30 de ani de la liberarea de Uniunea Sovietică.

                      1. Uitați într-o gară pustie

Am început această ultimă săptămână plină a lunii august în ambianța emoțional memorialistică și consistent științifică a Conferinței internaționale, organizată de Institutul „ProMemoria” al istoricului Anatol Petrencu și consacrată aniversării a 30 de ani a independenței Republicii Moldova. Conferința a avut loc la Universitatea de Stat din Chișinău, s-a petrecut cu participarea unor specialiști în materie de istorie din România și Ucraina, iar specificul ei a fost că atât raportorii panelului de bază, cât și cei din secțiuni din Republica Moldova – oameni politici, istorici, juriști, scriitori, jurnaliști, politologi – au avut un rol decisiv în derularea evenimentelor care cu 30 de ani în urmă au provocat prăbușirea URSS și au făcut posibilă ivirea de sub ruinele ei a Republicii Moldova.  A fost o conferință cu făcătorii de istorie în platou, cum s-ar zice.
Iar al doilea important specific al conferinței a fost că absoluta majoritate a comunicatorilor – actanți, precum am menționat, din prima linie a șirului de evenimente dramatice, soldate la sfârșit de august 1991 cu proclamarea independenței – au exprimat, relaționat cu aniversarea, marele lor regret, nicidecum marea euforie. Regretul nu pentru ceea ce s-a făcut cu treizeci de ani în urmă la 27 august, ci pentru ceea ce nu s-a făcut în toți acești treizeci de ani de după acel 27 august. Or, adevărul este că ei și adevărații protagoniști ai acelui act istoric nu și-au dorit independența de Uniunea Sovietică în forma continuă a unei enclave statale formate artificial în urma violării brutale a integrității teritoriale a României și făcute dintr-o bucată a trupului fracturat al națiunii române. Adevărații protagoniști au văzut independența așa cum au și stăruit să fie notat în Declarația din 27 august 1991: ca pe un act juridic tranzitoriu. În baza lui, acest teritoriu urma să fie readus sub incidența actului juridic votat de Sfatul Țării la 27 martie 1918, al cărui putere fusese curmată de invazia bolșevică la 28 iunie 1940. Este vorba de Declarația Republicii Democratice Moldovenești (Basarabia) care statuase în acea zi memorabilă că în puterea dreptului istoric și dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-și hotărască soarta lor, de azi înainte și pentru totdeauna se unește cu mama-sa România.
Unirea legiferată în 1918, întreruptă brutal în 1940, urma să fie refăcută pașnic în 1991. Parcurgerea distanței de revenire la normalitate se preconiza cam în aceeași pași pe care îi făcuseră protagoniștii unirii de la 1918, iar protagoniștii unirii de la 1991 au și prevăzut acești pași în Declarația de la 27 august 1991. Nu fără să-i motiveze în preambulul documentului, subliniind că fără consultarea populației din Basarabia, Bucovina și ținutul Herța, ocupate forțat la 28 iunie 1940…, încălcând chiar și propriile prerogative constituționale; Sovietul Suprem al URSS a adoptat la 2 august 1940 „Legea URSS cu privire la formarea RSS Moldovenești unionale”… și a emis la 4 noiembrie 1940 … acte normative prin care s-a încercat, în absența oricărui temei juridic real, justificarea dezmembrării acestor teritorii și apartenența noii republici la URSS.

Era deci de așteptat ca după 27 august 1991, Republica Moldova, acest stat suveran, independent și democratic, declarat în actul său fondator liber să-și hotărască prezentul și viitorul fără nici un amestec din afară, să pregătească minuțios și să revină la spațiul de la care a fost rupt cu rea credință în conformitate cu idealurile și năzuințele sfinte ale poporului în spațiul istoric și etnic al devenirii sale naționale. De ce nu s-a întâmplat acest lucru în 30 de ani? De ce stagnăm în neputință, supunând populația marilor jafuri, lipsuri și suferințe.

Putem da bicisnicia pe amestecul din afară, deloc de neglijat: Rusia, moștenitoarea imperiului în deprinderile lui cele mai rele, ne-a provocat un război de foc, câteva războaie economice și un război hibrid continuu. Cel de foc din 1992 a țintit „apriori” re-Unirea. Fapt recunoscut de președintele Dumei de Stat a Rusiei, Selezniov, chiar în plenul Parlamentului R. Moldova (22 aprilie 2002). Mărturia porcoasă a rusului trebuia înțeleasă cum se cuvine, căci teama temnicerului de evadarea noastră și recurgerea la război pentru a opri re-Unirea, arăta spre unicul drum de scăpare a întemnițatului. Momentul ales de rus să ne spună în față ce planuri are țara sa cu independența noastră a fost unul de afront, de umilire și batjocură, dar și de jubilare. Fiindcă în 2001, Rusia reușea să instaleze la guvernare în Republica Moldova deja al doilea regim antiunionist, cel al generalului de miliție, Voronin, după cel agrarian, germinat de Kremlin în anii 1992-1993 și adus la putere între anii 1994-1998.  Au trebuit să treacă alți zece ani ca regimul lui Voronin să cadă.

