666…

Fragment din ȘEITANII

 

 

(……………….)

Nené a tăcut ce-a tăcut, apoi s-a hotărît să zică ceva, să nu ocolească răspunsul. S-a oprit cu privirea undeva în dreapta, scrutând dincolo de sufragerie, unde un fel de glasvant întredeschis lăsa să se vadă că în încăperea aceea se afla un birou. L-a întrebat ceva pe Niţă, despre calculatorul din birou, nu mai ţin minte, căci n-am prea înţeles unii termeni. Şi eu, rămâne cum am spus: nu ţin minte decât dacă pricep!… Şi în materie de computere nu pricep nimic!…

– Vreţi să ne jucăm puţin? a întrebat Nené când a priceput că poate conta pe calculatorul vărului Niţă. Nu durează mult!

Nu i-a răspuns nimeni, fireşte. Gazdele din politeţe zâmbindu-i doar, fără să-l încurajeze. Iar eu de ofticat că nu găsesc de spus ceva care să încheie acest moment penibil şi să trecem la alt subiect. Care?

– Mai îmi spui o data alfabetul? şi a scos din buzunar o hârtie împăturită cu grijă.

– Nu ştiu dacă am băut destul!… Şi nici nu pare că-i rost să mai beau!…

– Azi nu mai e nevoie decât să confirmi ce ai spus ieri seară. Şi citi după hârtie: a, b, c, d, e, f, g, h, i, j, k, l, m, n, o, p, r, s, ş, t, ţ, u, v, x, y, z! Îţi menţii răspunsul?

Unde voia să ajungă? Nenea Dumitru îşi lăsă asupra mea o privire grea de om care nu-şi mai poate permite, din cât de puţin i-a mai rămas de trăit, să-şi petreacă timpul cu cine se nimereşte.

– Puteţi băga pe calculator alfabetul şi echivalentul numeric al fiecărei litere?… a – unu, b – doi, c – trei şi aşa mai departe?

Lui Niţă i-a spus şi Niţă nu ştia cum să reacţioneze. Duse mâna după pahar, ca să câştige timp şi privi spre taică-su, cerându-i voie sau părerea. Nené însă deja îi întinsese hârtia, pregătită de-acasă deci, şi văru Niţă nu mai avu ce face decât să se ridice, vizibil fără nici un chef, mitocăneşte de vizibil!

Poate că ar fi fost politicos ca Nené să meargă şi el în birou, la computer, dar nu! Nu se clinteşte şi dintr-o dată m-am simţit ca în faţa unei scamatorii care ni se promitea astfel. De aceea l-a lăsat şi Nené pe văru Niţă să umble singur la computer! Să nu se spună că aşa şi pe dincolo, umblă cu şmecherii! El!

Cât păcăne Niţă la clapetele acelea abia auzite, nenea Dumitru strică şi el o mică politeţe, ţărăneşte şi autentic:

– Pe la Chicago ce mai e?

Întrebarea îl luminează de plăcere pe marele profesor Ioan Petru Culianu. Gata, nu mai eram la New York, ci undeva pe valea Tazlăului, adunaţi de întâmplare la aceeaşi masă într-un han de la răscrucea drumurilor. A prins nuanţa imediat Nené, amuzat de prăbuşirea distanţelor şi a anilor petrecuţi departe de casă.

– N-am mai fost din primăvară!… Când n-am cursuri plec din Chicago!

– Mie mi-a plăcut mai mult decât New-York-ul, se justifică nenea Dumitru!… E un oraş mai… mai bărbătesc!

Văru Niţă se întoarse, cu treaba făcută, şi rămase în picioare, resemnat cu ce va urma. Nené însă nu se grăbea:

– Ce spuneţi dumneavoastră se potriveşte cu Chicago din anii ’60. De când n-aţi mai fost prin Chicago?

– S-ar putea să ai dreptate. De când n-am mai fost? îl întrebă pe fecior-su. Şi tot el răspunde: din ’68, din august ’68! De atunci!…

S-a înviorat nenea Dumitru oareşicât! Ce amintiri va fi având „de atunci”? Îi dă o mână de ajutor lui Nené şi-l întreabă pe Niţă dacă a făcut treaba de la calculator. Răspunsul este numai o aplecare din cap, afirmativă. Aproape plictisit şi sastisit.

– Ce urmează acum, domnule profesor?

