Iisus Hristos și „oțetul” roman
18 aprilie 2017|Doctrină naţionalistă, Textele altora

Domnule profesor Ion Coja,
În Vinerea Mare am primit un mail redirectionat, continând articolul dv. Iisus si soldaţii romani, recent re-postat pe blogul dv.
. Continutul si punctul de vedere m-au stimulat la o reacţie pozitiv-creatoare, concretizată în articolul ce vi-l supun atenţiei în ideea de a-l găzdui pe blogul dv.
Cu stimă,
Ing. Dan Stănescu
Ploieşti, 18.04.2017

Iisus şi „oţetul” roman
Demitizarea batjocoririi lui Iisus de către romani
.

Porunca a 9-a : Sa nu ridici mărturie mincinoasă împotriva aproapelui tău.
Iisus Hristos : Daţi cezarului cele ce sunt ale cezarului !
Să redăm, deci, adevărului ceea ce-i adevărat, să fim corecţi, să fim cinstiţi, să fim obiectivi !
.

În 2010, scriitorul Nichita Vancea (Nikita Vantisas în greceşte), coborâtor al ciobanilor vlahi din munţii Pind, şi-a publicat teza de doctorat, condusă de acad. Grigore Brâncuş, sub formă de carte: Fondul principal lexical al Aromânei.
.
La pag. 313 acesta scrie următoarele:
„Puscă („oţet”) < lat. posca Un cuvînt cu totul deosebit! . Există numai în aromână, deşi de origine latină. (…) Posca în latină era denumirea unei băuturi răcoritoare făcută din oţet amestecat cu apă şi îndulcită cu miere, băutura legionarilor romani care, atunci când erau în formaţii de luptă, transpirau foarte abundent, din cauza armurilor grele ce le purtau, de aceea existau sclavi special însărcinaţi cu distribuirea – în burdufuri – a poscăi în rândul legionarilor chiar şi-n timpul luptelor.(…) Acum, pusca armânească poate elucida o nedreptate a istoriei, un caz tipic de creare de „mituri” instigatoare la ură şi resentimente religioase. . Copil fiind, uram modelul „legionarilor romani” din cauza profesorului de religie care, foarte plastic de altfel, îşi exprima imensa repulsie faţă de latini pentru faptul că, atunci când Christos, deja pe cruce fiind, spusese că îi este sete, legionarii romani, culmea cruzimii, i-au dat oţet, inumanii… . Iar acum pricepem că de fapt i-au dat posca, de milă tocmai…” . Ion Coja, căruia Nichita Vancea i-a fost student, dezvoltă subiectul în articolul Graiul aromân confirmă şi corectează Evagheliile pe care-l postează pe blogul propriu la 7 ianuarie 2011 şi-l repostează recent – 14 aprilie 2017 – cu adăugarea subtitlului Iisus şi ostaşii romani, articol în care consideră că descoperirea lingvistică - de mai sus - a lui Nichita Vancea, are valoare de revelaţie menită, pe de o parte, a întări credinţa, prin confirmarea mărturiilor civililor şi neromanilor care au asistat la ultimele momente din viaţa lui Iisus Hristos, iar, pe de altă parte, menită, printr-o corectă etimologie, să salveze gestul soldaţilor romani – acela de a-i fi oferit oţet în loc de apă lui Iisus crucificat– gest înfierat pe nedrept în scrierile creştine. . Conform Evangheliilor (din grecescul evangelion care înseamnă Veste Bună; pentru creştini vestea bună era prezentarea intervenţiei lui Dumnezeu în lume prin Iisus Hristos), soldaţii romani, care îl păzeau pe Iisus, în loc de apă i-ar fi dat să bea oţet. . Ion Coja, citând din acestea, precum Ioan „După aceea, ştiind Iisus că de-acum toate s-au săvârşit, ca să împlinească Scriptura, a zis: Mi-e sete. Şi era acolo un vas plin cu oţet; atunci ei punând în jurul unei ramuri de isop un burete plin cu oţet, I l-au dus la gură. Deci, când a luat oţetul, Iisus a zis: Săvârşitu-s-a!