul celor afirmate de doctorul Aurel Lupu. S-au primit, în schimb, cîteva scrisori de la foşti lucrători ai Abatorului, din perioada 1940-1945, neincluşi în memoriul iniţial, unele din străinătate (Brazilia, SUA, Franţa), care arătau că acuzaţia este o veritabilă mîrşăvie, menită să întineze imaginea Poporului Român. Nevinovatul meu articol a fost o bombă pentru „ingineriile financiare“ pe care tovarăşii din conducerea comunităţii evreilor din România le începuseră, imediat după decembrie ‘89. Într-adevăr, ei ştiau că pot obţine parale (căci asta era, de fapt, miza), în două condiţii: a) să aibă „în parohie“ un număr mare de evrei, ceea ce nu mai era cazul, fiindcă venalii Dej şi Ceauşescu îi vînduseră ca pe sclavi statului Israel; b) să poată dovedi că aceştia au suferit, aşadar, că au fost victime ale Holocaustului. Moses Rosen, Cajal et Co. au ales această variantă, cea mai dificil de controlat. Şi chiar dacă s-ar fi apucat cineva să numere victimele evreieşti, reale, ale regimului Antonescu-Sima (1940) şi, apoi, doar Antonescu (1941-1944), studiul său n-ar fi fost publicat, iar dacă, totuşi, ar fi fost, exemplarele ar fi fost vînate şi reduse la zero, ca impact naţional şi internaţional (se ştie bine că evreii au fost cei mai mari specialişti în cenzură şi mistificare, în orice ţară au existat).

Desigur că ideile şi dovezile din articolul meu au trăit, o vreme, în conştiinţa cititorilor interesaţi. Adică a celor care au resimţit în viaţa lor şi o chinuitoare „foame a adevărului istoric“, nu doar una animalică – aceea care îşi găseşte alinarea în „haleala noastră cea de toate zilele“.

3.
„Autorităţile“ evreieşti nu au reacţionat oficial. Conform tacticii lor seculare, pe care eu o numesc „politica melcului“, ele n-au scos nici o vorbuliţă, deşi puteau să o facă, avînd la dispoziţie nu numai presa lor („Viaţa Evreiască“), ci şi numeroase alte ziare aservite, care absorb, de mai mulţi ani, fonduri evreieşti, pentru a le servi interesele.

De ce politica melcului? Pentru că, de îndată ce e atins cu degetul, melcul propagandei evreieşti îşi retrage corniţele şi se ascunde în cochilie.

Bazîndu-se, însă, pe uitarea „scrisă-n legile omeneşti“, pe perimarea unor generaţii şi pe spălarea creierului tinerilor – practicată, mai ales, de televiziunile şi tabloidele pe care, cu discreţie, le finanţează -, melcul scoate, încet, încet, corniţele şi, după ce se asigură că totul s-a pierdut în uitare, sau în nesimţire, începe să roadă vegetaţia din grădină. Odată cu ivirea corniţelor recidiviste, sînt relansate, iniţial, pe şoptite, nevinovate fraze: „Vai, vai, ce s-a întîmplat acolo!“ – „Unde, acolo?“ – „Ştiţi voi mai bine unde!“. După două luni, corniţele cresc: „Sărmanii oameni nevinovaţi, ucişi acolo, cu bestialitate.“ – „Unde, frate?“ „Ei, te faci că nu ştii?“.

În fine, după alte cîteva luni, cînd uitarea dă năvală în cugetul cititorilor mei, iar bîlciul deşănţat de evenimente cotidiene (diversiuni) şi-a făcut efectul, melcul scoate coarne boureşti şi bea apă tulbure: „Pogromul sîngeros de la Abatorul Bucureşti“. Şi melcul bea apă tulbure nu aici, la Dunăre, ci în toate colţurile lumii, via sateliţii de comunicaţii, care revarsă ploi de informaţii peste întregul mapamond.

Cine mai eşti tu, Radu Iftimovici? Un vierme? Un microb? Un nimeni? (Şi totuşi, spre surprinderea mea, găsesc şi în prezent pe Internet comentarii recente asupra celor scrise de mine în urmă cu mai bine de 20 de ani, ca de pildă: „Professor Radu Iftimovici explained clearly the facts using quotations, testimonies and photocopies in Expres Magazin no. 87, March 25, 1992“ [,,Fake Pogrom at the Slaughter House”, Metapedia]).

În schimb, tot m-am ales cu ceva. Mi-am pierdut mai toţi prietenii evrei.

