75mihaimihai
0 aprobate
gravatar.com/75mihaix
mihai.remion@yahoo.com
86.122.182.113
„Cred că Mihai I este primul sau printre primii comandanţi de armată care cer duşmanului de moarte să-şi întărească ofensiva împotriva propriei sale oştiri!!!”

Stiu ca n-are legatura cu articolul dar scriu aici, poate prezinta interes.
Ma intereseaza foarte mult subiectul 23 august 1944, as spune chiar ca ma pasioneaza. Cu siguranta in primul rand datorita maresalului, apoi pt ca imi provoaca o anumita placere sa gasesc dovezi ale tradarii regelui.
Din acest motiv tot caut si cateodata si reusesc sa gasesc informatii noi, asa cum am gasit in cartea Romanul unei zile mari de Corneliu Leu, carte in care povesteste cum in dimineata de 23 august a venit raspunsul favorabil pt armistitiu, iar telegrama a fost luata de Gr Niculescu-Buzesti si data lui Maniu, acesta ascunzand-o. Informatia a ajuns si la rege prin Ioan Mocsony-Starcea care a aflat-o de la Pogoneanu, omul de la cifru.
Despre acestea am comentat la articolul

Acum am gasit un site, ovidiuvuia.de(Ovidiu Vuia a fost medic roman, a trait in Germania, a corespondat cu Pamfil Seicaru; puteti gasi mai multe informatii), de unde aflam urmatoarele:

http://www.ovidiu-vuia.de/151-295_Vol%20I_Sub%20Zodia%20Cartii.htm
„Cât îl priveşte p dl I. Scurtu într’o carte aparută în 1994, el caută să trateze obiectiv de pildă actul de la 23 August dar nu reuşeşte fiindcă se bazează pe informaţii false şi aici ne punem întrebarea de ce istoricii români nu vor să ţie seama de memoriile lui Gh. I. Duca – nu cunoaşte problema nici Pamfil Şeicaru – în care fiul primului ministru Ion Duca ucis de către legionari în 1933 – în gara Sinaia, face nişte destăinuiri senzaţionale. Nu mai întru în detalii, fiindcă le-am descris în lucrări anterioare dar respectivul domn – ca politician la ordinele tânărului Niculescu-Buzeşti – a sabotat lucrările de pace duse de ministrul-ambasador la Stockholm, Nanu, cu trimisa lui Stalin mme Kollontay, în numele lui Antonescu.

Desigur, dacă s’ar ţine cont de actul de trădare al politicienilor democraţi conduşi de Niculescu-Buzeşti sub oblăduirea lui Mihai I, cu un an înainte de 23 August 1944, istoricii români nu ar putea să mai poarte atâtea discuţii în contradictoriu, deoarece adevărul este numai unul, actul nefast de la 23 August a fost încheiat de clasa democraţilor şi astfel nu ar mai sta în picioare nici teoria hilară că partidul comunist ar fi participat activ la această acţiune, reprezentaţii lui erau nişte oameni de paie introduşi pentru a îmblânzi reacţiile ruşilor cu care nişte rătăciţi în politica românească erau convinşi că se puteau înţelege.

Consider că declaraţiile lui G. Duca, de totului clar lămurite în Memoriile sale apărute în editura lui J. Dumitru, Muenchen, 1984, vol. III, pag. 54-101 nu lasă nici dubiu când în jurnalul său de zi, la 23 August 1944, ora 11 şi jumătate notează: “Ultima oră: guvernul s’a format în frunte cu generalul Sănătescu, având la externe pe Buzeşti! O ascensiune prea bruscă, căreia – în ciuda excepţionalelor calităţi – nu ştiu zău, dacă va rezista. Mă amuză însă faptul că din August 1943, când dânsul m’a însărcinat – în treacăt fiind la Stockholm – să reprezint pe rege şi opoziţia unită, peste capul guvernului şi al lui Nanu, stabilind, în acelaşi timp, un cifru secret între noi, din anul trecut, zic, mi-a dovedit o prietenie aproape afectuoasă, ce m’a mirat. Fosta mea antipatie pentru dânsul a dispărut, în bună parte, faţă de nepreţuitele servicii pe care le-a adus cauzei…”.
Alegerea de către Buzeşti a fost una tactică fiindcă nimeni nu l-ar fi bănuit pe C. Duca, bine cunoscut pentru înclinaţiile sale galante, însărcinat de ministrul de externe cu o misiune atât de importantă pentru viitorul României. Depeşele cu cifru secret erau citite de un oarecare Sandu, pe această cale mesagiile ajungeau la destinaţie. Cu siguranţă G. Duca şi-a dus la împlinire sarcinile, dovadă că a descris-o pe mme Alexandra Kollontay în toate cele trei vizite pe care i le-a făcut şi avea şi două poze cu această ambasadoare a lui Stalin la Stockholm, însoţită de consilierul Semionov. Într’una stă într’un fotoliu, citind o carte, pe când într’a doua este la masa ei de lucru însemnând ceva într’un caet, alături de ea în picioare probabil, Semionov face acelaşi lucru. G. Duca e copleşit de prestanţa acestei bătrâne şi paralitice, tipul femeii comuniste, probabil posedat de acest sentiment a ajuns la concluzia că pentru noi, românii, trecutul a apus pe veci, idee pentru care a fost viu criticat şi după cum se vede, sigur, nu a avut dreptate.