În 2012, la împlinirea a 200 de ani de la primul rapt al Basarabiei de către ruși, eram guvernați de un regim declarat pro-european și spiritul re-Unirii a revenit în spațiul public. N-a durat însă mult, pentru că fals pro-europenii s-au dovedit a fi hoți năprasnici și deja către sfârșitul lui 2014, Republica Moldova avea să devină jertfa marii corupții. A fost mediul organic cel mai propice ca statul despuiat de proprietăți, de bani și de legi să intre iar pe mâna unui agent direct al Moscovei. Dodon nu s-a ținut mult, dar în scurta lui domnie a reușit să demonstreze cât de odioasă și periculoasă poate fi o guvernare pusă în totalitate în serviciul Rusiei. Mobilizarea împotriva lui în alegerile prezidențiale din 2020 și parlamentare din 2021 a fost totală. Lumea a fost oripilată de capacitatea de a fi odios și antinațional în ultimul hal, dovedită de Dodon și de ciracii lui.

În cele doua campanii electorale, tema re-Unirii a revenit în actualitate cu mare putere. Câștigătoarea ambelor curse, Maia Sandu, a profitat din plin de acest reviriment al mișcării naționale, dar din punct de vedere tactic a ales să se abțină în trasarea sarcinilor de activitate a guvernării ei de la careva obiective cu tentă unionistă directă. Strategia luptei prioritare cu corupția și reconstrucția statului de drept sunt obiective ce nu contravin agendei unioniste, din contră, doar în prezența acestor condiții Republica Moldova devine mai compatibilă cu mediul la care ea va trebui să adere și cu care va trebui să se integreze. Problema e că ajunsă din nou în acest punct favorabil al istoriei sale, oarecum similar cu cel dobândit de mișcările și revoltele populare din 1988-1991 și din 2009, politicul ridicat la guvernare de revoluția votului consolidat al anilor 2020-2021 să nu uite să conducă Republica Moldova către drumul magistral al unirii cu România, așa cum trebuie tradusă esența acestei revoluții de cea mai democratică speță.

Politicul anului 2021 nu trebuie să repete greșelile predecesorilor. El trebuie să însușească în sfârșit lecțiile istoriei. Prosternarea în euforia independenței este, precum s-a văzut de mai multe ori în acești ultimi treizeci de ani, o distracție nu doar prea scumpă și neavenită, dar și mult prea periculoasă. Independența Republicii Moldova s-a dovedit a fi atractivă, prielnică și profitabilă doar Federației Ruse, nicidecum cetățenilor Republicii Moldova. Sute și mii de scheme activate de-a lungul anilor atât în consecința ocupației teritoriale parțiale, cât și în cea a preluării în totalitate a puterii politice în stat, lucrează zi și noapte în interesul statului rus, a moștenitorului statului ocupant de care Republica Moldova cică s-a liberat cu treizeci de ani în urmă.

Independența practică a Republicii Moldova este în realitate o formă a ocupației rusești continue, o manifestare a separatismului național păgubos și o dovadă a imaturității și inconsistenței profesionale a clasei politice care se perindă la guvernare. Or, să nu vezi din care parte te paște pericolul și sub care acoperemânt îți este asigurată securitatea și integritatea teritorială și identitară, este nu doar inconsistență profesională, ci curată miopie politică. Dacă din cei treizeci de ani de existență a Republicii Moldova vom scoate anii de guvernare a regimurilor antinaționale ale agrarienilor (1993-1998), comuniștilor (2001-2009) și oligarh-socialiștilor (2014-2020), vom rămâne cu doar 10 ani guvernați de regimuri așa-zis democratice. Nici acestea însă în stare curată: invariabil, toți șefii de stat ai acestei așchii de ani au aparținut clanurilor nomenclaturiste stăpânite de stafiile trecutului sovietic. Primul președinte „antisistem” a fost ales și instaurat abia în toamna anului 2020, și el se numește Maia Sandu.

Astăzi, acest președinte îl vedem prins în euforia pregătirilor pentru sărbătorirea aniversării celor 30 de ani de independență. Corect ar fi să se marcheze 10 ani, dar nici această socoteală nu este conformă dacă ne amintim că ceva mai mult de 10 la sută din teritoriul statului sărbătorit continuă să se afle sub ocupație militară străină. Deci, independență parcă nici nu e. Și anvergura sărbătorii anunțate ni se pare supradimensionată: ceremonii oficiale, paradă militară, dansuri, concerte grandioase… Pe când dispoziția marii majorități a populației este ca și cea a protagoniștilor conferinței despre care vă spuneam la începutul acestui articol: de regret pentru istoria care parcă a trecut pe alături, parcă ne-a uitat undeva într-o haltă izolată, într-o gară pustie pe unde trenurile nu umblă.

Este evident, sărbătoarea este mult prea forțată. Maia Sandu vrea să-și marcheze începutul tare al unei guvernări care abia începe. Agitând flamura independenței ea vrea să impresioneze pe alții și să se încurajeze pe sine. Au făcut-o unii și până la ea, dar au livrat istoriei doar chiciuri de râsul lumii și necazuri de plânsul bietului nostru popor. Speranța trezirii din amorțeala unei stări euforice de independență ipocrită ar putea să ne vină de la oaspeți. Președintele Poloniei, de exemplu, ar putea prin însăși prezența sa să-i amintească Maiei Sandu că Pactul Ribbentrop-Molotov a fost îndreptat de polonezi și de toate națiunile Europei vătămate de Hitler și Stalin, în afară de partea ce ține de România. Iar președintele Iohannis ar trebui să stăruie în a-i aduce la cunoștință gazdei lui că partea vătămată a României, rămasă nevindecată, se numește azi Republica Moldova, și că nu se cuvine să etalezi virtuți independiste, ignorând suferințele interminabile ale basarabenilor ținuți în izolare de națiunea lor, jertfirea de sine a înaintașilor unioniști de la 1918 și trecutul durut al Patriei-Mamă de la 1940.

Valeriu Saharneanu

26 august 2021