Îl stimam în mod deosebit pe un anume Segal, un „ovreiaş“ micuţ, cu obrajii mereu îmbujoraţi, redactor la Editura Ştiinţifică, tobă de filozofie şi iniţiator al unor colecţii de texte din gîndirea europeană. De cîte ori ne întîlneam, ne îmbrăţişam cu efuziune: „Ce mai faci, Segălică?“ – „Pierd timpul: fac filozofie!“. Îl caracteriza o modestie condimentată cu autoironie, apanajul spiritelor alese. Făcea parte dintre oamenii care nu simţiseră niciodată frisonul parvenirii. Îmi plăceau mai ales pantofii lui, scîlciaţi, decoloraţi şi în care se strecura, cred, cu obrăznicie, apa ploilor. Vedeam în Segălică pe acel evreu al tuturor timpurilor şi al tuturor ţărilor, care, la lumina unei lămpi cu gaz, în climatul vitreg al grobianismului şi intoleranţei etnice, se dăruia cu voluptate cunoaşterii pure. Un discipol al lui Spinoza.

Şi iată-mă, „buf“, cu totul întîmplător, nas în nas cu Segălică, la vreo 4 luni după apariţia articolului meu cu abatorul. M-am repezit la el, entuziast. Nu-l văzusem de vreo 2 ani: „Segălică! Ce mai faci, băiete?“. Pas înapoi, Segălică al meu – de piatră, cu buzele strînse şi o privire plină de ură. Apoi, răspicat, ca o implacabilă sentinţă la tribunal (al cărui tribunal?): „Nu vorbesc cu fasciştii, cu rasiştii, cu antisemiţii mincinoşi. Te rog, lasă-mă în pace!“. Cam în aceeaşi perioadă, un telefon, seara, pe la 9: Carol Isac, fost, pînă la plecarea în Israel (cu puţin timp înainte de aşa-zisa revoluţie din ’89), secretar literar al Teatrului „Bacovia“, din Bacău. Teatrolog de bună calitate, C. Isac luptase pentru mine cu stăruinţă – din păcate, fără sorţi de izbîndă. Nici una din piesele mele politice nu a putut urca pe scena Teatrului ,,Bacovia“, nu atît din pricina cenzurii centrale (e posibil ca şi aceasta să fi spus NU), cît mai ales a mărimilor politice ale Bacăului şi, dureros pentru mine, a publicului băcăuan însuşi, care, la turneul cu piesa „Nu ucideţi caii verzi“, n-a prea îndrăznit să-i aplaude pe actorii tîrgmureşeni. În timpul spectacolului, a domnit în sală o atmosferă de teroare, în care cea mai oribilă autocenzură îi îndemna pe bieţii spectatori băcăuani să se afunde în scaun, ca într-o vizuină salvatoare. Cred că, dacă s-ar fi putut, jumătate dintre ei ar fi ieşit şi ar fi luat-o la sănătoasa, aruncînd, din cînd în cînd, cîte o privire înapoi, să se asigure că nu-i urmăreşte careva. La Roman, a fost aceeaşi atmosferă derutantă pentru actorii Naţionalului din Tîrgu-Mureş. Ei erau obişnuiţi cu o niagară de aplauze la Piatra Neamţ, Suceava, Botoşani şi Iaşi, adesea fiind luaţi pe sus de public. Aşadar, vocea lui Carol Isac, de pe însoritul ţărm israelian al Mediteranei, de unde mai transmitea, din cînd în cînd, corespondenţe teatrale Radioului şi Televiziunii Române (era în 1992). Lamento dramatic, ŕ la Sofocle: „Domnule Iftimovici, cum aţi putut să scrieţi monstruozitatea aceea? N-am putut să dorm cîteva nopţi după ce am citit aserţiunile fascist-legionare pe care le-aţi scris… Sînt dezolat…“.

Ce să-i faci? Sîngele apă nu se face !…

Epilogul acestei pseudo-drame, cu evreii atîrnaţi în cîrlige la Abatorul Bucureşti, nu poate aparţine, în ce mă priveşte, decît tot academicianului N. Cajal. Acest epilog este ionescian. Nu degeaba profesorul de virusologie a scris, în juneţea sa, o piesă cu un titlu superb: ,,EU…gen Ionescu”. Piesa s-a şi jucat, după 1990, la Teatrul Evreiesc de Stat.

4.
Ei bine, prin 1996-1997, aflîndu-mă în casa profesorului, cvasi-iertat pentru „obrăznicia mea fascisto-legionară“, ronţăiam una din prăjiturelele care au făcut faima doamnei Bibi – soţia sa -, cînd, într-un puseu samaritean, N. Cajal îmi spune, cu cel mai dulce aer din lume: „Radule! Tu ai fi un băiat bun. Dar cum dracu’ ai putut să scrii aiureala aia cu abatorul? Cînd eu însumi l-am văzut pe unchiul Max atîrnat în cîrlig, la abator?“. – „Chiar aşa? Şi ce vîrstă aveaţi pe atunci, domnule profesor?“ – „Păi… vreo 21-22 de ani“. – „Purtaţi, cusută la haină, steaua galbenă a lui David?“ – „Sigur că da. Era obligatorie“. – „Şi ce căuta un tînăr evreu, cu steaua lui David la piept, în sala de tăiere a Abatorului Bucureşti?“ – „Ei, …am trecut şi eu pe acolo, din curiozitate“. De un comic perfect, răspunsul m-a făcut să-mi muşc buzele, ca să nu scap un hohot de rîs. În acel moment, doamna Bibi Cajal, care auzise conversaţia noastră, a intervenit: „Nicuşor dragă, dar unchiul Max a murit acum cîţiva ani, după 1980“. – „Aoleu, ai dreptate, scumpo! Unchiul Max a murit de curînd…“. Eu, în ofensivă: „Atunci pe care unchi l-aţi văzut dvs. atîrnat în cîrlig, la abator?“. Clipă de „căutare“ la N. Cajal. Şi replica: „Dragă, nu-mi mai aduc aminte pe cine am văzut eu atîrnat în cîrlig, dar, oricum, era un unchi de-al meu!“.