Cu toate stăruinţele celor de la Bucureşti şi a reprezentantului lor, ruşii au preferat, prin ambasadorul Nanu să ducă tratativele de armistiţiu cu guvernul lui Antonescu şi această dorinţă a fost exprimată de ruşi încă pe ziua de 22 Iulie 1944, cu câteva săptămâni înainte de ziua fatală, după cum astăzi o ştim, de unde se poate deduce că nu aveau nicio încredere în opoziţia unită şi au tergiversat primirea generalului Aldea pentru a discuta cu ruşii situaţia armatelor ruso-româneşti, până au ocupat şi Bucureştiul.

E important să redăm mesajul primit pe ziua de 19 Iunie 1944 de către G. Duca: “Din ordinul M.S. Regelui binevoiţi a comunica Dnei Kollontay cele ce urmează: până în ziua de 20 Iunie va fi expediat de la Bucureşti la Cairo un plan de acţiune în vederea ieşirii României din război. Rog a se adaoga că elementul esenţial al acestui plan este coordonarea acţiunii noastre cu o ofensivă rusească pe frontul românesc.” La care Buzeşti adăoga prietenos “calde felicitări, înaintare prim consilier Legaţiune”.

Cred că Mihai I este primul sau printre primii comandanţi de armată care cer duşmanului de moarte să-şi întărească ofensiva împotriva propriei sale oştiri!!!

La 3 Iulie urmează un al doilea mesagiu, descifrat cu ajutorul lui Ghica, în care se descrie planul de încetare a ostilităţilor împotriva Uniunii Sovietice si răsturnarea regimului Antonescu de către o formaţie guvernamentală democrată, mai mult decât în amănunt. E drept că a avut o oarecare întârziere, operaţia de citire a avut loc în noaptea de 30 spre întâi August.

Să reţinem că în atare condiţii tulburi la 23 August 1944 i se comunică lui C. Duca faptul că regele a dat o proclamaţie către. Ţară prin care i se aduce la cunoştinţă că Mihai I primeşte condiţiunile armistiţiului rusesc şi că se alătură puterilor aliate.

!!!De fapt, regele anunţă încheierea ostilităţilor printr’un armistiţiu fără condiţii, ruşii şi-au dat seama că nu mai are rost să continuie condiţiile de pace cu Antonescu atunci când opoziţia unită le oferea ţara fără nicio rezistenţă, mai adăogăm noi, important era ca cei în cauză să-şi menţină sau să-şi recapete posturile, pierdute între timp.!!!

Au dreptate cei ce vorbesc despre marea trădare de la 23 August, şi Pamfil Şeicaru făcea parte dintre cei ce denunţau una din cele mai josnice vânzări ale ţării.

E totuşi bine să semnalăm că regele avea dreptate când îşi asuma răspunderea actului de la 23 August, numai că prin el România a suferit o robie ce incă nici astăzi nu a luat sfârşit. După părerea noastră regele în acele zile şi-a trăit Waterloo-ul domniei sale, din această cauză nu şi-a mai putut redobândi tronul, pe care pentru totdeauna l-a mânjit cu sângele soldaţilor săi pe care i-a oferit drept carne de tun ruşilor, iar dacă unii dintre ei au scăpat au avut parte, mai târziu de un mormânt fără cruce undeva prin pustiul Siberiei.

În ce-l priveşte pe istoricul I. Scurtu el şi pe mai departe poate să sărbătorească ziua de 23 August 1944, ca ziua de eliberare a României de sub jugul unei vieţi omeneşti devenită insuportabilă, de când ruşii au izbutit să ne arate drumul unicei fericiri!!!

Pe vremea când mai credeam în menirea PNT-ului, era prin 1992, i-am scris dlui C. Coposu referitor la problema, mai sus prezentată de G.I. Duca, şi l-am întrebat dacă mai putem să considerăm ziua de 23 August ca una de importanţă istorică pentru destinul hegelian al României. Se înţelege că nu mi-a răspuns dar a ţinut o conferinţă studentilor amintită de mine în cele anterioare cu această temă a lui 23 August, ajungând la concluzia că regele a făcut singurul lucru uman posibil în acel moment, salvând astfel ţara. Deci justifica trădarea şi executarea mareşalului Ion Antonescu, singurul ce putea să încheie un armistitiu onorabil pentru România. Dar asta, dacă politicienii ar fi format un zid de apărare în jurul său ceea ce în Istoria noastră nu s’a întâmplat niciodată, adică să nu avem parte şi de trădătorii noştri.