– Urmează să-i băgăm în ecuaţie pe cei patru mari genii ai copilăriei noastre, Ioane. Ţi-i mai aduci aminte? Cei patru evanghelişti roşii!

– Marx, Engels, Lenin şi Stalin!

– Domnule, exprimă-te mai reverenţios, cu numele complet! Ia, zi! Karl…

– Karl Marx, Frederic…

– Spune, domne, pe nemţeşte, frumos: Friedrich, cu c şi h la sfârşit, Engels…

– Vladimir Ilici Lenin…

– Aşa!

– Şi tătuca Stalin, Iosif Visarionovici Stalin!

– Întocmai!… Ia faceţi suma, domnule Şeitan!

Niţă trecu iar în birou, cu un vag început de curiozitate. Nenea Dumitru se uita de-acum altfel la Nene, iar eu nu ştiam ce să cred că va urma. Căci va urma! Începuse să se întâmple ceva! Slavă Domnului!

Mi-am turnat din nou în pahar, din sticla tot de Daniel’s adusă de Nene. Merită toată încrederea cineva care ţi-aduce în casă aşa licoare! Se pare că-i cel mai bun din whiskyurile întâlnite!… Nu lipseşte decât Svetlana ca să simt că America asta poate să fie ceva mai mult decât te-ai fi aşteptat.

– 715!, proclamă neutru văru’ Niţă. Ne-am uitat toţi trei la Nené. Ce-i cu 715 ăsta?

– Nu-i bun! Nu-i bun de nimic!… Ia să vedem, încă o dată, cum l-a chemat pe fiecare. Te rog!

L-aş fi repezit dacă am fi fost numai noi doi, dar aşa, fiind eu de vină pentru întâlnirea asta ratată, trebuia să fac orice pentru a atenua senzaţia de penibil. Ce se întâmplă cu Nené? Îi fac totuși jocul:

– Karl Marx, Friedrich Engels, Vladimir Ilici Lenin şi Iosif Vissarionovici…

– Halt! Aici e greşeala! Stalin nu era rus! N-are ce căuta Vissarionovici ăsta! Cum îl chema de fapt?

– Habar n-am!

– Djugaşvili! interveni nenea Dumitru, de parcă şi-ar fi adus aminte numele unui coleg din şcoala primară.

– Sigur că da! Ia băgaţi-l pe Djugaşvili ăsta, în loc de Vissarionovici, să vedem ce iese?

Ezită văru’ Niţă, are sentimentul că a picat de fraier, dar n-are încotro, e gazdă, Nené este invitatul meu ş.a.m.d. Se execută. Toţi trei punem mâna pe pahare şi sorbim încet. Nené cu cea mai mare siguranţă de sine. Ştie bine unde vrea să ajungă şi nu se îndoieşte câtuşi de puţin de reuşită. Siguranţa lui începe să-i placă şi lui nenea Dumitru. Mie încă nu. Dacă nu reuşeşte?

Ce să reuşească?

Văru’ Niţă revine printre noi, ţinând în mână o foaie scoasă de la imprimanta calculatorului. Se aşează în fotoliu, ia paharul în mâna cealaltă şi soarbe prelung. Nu i-a aruncat nici o privire lui Nené, dar nici celorlalţi. A intrat în jocul lui Nené şi i-l duce mai departe. O privire circulară, pe la fiecare, să ne vadă ultima oară cum arătăm înainte de a afla ceea ce aflând nu vom mai avea cum să rămânem aceiaşi. Momentul va fi de neuitat?… Asta-l intrigă cel mai mult pe nenea Dumitru, îndemnându-l din priviri pe Niţă să nu se mai joace cu noi.

– Karl Marx, 96! Friedrich Engels, 139! Vladimir Ilici Lenin, 184!… Parcă ar fi la bursă! Cota marilor mangafale! Iosif Djugaşvili Stalin, 247!… Ce să însemne acest crescendo?

– Total? nenea Dumitru nu s-a mai putut abţine.