Super „Eu… gen Ionescu“! Sau super-înregimentare. Păcat!

De curînd, am aflat din paginile ziarului „Adevărul“ că actorul Mircea Albulescu ar fi văzut evrei atîrnaţi în cîrlige, la Abatorul Bucureşti. O ruşine mai mare nu putea să se abată asupra talentului şi carierei cunoscutului actor. Cine l-o fi dus de mînuţă pe el, copilul de 6-7 anişori, în 1940, în sala de tăiere a abatorului, unde atîrnau în cîrlige cadavrele ,,science fiction“ ale lui Ehrenburg?

Articolul, pe mai multe pagini, care pretinde că urmăreşte itinerariul artistic al lui M. Albulescu, poartă titlul: „Am văzut evrei atîrnaţi în cîrlige, la abator“, scris cu litere uriaşe, ca şi cum asta ar fi fost esenţial în viaţa actorului, în ciuda „leopardului publicistic“ din titlu, adică înăuntru e vopsit nu gardul, ci taman cioara. Albulescu abia strecoară printre „ascuţişurile“ condeiului această unică şi insignifiantă afirmaţie.

Mă gîndesc că redactorii „Adevărului“ (ruşine jurnaliştilor Grigore Cartianu şi Laurenţiu Ungureanu, care terfelesc, astfel, conceptul de „Adevăr“, lipindu-i eticheta de „Pravda“) procedează în acest mod, de dragul cecului gras primit, ei metamorfozînd subiectul – cariera actorului – într-un titlu şocant, care se poate citi de pe trotuarul de vis-ŕ-vis şi care maculeaza pagina. Stăruinţa lor obsesivă de a înfăţişa un Albulescu „obiectiv“, fiu de ofiţer muzician al Armatei Române, poate uşor păcăli mii de naivi, care nu ştiu că e vorba, şi aici, de glasul sîngelui, plus niscaiva dolărei: mama domnului Mircea Albulescu a fost evreică. O ştiu zeci de oameni de teatru din această ţară. Or, la evrei, legea e clară: mama contează în stabilirea apartenenţei la neamul lui Israel. Pater incertus! Creştinarea mamei, din interes, seamănă perfect cu lipirea de picioarele lui Christos a soţiei acad. prof. dr. Ştefan S. Nicolau (Raia) şi, în fond, a duduii Lupescu, amanta lui Carol al II-lea. Zeci de asemenea convertiri, aruncate, ulterior, la coşul de gunoi, s-au produs în perioada 1940-1944, mai ales în familiile în care soţul era un neaoş. Astfel, doamnele din seminţia lui David au fost puse la adăpost de discriminarea şi violenţele regretabile ale acelor vremuri. În prezent (deocamdată), în România, melcul zburdă. Nimeni nu mai are curajul, ori interesul, să-i atingă corniţele obraznice. Cu excepţia cîtorva voci aparţinînd unor intelectuali cunoscuţi, românii nu sînt capabili să-şi apere adevărul istoric. Ne comportăm la fel de jalnic precum nemţii care au acceptat, pentru eternitate, eticheta de criminali, cu o deplorabilă umilinţă. În cei aproape 70 de ani care s-au scurs de la prăbuşirea celui de al III-lea Reich, vîrfurile intelectuale ale acestui popor nu au reuşit să arate lumii că asasinii din lagărele de concentrare au fost un grup de criminali care, în posteritatea istorică, nu trebuie confundat cu marile valori pe care acest popor le-a oferit civilizaţiei şi culturii. De dragul feliei zilnice de „Brot und Butter“ (pîine cu unt), oferită – doar iniţial – de dl. Marshall şi bancherii americano-evrei, ei zac într-o letargie istorică vecină cu patologicul.