… Şi, plecându-Şi capul, Şi-a dat duhul.” . subliniază că soldaţii romani au reacţionat prompt la suspinul trupului însetat, prea prompt ca să fie batjocură la adresa crucificatului Iisus. Aşadar, martorii civili ai crucificării au asistat la momentul când Iisus cere să bea ceva de sete, îi văd pe soldaţii romani grăbindu-se să-i ofere ceva, dar nu apă, așa cum te-ai fi aşteptat, ci un lichid care mirosea a oţet. Iar după mintea martorilor, acel lichid care mirosea a oţet nu putea fi decât oţet! Și oţetul intră astfel în tradiţia orală a celor petrecute în acest episod, ulterior cuprins în textul evangheliştilor, căci trebuie cunoscut că evangheliile şi epistolele par să fi fost scrise mai târziu, majoritatea între anii 45 şi 62 ani (vezi Când au fost scrise evangheliile? pe site luminaultimelorzile.worldpress.com – 30.01.2011), autorii lor însuşindu-şi - direct sau indirect - amintirile martorilor oculari ai evenimentului. . Ion Coja se întreabă justificat: „cum şi de unde să aibă la îndemână soldatul roman un vas cu oţet ?!”, apreciind, prin referire la cartea lui Nichita Vancea, că s-a decodat greşit gestul soldaţilor romani, gest care, „este considerat, de 2000 de ani, ca probă de cinism extrem, de răutate şi neomenie, de bestialitate tâmpă, cazonă, a unor brute cu chip de om! Gloria romană, a poporului care a făcut cel mai mult pentru civilizarea Terrei, inclusiv pentru răspândirea creştinismului, a avut întotdeauna de pierdut de pe urma acestui episod biblic, taxat de toţi creştinii cu severitate. În vremuri mai noi, ale noastre, evreii (unii evrei, vorba lui Paul Goma) încearcă să transfere pe seama acestei brutalităţi romane, latine, întreaga răspundere pentru calvarul îndurat de Mântuitor”. . Articolul profesorului Ion Coja constituie un act de reabilitare a soldaţilor romani şi, prin aceasta, reabilitarea şi restaurarea adevărului istoric şi evanghelic. Aduc unele reflecţii şi consideraţii în acelaşi sens cu conţinutul cărţii şi al articolului prezentate rezumativ, din perspectivă de cititor.. . (1) Este de înţeles ignoranţa oamenilor simpli, martori oculari la supliciul lui Iisus, care au luat în considerare doar mirosul de oţet, fără a preciza, sau fără să fi cunoscut, că acesta era al băuturii răcoritoare pe bază de oţet, aflat în dotarea fiecărui ostaş roman ca o necesitate, pentru diminuarea fenomenului transpiraţiei. Pe atunci nu se „inventase (!?) ceaiul tare. . Este, însă, mai puţin scuzabilă preluarea – după 12-30 ani de la eveniment - a acelor mărturii (amintiri simplificatoare) de către autorii Evangheliilor, ale căror inteligenţă şi cunoaştere nu le pun la îndoială, căci, la vremea scrierilor lor, băutura posca sigur nu dispăruse.. . (2) Am pregătit o probabilă posca: 1 lingură de oţet, 1 linguriţă de miere într-o cană cu apă (250-300 ml). Este răcoritoare, acrişoară, chiar gustoasă, asemănător limonadei de azi, ceea ce îmi probează veridicitatea susţinerii lui Nichita Vancea. . (3) Din orice limbă ai căuta traducerea cuvântului oţet în latină, vei găsi numai echivlentul vinegar, cuvânt derivat firesc de la vinul (vinum în latină) din care se prepară. . În schimb, în dicţionarele latine, cuvântul posca, este tradus în alte limbi tot ca oţet. Consider că la vremea când a apărut necesitatea redactării lor (mileniul