– Şase sute şaizeci şi şase! Şase, şase, şase! desenă văru’ Niţă în aer coada îmbârligată a tizului nostru…

Am tăcut eu, Nené era invitatul meu, a tăcut și Nené, îşi făcuse numărul şi nu mai avea nimic de adăugat, a tăcut şi văru’ Niţă, vorbise deja şi-şi consumase uimirea, singurul care se cuvenea să spună ceva era nenea Dumitru. Îl aşteptam cu toţii, iar el îşi îngustase privirea cu care căuta de la unul la altul. Apoi întinse mâna după hârtia cu care venise Niţă de la calculator şi o cercetă îndelung. Dădu peste cap tot ce mai avea în pahar şi-l fixă, îngândurat, pe Nené. Privi iar hârtia.

– Lipseşte din alfabet q şi w!

– Lipseşte şi î din i, ă, î din a.

– Şi atunci?

– Nici un român, când e pus să spună alfabetul, nu-l zice cu q sau cu î. În orice caz, ca să nu fiu subiectiv, l-am pus aseară pe Ion să-mi spună alfabetul aşa cum i-a rămas în minte din şcoala primară!…

– Aha!

– Am greşit văzând în Ion un exponent al conştiinţei româneşti?… Şi, aţi văzut, azi la fel mi-a spus alfabetul, fără w! De altfel, w nici nu există ca sunet distinct în limba română. Îl pronunţăm când ca v, când ca u. Vat sau uat. Oricum, am apelat la sursa cea mai potrivită. La un Şeitan!

Și Nene le zâmbi angelic celor trei şeitani privindu-i pe fiecare, pe rând, dându-şi bine seama că se întâmpla ceva cu totul şi cu totul aparte.

– Dacă-i aşa, ce poate să însemne asta?

– Eu zic că nu e cazul să mai vorbim cu dacă! Sunt mai multe variante de alfabet chiar în lucrările savanţilor. Am acasă câteva dicţionare, le-am comparat şi nu prea există un alfabet standard!… Am înregistrat mai multe variante, fiecare variantă confirmată din surse diferite… Varianta lui Ion, care este şi varianta cu circulaţia orală cea mai răspândită, îl dă pe 666!…

– Aţi avut în vedere şi alfabetul din alte limbi?

– Bineînţeles!… Fiecare se apropie mai mult sau mai puţin! E o impresie stranie, de parcă bâjbâie toate limbile pămîntului să ne spună cine este Satan, cine este fiara apocaliptică, balaurul cu mai multe capete, dar nici una nu reuşeşte să ne ofere alfabetul sau varianta de alfabet lămuritoare.

– Numai limba română!

– Exact!

– Unica variantă de alfabet care ne duce la şase, şase, şase este cea pe care mi-a spus-o aseară Ion. Ion Şeitan! Ioan Şeitan!

– Asta ar putea să însemne foarte multe lucruri! continuă nenea Dumitru, îngândurat de mulţimea răspunsurilor care se înghesuiau şi în mintea sa. Îi făcu semn lui Niţă să mai desfacă o sticlă de Daniel’s. Dumneavoastră, domnule profesor, ce ne propuneţi, ca interpretare?

– Eu nu mă grăbesc să pun concluzii! Mă străduiesc să mă conving şi pe mine că este vorba chiar de un semn! Că n-am forţat lucrurile ca să ajung la acest 6, 6, 6!…

– Dar cum v-a venit ideea?…

– Nu-i ideea mea!

– Dar a cui?

– A unui doctor din ţară! Din Medgidia!… I-a trimis o scrisoare lui Mircea Eliade, fuseseră colegi de liceu! Scrisoarea a ajuns chiar în ziua înmormîntării lui Eliade. Doamna Eliade mi-a arătat-o, i-am cerut să-mi facă o copie, dar mi-a dat scrisoarea în original. Când am ajuns acasă şi am vrut s-o mai citesc o dată, am constatat că n-o mai aveam! Absolut inexplicabil!… Am încercat să refac calculul şi nu mi-a mai ieşit 6, 6, 6!… Cu această ocazie am aflat că lista alfabetului românesc prezintă mai multe variante! Nici în privinţa asta limba română încă nu s-a fixat!… Nu-i aşa, domnule profesor?

– Asta din pricina perfecţionismului nostru! Românesc! Mereu se trezeşte unul să fie mai breaz decât toţi ceilalţi de până la el!

– Dar, printre variante, a apărut şi una care ducea la 666! Am verificat-o prin Ion şi cred că mai sunt câteva sute de mii de români care au în cap acelaşi alfabet românesc, capabil să ne descopere, ca pe o revelaţie, patrulaterul apocaliptic!…
(……………………………)