5.
Au trecut 7 decenii de cînd istoricii lor n-au fost capabili nici măcar să contrazică paşnic înspăimîntătoarea cifră de 5-6 milioane de victime ale Holocaustului, cifră umflată, cu neruşinare, de propaganda sionistă, de peste 20-30 de ori. Aceeaşi formidabilă maşinărie propagandistică pusă în slujba industriei Holocaustului (condamnată chiar şi de o serie de intelectuali evrei care nu şi-au pierdut bunul-simţ) nu vorbeşte decît rareori de victimele din rîndul polonezilor, al ţiganilor, al prizonierilor ruşi ş.a.m.d., care, după părerea mea, nu sînt departe de cifra victimelor evreieşti.

Au apărut, totuşi, şi luări de poziţie, bazate pe adevăr, în cărţile unor autori evrei, precum rabinul Moshe Schönfeld (,,The Holocaust Victims Accuse“ – Neturei Karta of USA, Brooklyn, 1977), Norman G. Finkelstein (,,The Holocaust Industry: Reflections on the Exploitation of Jewish Suffering“ – ,,Industria Holocaustului. Reflecţii asupra exploatării suferinţei evreieşti, Editura Antet, Bucureşti, 2000) ş.a., în care este aspru criticată tendinţa extremismului sionist de a obţine profituri materiale necuvenite din suferinţele de odinioară (1933-1945) ale coreligionarilor lor. În ceea ce mă priveşte, după 1991 am trăit marea deziluzie, văzînd cum N. Cajal, omul pe care îl ţineam, cu admiraţie, pe un înalt piedestal, pentru calitatea lui de intelectual şi de excelent profesor, intră într-un proces accelerat de dezagregare etică. Ştiu că mulţi dintre prieteni, şi chiar Marina mea, cea căreia i-am dedicat aceste rînduri, n-ar fi fost de acord cu aceste aprecieri. „Să nu te atingi de memoria profesorului N. Cajal, mi-a spus ea, adesea. Lumea te va socoti un laş, o hienă. Nu poţi ataca un om care nu se mai poate apăra. Şi, în fond, ţie, personal, ţi-a făcut numai bine: te-a salvat de răutatea şi de invidia unora, te-a propus ca membru la Academia de Ştiinţe Medicale“ etc.

E foarte adevărat. Am ezitat multă vreme să scriu negativ despre maestrul şi colaboratorul meu. În lumea artistică şi ştiinţifică, sînt extrem de frecvente cazurile de murdară nerecunoştinţă. De cele mai multe ori, discipolii trataţi cu dragoste şi speranţă se dovedesc a fi de un monstruos egoism, adevărate vipere crescute la sîn. Nu e cazul meu aici. Nu am avut nimic material de moştenit de la profesorul Cajal. În cazul de faţă, din nefericire şi pentru cel care relatează, înregimentarea iudaică ostentativă a acestui om, după 1990, cînd serviciul la Comunitate a prevalat net preocupărilor sale ştiinţifice, scandaloasa alegere a rabinului roşu Moses Rosen ca membru (fără operă) al Academiei Române şi, mai ales, lansarea, într-un comunicat oficial, cu Menora alături, de la Templul Coral din Bucureşti, a unui număr bine umflat de victime evreieşti (400.000) – toate acestea sînt de natură să aducă deservicii grave adevărului şi, implicit, Poporului Român.

Faptele sînt următoarele: încă din anii ‘90, cînd profesorul N. Cajal era în conducerea Academiei Române (vicepreşedinte) şi, în acelaşi timp, şef al Comunităţii evreilor din România, s-a ridicat în curtea Templului Coral din Bucureşti o frumoasă menoră. Pe placa de la baza acesteia stă scris, în română şi ebraică (apel patetic, adresat turiştilor israelieni, oameni cu parale), următorul text: „Au murit, în ale iadului chinuri, 6 milioane de evrei, dintre care 400.000 din România şi din teritoriile vremelnic ocupate, ucişi mişeleşte de fasciştii germani, români, maghiari. Noi, rămăşiţele lui Israel din România, noi, ultima generaţie a Holocaustului şi cea dintîi a mîntuirii, ridicăm acest monument, spre veşnică amintire“.

Personal, nu ştiu ce să „admir“ la o asemenea inscripţie: violarea grosolană a adevărului istoric, sau folosirea bramburistică a unor noţiuni? Evident, inscripţia începe cu clasicul trăznet bubuitor şi înspăimîntător: Infernul, care a înghiţit 6 milioane de evrei nevinovaţi. Lăsînd la o parte cifra superumflată a victimelor, ţînţarul transformat în armăsar (cum bine au arătat o serie de istorici obiectivi, inclusiv evrei), dar, cu toată compasiunea, întreb: ce legătură au cele aşa-zise 6 milioane de victime cu România şi cu românii, cînd ştiut este faptul că Antonescu nu a admis ca evreii români să fie trimişi în lagărele naziste (în ciuda presiunilor germane)? După ce ni se aruncă în faţă o altă minciună (400.000 de victime, din România), ceea ce creează impresia că românii i-ar avea pe conştiinţă pe aceşti oameni nevinovaţi, se face o precizare la fel de odioasă, cum că, din întîmplare, aceste crime au fost comise şi în „teritoriile vremelnic ocupate“. Nu se precizează în care teritorii şi de cine erau ocupate, ca şi cum crimele maghiare din Transilvania de Nord (genocide antievreieşti de o rară cruzime) ar fi fost o bagatelă pe lîngă cele presupus făptuite de români. Se precizează, desigur, cine au fost criminalii: germanii (da, în cazul pogromului de la Iaşi, săvîrşit – după cum recunoaşte şi rabinul Safran – de trupe SS şi care s-a soldat cu cel mult 200 de morţi), românii (evident, încă vreo 200, în raidurile barbare din 1940, ale legionarilor simişti) şi, pe locul trei al vinovăţiei, „dulcii şi blînzii“ jandarmi maghiari, care au golit Transilvania ocupată de cîteva zeci de mii de evrei nevinovaţi.