al II-lea), obiceiul poscăi – dar nu şi cuvântul posca - dispăruse de mult, astfel că autorii dicţionarelor au atribuit poscăi acelaşi înţeles de oţet, din ignoranţă. . (4) – O consecinţă a interpretării eronate a oferirii de oţet muribundului Iisus, este interdicţia consumului de oţet în Săptămâna Patimilor. . (5) – O altă urmare, manifestată chiar şi în prezent, este exagerarea cinismului gestului soldatului roman, aşa cum face Irina Stoica în articolul Săptămâna Patimilor (Magazin,13.04.2017, pag. 7) susţinând că lui Iisus i s-a dat oţet amestecat cu fiere (!!??). De unde şi de ce fiere ?! De unde o fi preluat o astfel de informaţie ? . (6) În nici un teritoriu stăpânit de romani, aceştia nu şi-au impus religia politeistă, limba latină, structurile adminstrative civile şi poltice, astfel că nu aveau motive întemeiate de a-l urî pe omul Iisus care nu aducea atingere ordinei romane în Israel. În acest sens, trebuie avut în vedere că Iisus a fost arestat de evreii din Iudeea în grădina Ghetsimani, prezentat Marelui Preot Caiafa şi interogat şi judecat în Sinedriu (consiliul bisericesc), apoi trimis la Pilat Pontius, prefectul roman al provinciei Iudea, ginere al cezarului (împărat) ……….. pentru a-l executa pentru blasfemie şi pentru răzvrătire împotriva Romei. . Pilat a discutat cu Iisus şi L-a găsit nevinovat, apreciind că este vorba de un diferend teologic, nu de o răzvrătire împotriva Romei. Încercând să evite manipularea şi implicarea sa în diferendul dintre liderii iudei şi Iisus, Pilat s-a adresat direct poporului, punându-i întrebarea : Pe cine vrţi să vă eliberez: pe Iisus, numit Baraba sau pe Iisus, numit Mesia? ” (conf. Codex Bezae, de la Cambridge) . Într-adevăr romanii obişnuiau să recurgă la gesturi de clemenţă în diferite ocazii – aici cu ocazia Paştelui evreesc - prin 2 forme: abbolitio (cazul lui Iisus, în acel moment încă necondamnat) sau indulgentia . Evreii iudei au ales eliberarea lui Baraba, căci, conform lui Matei, Baraba era foarte vestit, fiind conducătorul unei răscoale şi, astfel, era privit ca un proorocit Mesia, ca un eliberator care aduce pace şi bunăstare poporului. Baraba era deci o figură mesianică. . În această situaţie, Pilat a fost nevoit să cedeze presiunilor liderilor iudaici – care l-au ameninţat cu reclamaţii la împărat) şi L-a condamnat la moarte pe nevinovatul om Iisus, execuţia prin crucificare având loc în data de vineri 3 aprilie 33, conform calculelor lui Turcu Vasile (Moartea lui Iisus, revista Magazin, 15(3094), 13 aprilie 2017, pag.2), printr-o chinuitoare crucificare de 6 ore (de la 9,00 la 15,oo). . (7) – Execuţiile chinuitoare sunt uzuale în lungul istoriei, chiar şi în timpurile moderne, formele lor diferind de la un loc la altul, de la un timp la altul: crucificarea, decapitarea, spânzurarea, strangularea, jupuirea, spintecarea, despicarea, trasul pe roată, arderea pe rug, devorarea de către animale, înnecarea, gazarea, radierea… . (8) – Deşi dicţionarele române consideră că ploscă provine din bulgarul ploska (deşi retroversiunea mă duce la prevod), potrivirea asonantică cu posca latină mi se pare interesantă pentru a presupune că civilul neroman a asociat numele băuturii cu vasul personal în care soldatul roman o ţinea. Arăt totuşi că, precum în cazul puskăi aromâne, plosca nu se regăseşte în limbile altor popoare din fostul Imperiu Roman. . . …