ION MOTA:

DIMITRIE MICESCU

L-a plâns atâta lume, s-au înfiorat atâtea inimi în fata mortii lui naprasnice. Dar mai multi decât toti l-au plâns si îl plâng tinerii. Nu este oare aceasta cea mai frumoasa podoaba cu care poate pleca cineva din viata? Nu este aceasta o mare zestre sufleteasca, cel mai frumos toiag pe cararile eternitatii, în drum spre scaunul marii judecati, toiag de toc si de lumina pura, rupt din sufletul curat al tineretului unei tari? Ceva s-a frânt din sufletul acestui tineret la moartea lui Dimitrie Micescu si îl urmeaza ca o hlamida de lumina pura, ocrotindu-i sufletul de întunecimile lumii de judecata în care a intrat. Caci sufletul tineretului e pur. Numai el e pur caci el e mai apropiat de acea copilarie sufleteasca fara de care spunea Iisus ca nu e cu putinta mântuirea sufletului.
E singura mângâiere a celor loviti de moartea lui: bucuria ca, la sfârsitul vietii, s-a învrednicit de atâta folositoare comoara sufleteasca si n-a plecat singur din viata. Onoarea aceasta de a-si fi legat sufletul de acela al tinerimii luptatoare pentru Neam si Cristos, de a-si fi încrustat pentru totdeauna numele în istoria renasterii de azi a românismului si a vietii crestine, aceasta ne indica totodata masura nobletei înnascute a cestui mare suflet. Înainte de a fi mare avocat, era un mare suflet, iar ceeace a caracterizat însusi pe marele profesionist al barei, era fulgerarea de pasiune pe care o punea în slujba dreptatii.
Transfigurarea lui Didi Micescu pledând, acea strafulgerare a privirii care despica orice întunecime, acea scandare a frazei care lovea în obstacol cu claritatea si rasunetul unor magice ciocane de argint care faceau din sfarâmarea platosei adverse o încântatoare muzica, toate acestea subliniate de gestul lui sintetic si concentrat cu care sfredelea si disloca pe adversar, imobilizându-l, taindu-i suflarea, legându-l strâns pâna la desfiintare – aceasta transfigurare si victoriile ei, erau ceva mai mult decât efectul artistic al marelui orator mânuind o vasta stiinta. Ele erau oglindirea unui mare foc launtric, a acelui foc care l-a dus la contopirea cu sufletul tineretului în dragostea pasionata nu numai pentru creatiunile de arta cu care si-a împodobit casa si viata, dar pentru neamul sau, pentru un mai bun si mai nobil viitor al lui.
Când Dimitrie Miclescu pleda în procesele acestui tineret însângerat în lupte, îsi oglindea atât de bine înaltimea sufleteasca: ceea ce punea le întotdeauna în evidenta cu mai multa caldura si pe ce îsi întemeia el mai mult concluziile, erau valorile morale si spirituale ale actiunii celor aparati, era renasterea sufleteasca pe care o adulmecase în gândul si fapta tineretului aruncat în închisori. Se întelege atunci de ce, atât de spontan si repede, sincer si cu mare curaj, Dimitrie Micescu a trecut de la bara si s-a alaturat la actiunea publica a tineretului, devenind un pretios si iubit îndrumator al lui. Mai mult decât îndrumator; frate de suferinta, caci i-a fost dat acum la sfârsit de viata si de mare cariera, sa sufere lovituri fizice si ofense, alaturi de noi tinerii, pentru lupta si idealul nostru, devenite ale sale.
Era atât de tânar Dimitrie Micescu…
Nu atât pentru cei 46 de ani ai sai, ci pentru ceeace zâmbea vesnic în inima lui, pentru ceeace l-a facut frate cu tinerii de 20 de ani care i-au cântat la îngropaciune acel cântec care îl înfrateste, acolo în vesnicie, cu mortii eroi ai tineretului:
…”Noi mereu te plângem frate
Iar tu dormi mereu”…

“Cuvântul Studentesc” din 25 Noembrie 1934

 

NR Text ajuns la noi de la același DACICUS INVINCIBILIS