Cum a putut acad. N. Cajal – care a beneficiat, ca toţi evreii români, în anii ’40-’44, de protecţia vieţii, mai mult, de dreptul de a învăţa – să admită o asemenea formulare care, prin ambiguitatea ei, continuă să aducă prejudicii morale grave Poporului Român? E destul să amintesc merituoasa carte „Contribuţia evreilor din România la cultură şi civilizaţie“ (lucrare apărută sub îngrijirea lui N. Cajal şi a lui H. Kuller, la Ed. Hasefer, în 2004), ca să ne convingem nu numai de faptul că evreii au adus contribuţii importante la cultura şi ştiinţa românească, dar şi că în perioada 1941-1944 (antonesciană), aceştia au beneficiat de universităţi proprii (agronomie, medicină, litere, ştiinţe). Asta, ca să nu mai comentez formulările semidocte, de tipul „fascişti germani, români şi maghiari“, cînd se ştie bine că numai adepţii lui Mussolini au fost fascişti, nemţii fiind, cu totul întîmplător, nazişti.

Apoi, auto-calificarea peiorativă, de „rămăşiţe ale lui Israel“. Aşa o fi! Prin mistificarea istorică propusă, prin agramatismul şi neglijenţa utilizării unor noţiuni, consider că placa expusă la baza menorei de la Templul Coral bucureştean nu poate decît să suscite sentimentele unui sionism bolnav (şi acesta, tot un fel de extremism este) ale turiştilor din „Eretz Israel“, care luminează (oh, doar pentru o clipă), cu blitz-ul aparatelor de fotografiat, acest atît de neinspirat monument al minciunii.

Talmeş-balmeşul istoric tendenţios, livrat mai ales neştiutorilor (în special, generaţiilor de români născuţi după 1945, care nu au fost martori la evenimente şi au luat de bun tot ce predica tov. M. Roller, sau propaganda roşie), a fost adus la masa naţiunii şi servit de politicienii de după ‘90, cu o oribilă inconştienţă.

Aceleaşi acuzaţii de Holocaust au fost formulate, în Transilvania, de către escrocul nobelist Elie Wiesel, care, într-un discurs furibund, a refuzat să precizeze că, în Ardealul ocupat de maghiari, crimele au fost făptuite de jandarmii lui Horthy şi Szalaszy, iar nu de români. Cînd i s-a atras atenţia că genocidul n-a fost făcut de români, ci de unguri, dl. E. Wiesel a spus: „Asta n-are importanţă!“. Iar autorităţile româneşti au tăcut, în loc să-l declare persona non grata, aşa cum a procedat premierul canadian francofon Trudeau cu Charles de Gaulle, atunci cînd acesta a strigat, instigîndu-i pe separatişti: „Vive Quebec libre!“. Iar De Gaulle era un om al istoriei universale, nu o javră sionisto-financiară, precum E. Wiesel.

6.
Norii ruşinii naţionale plutesc şi acum pe cerul României, de vreme ce guvernanţii noştri, suflete de slugă, admit existenţa, pe teritoriul naţional, a unui „Institut Wiesel“, ce se amestecă grosolan în deciziile politice ale Statului nostru. În 1992, cînd am vizitat „Muzeul Holocaustului“, de la Washington, am văzut cum pe harta României figurau, ca număr de victime, şi zecile de mii de evrei asasinaţi sau deportaţi de ocupanţii maghiari, din anii 1940-1944. Adică, ni se pun nouă în cîrcă şi fărădelegile comise de horthyşti şi de szalaszyşti. Directorul muzeului care patronează, şi azi, această mistificare neruşinată, dl. Radu Ioanid, promite (unora, printre care mă număr şi eu) că „va lua măsuri“. Dar ce măsuri să ia dl. Ioanid, cînd nici un român aflat într-un post oficial, în ţară sau în străinătate, nu-şi riscă „remuneraţia“, sau, poate, pielea, acceptînd să depună un protest împotriva acestei flagrante mistificări?

Dacă pruncul nu plînge, s-a lins pe bot de lapte! Dar nu e nevoie să ajungi în Statele Unite pentru a vedea pînă unde merge ingratitudinea celor pe care Mareşalul Antonescu i-a protejat şi i-a salvat de la moarte. Îmi aduc bine aminte cum zeci de tineri evrei erau „groaznic“ persecutaţi, fiind obligaţi ca, între orele 7 şi 16, să deszăpezească liniile de tramvai şi străzile, după care se retrăgeau la supa cu găluşte şi ştiuca umplută a mămichii. În acest timp, zeci de mii de tineri români din aceeaşi generaţie erau seceraţi, pe frontul din Est, de mitralierele şi tunurile ruseşti, murind îngheţaţi şi sfîşiaţi de corbi pentru un pierdut ideal al reîntregirii naţionale. Deoarece nu erau luaţi la armată şi nici deportaţi, tinerii evrei români au dus-o „trai nineacă“ în anii 1941-1945. Pur şi simplu, au fost o populaţie protejată.

S-a vorbit, cu spume la gură, şi s-au consumat mii de pagini, în încercarea de a pune semnul egalităţii între lagărele de concentrare naziste şi lagărele din Transnistria, unde au fost duşi evreii cu vederi net comuniste. Acesta a fost şi cazul doctorului Derevici, pe care l-am cunoscut personal şi care era un stalinist înrăit. N-a murit acolo, ci s-a întors, bine mersi, după 1947, alături de alţii ca el, precum dr. Gabriel Barbu, Sandu Lieblich ş.a., care i-au supus unei persecuţii oribile pe colegii lor români, cei mai mulţi apolitici. Pînă şi dr. Gh. Brătescu, cunoscutul istoric de medicină, cîndva, comunist notoriu şi ginere al Anei Pauker, relevă, în Memoriile sale, malignitatea acestor evrei comunişti vindicativi (G. Brătescu – ,,Ce-a fost să fie. Notaţii autobiografice”, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2003).

În ultimii ani, ofensiva melcului obraznic s-a înteţit, pe măsură ce devenim tot mai „europeni“ (citeşte: supuşi şi şantajabili). Legi insidioase şi maligne ne pun lacăt la gură. „Deşteaptă-te, române!“, cîntat mai mult ca oricînd, ascunde o farsă tragică. Propun să fie înlocuit cu „Supune-te, române,/ Căci astfel mergi la moarte“ (o moarte spirituală, evident, întrucît cu trupul, care viermuieşte prin supermarketuri sau discoteci, „stăpînii“ n-au nimic).

Şi, apropo de cele două lagăre transnistrene în care au fost duşi evreii comunişti. Tot doctorul veterinar Aurel Lupu mi-a povestit că, prin 1942, fiind nevoit să trateze de scabie (rîie) vreo 300 de cai ai Armatei Române (boala se transmite de la cal la călăreţ), s-a adresat unui maior care era şeful unui astfel de lagăr: „N-am decît 2 sanitari, iar ostaşi n-am, fiindcă sînt pe front. Daţi-mi şi mie vreo 30 de bărbaţi evrei, ca să frece animalele cu şomoiogul îmbibat în soluţie paraziticidă“. „Vai, n-am. Îmi pare rău. De cum se face ziuă, bărbaţii din lagăr pleacă la talcioc! Vînd, cumpără, iarăşi vînd. Fac rost de parale şi de-abia pe la 6 seara se reîntorc în lagăr, încărcaţi cu sacii de la piaţă“. Nu trebuie să se înţeleagă că în perioada 1940-1944 nu s-au produs, mai ales pe teritoriul Basarabiei, acţiuni criminale (în acele ,,trenuri ale morţii”), comise de bestii în uniforme militare româneşti, sau arestări şi asasinate, în cartierele evreieşti, ai căror autori au fost, ori s-au recomandat a fi „poliţia legionară“. Amploarea acestor crime este, însă, mult mai mică decît tragediile petrecute în rîndul populaţiei evreieşti de pe teritoriile Germaniei, Ungariei, Poloniei, Olandei şi Franţei, ocupate de nazişti. Aceasta nu poate fi, desigur, o scuză pentru noi, deoarece n-ar fi trebuit să se piardă viaţa nici unui etnic evreu. Într-unul din articolele pe care le-am publicat şi care a stîrnit scandal, a fost şi acela ce a dezbătut „soarta culturii idiş“ pe teritoriul României antonesciene. Cine caută pe Internet va descoperi bocetele unora (în englezeşte, ca să pătrundă în conştiinţa lumii) care susţin că au fost discriminaţi, că producţiile artistice evreieşti au fost interzise. Realitatea este aceea că, în timp ce, pe teritoriile ungureşti (inclusiv Transilvania de Nord ocupată), evreii erau hingheriţi şi deportaţi – la Bucureşti, de pildă, seară de seară, se aprindeau luminile Teatrului evreiesc „Baraşeum“. Celebra reclamă, repetată la Radio de zeci de ori pe zi: „Unde te duci diseară? Cum, unde? La Baraşeum!“ – invita atît populaţia de evrei a Capitalei, cît şi pe cunoscătorii de limbă germană, să ia loc în fotoliile acestui teatru. Acolo erau adesea văzuţi şi spectatori germani, chiar în uniformele Wehrmachtului sau ale SS, care veneau să asculte „un text“ în limba germană, fie el vorbit şi în dialect galiţian (idiş). Actorii evrei erau stimaţi, deopotrivă, şi de ai lor, şi de „goimi“, şi chiar N. Cajal mi-a confirmat că nu cunoaşte nici un caz în care vreunul dintre artişti să fi fost agresat, arestat, sau ucis. Unii dintre actori şi-au păstrat locul în teatrele româneşti, inclusiv la ,,Naţional”, iar ceilalţi au trecut, firesc, după 1944, în teatrele de limbă română din Capitală, sau din alte oraşe.

7.
Pentru a ne convinge cît de persecutat a fost Teatrul evreiesc „în idiş“, de la Bucureşti (a funcţionat un teatru de acelaşi fel şi la Iaşi), e destul să zăbovim o clipă în faţa intrării, unde pe o placă stă scris, „cu mîndrie“, în limbile română, engleză şi ebraică: „Între anii 1941 şi 1945, în această clădire a funcţionat Teatrul Evreiesc «Baraşeum», păstrînd vie flacăra culturii evreieşti şi spiritul rezistenţei“ (martie, 2001). Bravos, naţiune! Nu numai că a păstrat flacăra culturii evreieşti, dar şi „spiritul rezistenţei“. De altfel, „s-o spună mutu’“ că Serviciile de Siguranţă antonesciene erau atît de năroade încît să creadă că o piesă „sculptată în filigran“, precum „Jocul de-a vacanţa“, putea fi scrisă de un ageamiu dramaturgic, ca avocatul Marius Mircu, care nu oferise teatrului românesc nici 3 replici scrise, care să merite atenţia vreunui regizor. Cine îşi poate închipui că secretul privind adevăratul autor, „discretul“ Mihail Sebastian, ar fi putut fi păstrat de echipa de actori şi de tehnicieni? Zi mai bine că „odioasa“ Siguranţă „fascistă“ (ha, ha!) a închis ochii, cu ordin de mai sus.

Referitor la publicistica mea, mărturisesc că am mai comis, între 2005 şi 2012, o serie de teribilisme impardonabile. Am publicat vreo 5-6 articole în revista lui Nicador Florin Codreanu, intitulată „Cuvîntul legionar“. Ce m-a făcut să scriu pentru grupul codrenist actual? Mai întîi, aşa cum am mai spus, o prietenie de mai bine de 60 de ani cu odraslele din familia Căpitanului. Este vorba de cei 4 copii ai fratelui lui Corneliu Zelea Codreanu, care, din întîmplare, mi-au fost vecini în Cartierul Tei. M-am jucat în nisip, cu soldăţei de plumb, împreună cu Arieş Codreanu, de aceeaşi vîrstă cu mine, cu surorile lui, Răţuşca (o fetiţă de o rară frumuseţe) şi Cătălina (devenită, ulterior, cîntăreaţă în SUA), în fine, cu „mucosul“ trupei, Florinel (Nicador), cel care, peste ani, a preluat, spiritual, conducerea Mişcării legionare codreniste.

Am fost traumatizat de persecuţia la care această familie a fost supusă pe vremea comuniştilor. Nici unul dintre cei 4 copii nu a fost admis, sau lăsat să termine o facultate, ba, Florinel a fost dat afară chiar şi din liceu. Îmi aduc aminte de acea zi groaznică, în care Răţuşca, studentă în ultimul an la Chimie, a fost aruncată din facultate, pierzînd, într-o clipă, zbuciumul plin de speranţe şi strădania depusă de-a lungul celor 4 ani, absolviţi cu brio. Arieş şi Florin au fost admişi doar ca simpli muncitori la ITB, în timp ce chimista „Răţuşca“ s-a recalificat în meseria de sudor. În locul unei zestre spirituale valoroase, reprezentată de sute de tineri dotaţi, fii de burghezi (lozinca-urlet a vremii: „Ana, Luca şi cu Dej/ Bagă spaima în burgheji“), a fost înfiinţată instituţia „Liceul muncitoresc de 2 ani”. Timp de mai mulţi ani, aceasta a produs „intelectuali“ care intrau la facultate, inclusiv la specialităţi precum Medicina, cu 6 ani de ,,studii grele”: 4 clase primare şi încă 2, de aşa-zis liceu muncitoresc. Cum se puteau comprima, în 2 ani, cunoştinţele a 8 clase de liceu? Cum te metamorfozai, din cioban, sau fochist de locomotivă, în doctor? Sînt întrebări la care numai boii care au ieşit din acest tip de învăţămînt pot răspunde.

I-am cunoscut şi pe copiii lui Ion Moţa, veri ai copiilor Codreanu, respectiv Mihăieş (de vîrsta mea) şi Gaby, o copilă mai mică. Ambii au fost arestaţi de Securitate la vîrste fragede, doar pentru vina de-a fi fost copiii voluntarului mort în războiul civil spaniol. M-am împrietenit cu Mihăieş Moţa, după ce a ieşit din infernul de la Canalul Dunăre-Marea Neagră. Am călătorit şi am locuit împreună la Miami (Florida), în vara lui 1991, aflîndu-ne acolo, el, ca invitat al colegului de detenţie de la Canal, ing. Claudiu Matasă, iar eu, venit tocmai din Far-West-ul californian (San Diego), într-o „permisie“ acordată de George Emil Palade. Foarte curînd, tusea lui Mihăieş m-a alarmat şi l-am dus să-şi facă o puncţie pleurală. Diagnosticul a căzut ca un trăznet: cancer pulmonar. Am mai apucat să ne ducem, totuşi, într-o excursie la Washington, unde, găzduiţi de preotul Calciu Dumitreasa, am mîncat cele mai bune plăcinte „poale-n brîu“, creaţie a coanei preotese. Din păcate, Mihăieş, epuizat, abia s-a tîrît pe bulevardele Capitalei americane. S-a prăpădit în aceeaşi iarnă, la 61 de ani. Sora lui, Gabriela Moţa, doctor în biologie, imunolog, mi-a fost colegă, în anii ’80-’90, la Institutul de Virusologie. Aruncată în puşcărie la nici 20 de ani, a contractat acolo o tuberculoză osoasă (coxartrită), care a lăsat-o infirmă pe tot restul vieţii. Singura ei vină: era fiica lui Moţa.

Al doilea motiv al colaborării mele la „Cuvîntul legionar“ a fost unul cît se poate de practic: era singura publicaţie care-mi primea articolele, fără cenzura care există, şi azi, în presa română. Pe fondul unei destrăbălări şi imbecilităţi extreme (a se vedea tabloidele şi majoritatea emisiunilor produse de televiziunile „particulare“, campioane ale prostului gust), cenzura, bine dirijată de peste mări şi ţări, are grijă, şi azi, ca anumite subiecte să rămînă tabu. De pildă, nici o publicaţie tipărită şi, cu atît mai mult, nici o emisiune TV (cu impact maxim) care ar da o ripostă bazată pe argumente ireproşabile în privinţa aşa-zisului „Holocaust făcut de români“ n-ar putea fi admisă să ajungă la percepţia publicului, şi aşa prea puţin pregătit, ba chiar înşelat, în mod venal, în receptarea Istoriei Naţionale.

Sfîrşit

RADU IFTIMOVICI

(„Veşnica mea pomenire“, Editura Curtea Veche, 2014)

2 Comments

  1. gmbplay 12 aprilie 2021 la 9:38 am - Raspunde

    Daca rabinul era din Buhusi ce cauta la Pascani ?

  2. Maria Dakhel 12 aprilie 2021 la 8:44 am - Raspunde

    https://mariadakhel.blogspot.com/2011/10/margelele.html?m=1

    In urma cu 11 ani, am dat intr-un forum craiovean peste un dement care racola minori din Romania, mintindu-i ca-i învață sa faca afaceri si ca ii inscrie la o scoala de păcălici, numita pompos scoala Zamolxiana.
    Am rugat un domn, posesorul blogului Dezvatatorul, sa ma ajute sa-l oprim pe dement sa mai puna gheara pe copii.
    Domnul cu pricina se credea spirit cristic. Era plin de vorbe si informatie pana la gât si chiar dincolo de gât. S-a fofilat, asa cum fac toti romanii, când este vorba de a se pune impotriva unuia mai mare si mai rau decat ei. De aceea suntem popor de oi fricoase! Nu ne unim si stam intr-o asteptare veșnică a unui salvator. Din nefericire, la noi si politia, judecatorii si SRI sunt tot oi! Caracatita care sufoca Romania nu a aparut peste noapte. S-a format treptat, cu complicitatea romanilor, orbi pentru ca si-au taiat legatura cu Dumnezeu, cu dimensiunea spirituala.
    Povestea de mai sus am scris-o cu dedicatie pentru Dl Robert Trif, posesorul blogului Dezvatatorul. Imi dau seama acum ca voi toti sunteti un Trif multiplicat! Vorbiti vorbe! Insirati cuvinte! Ne ingropati in informatie.
    Eu stiu cum se iese din Iadul mental si ies chiar acum. Voi stiti? Nu cred…Si o sa ramaneti captivi in reteaua informationala.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Go to Top