Cine ridică sabia pentru Elena…
Prima pagină Cine ridică sabia pentru Elena…
Cine ridică sabia pentru Elena…
21 ianuarie 201 4de Ion Coja Doctrină naţionalistă , Literatură 10 comentarii

Text re-publicat

Cine ridică sabia…

„Cine ridică sabia pentru Elena nu merită să ridice sabia pentru Ifigenia”… Așa sună, ca un dicton, o replică din piesa Ifigenia a lui Mircea Eliade. „Cine ridică sabia pentru Elena”… Elena… adică pentru o târfă, cum i-au zis atâția, deci nu chiar pentru ea, ci pentru prada de război la care trăgeau nădejde războinicii din toată Elada… Dar ți-ar fi spus că pentru Elena… Și-ar fi trecut sub tăcere ce soi de femeie, de muiere, mai era și Elena asta!… Pe scurt, aveau un ideal: Elena! Și porneau peste mări și țări să lupte pentru ea, să moară pentru ea!… Aceasta fiind versiunea oficială, cu care să-și poată și bieții războinici liniști firava scânteie de conștiință, de-o vor fi avut.

Pe neașteptate însă Ahile, cel iute de picior și aprig la mânie, se pomenește în față cu Ifigenia, cutremurându-se de puritatea ei. Și dinaintea Ifigeniei, Ahile descoperă că el, Ahile, nu e, funciarmente, un mercenar, un războinic. De aceea e și gata să pună capăt războiului, înainte de a-l începe, spre a o salva astfel pe Ifigenia. Dar cine ridică sabia pentru Elena nu poate să ridice sabia pentru Ifigenia!… Și Ifigenia va muri, căci nu se află în toată armata elenă cine să merite să ridice sabia pentru Ifigenia…

Ahile, în această nouă lectură a mitului pe care ne-o propune și-o provoacă Mircea Eliade, e neputincios dinaintea propriei greșeli: a ridicat, cândva, sabia pentru Elena… Așa recitim, văzând piesa lui Mircea Eliade, destinul lui Ahile!… Neîmplinit, căci nu a fost demn de Ifingenia, n-a meritat s-o salveze! S-o fi salvat, da, aceea ar fi fost o ispravă de erou sublim! Pe măsura lui Ahile! Dar, vai, n-a fost Ahile pe măsura faptei și-a încercării la care îl pune scriitorul român, și asta pentru că a ridicat sabia pentru Elena!… Gest care te compromite și te marchează ireparabil, limitând orizontul faptelor tale, scăzându-te definitiv deopotrivă în aspirații și împliniri. Ca un stigmat de neșters.

Replica pe care Mircea Eliade o pune pe buzele Ifigeniei, exprimând nu un punct de vedere, ci o regulă inexorabilă, aflată deasupra oricăruia dintre noi, mi-a adus aminte de un personaj al lui Jean Paul Sartre, pictor, participant la războiul civil din Spania, plecat apoi în America, să mănânce pâinea amară a exilului. Contase că va putea picta mai departe și-și va câștiga astfel ușor existența, echilibrul sufletesc etc. Încearcă să picteze și nu reușește, ceva nu merge, nu mai merge. Nici pensula n-o mai ține bine în mână, iar pânza de pe șevalet parcă-i întoarce spatele, nu se mai poate privi cu ea în ochi, fără să și-i ferească. De ce oare? Într-un târziu înțelege de ce. Mâinile cu care încearcă iar să picteze, între timp au ucis… Au ucis oameni, au ținut mitraliera cu care au secerat vieți de om!… Faptă care i se poate ierta oricui, a la guerre comme a la guerre, dar nu și-o poate ierta cel care, cu aceleași mâini încearcă să picteze. Pictura, ca și Ifigenia, arta deci, iar și mai pe larg spus, a pretinde ceva de la ceilalți în mod public, contând pe inteligența, sensibilitatea, cinstea, pe tot ce e bun și frumos în om, a te adresa astfel umanității, spre a o stârni, ține de o zonă a trăirii de care nu te poți apropia decât cu mâinile desăvârșit curate.

Am cunoscut demult, la Salvamar, un țigan bătrân care muncea mai mult prin port, hamal. Omorîse cândva un om, și nimeni n-a mai vrut să cânte cu el împreună. Nici el n-a mai putut cânta. A lăsat vioara. Își ispășise pedeapsa și hămălea prin port. Era tot ce putea să facă pentru sine și pentru ceilalți.

Scrisul, e și asta o meserie, o îndeletnicire ciudată. Nu i-am căutat niciodată justificarea, înțelesul. Am așteptat să-l aflu, norocul să-mi scoată-n cale răspunsul la o întrebare pe care, recunosc, nu mi-am pus-o prea insistent. Dar am simțit întotdeauna că dacă o iei pe drumul ăsta, dacă iei în mână creionul și, la fel, dacă ai curajul să te înfățișezi de la o catedră câtorva zeci de perechi de ochi gata să-ți soarbă din gură cuvintele cele așteptate pline de miez și de lumină, radiind în jur lumina preaplinului de înțelesuri și învățăminte, oficiind astfel deopotrivă ca scriitor și ca dascăl, dacă o apuci pe acest drum din care altora le e dat să se împărtășească, tu fiind numai mijlocitorul străluminat și translucid, dacă te încumeți singur și nesilit de nimeni să ieși dinaintea alor tăi cu o vorbă și cu-o învățătură de care să-ți închipui că ei duc lipsă și-i duc și dorul, atunci o mulțime de lucruri care nici altora nu le cad bine, dar asta nu-i împiedică să fie mai departe buni ingineri, doctori, strungari, contabili ș.a.m.d., ție, artist sau profesor, nu-ți sunt îngăduite nicicum.

Și așa se face că până azi n-am ridicat niciodată sabia pentru Elena, bucurându-mă să-mi dau seama de asta acum când înțeleg ce este arta, literatura: a ridica sabia pentru Ifigenia. Și ca s-o poți ridica, una din reguli, probabil prima, dacă nu cumva și singura, îți cere să nu fi ridicat vreodată sabia și pentru Elena. Căci nimeni nu ne obligă pe nici unul să ridicăm sabia pentru Ifigenia. Dacă o faci este o chestiune strict personală, pentru care singur te alegi, știindu-te în primul rând și-n orice moment că n-ai ridica(t) vreodată sabia pentru Elena & comp. Literatura fiind o sabie pe care n-o poți ridica și pentru Elena, și pentru Ifigenia. Ci numai pentru Ifigenia.

Ion Coja

Notă: Este vorba de un text publicat în revista „ARGEȘ”, pe la mijlocul anilor 80. A trecut neobservat. Este valabil și azi. Poate chiar mai mult ca atunci.

Notă 2017: Doamna Genoveva Pogorilovschi mă face atent că textul meu din „Argeș” n-a trecut de tot neobservat, prilejuindu-i un comentariu generos doamnei ANNELI UTE GABANYI, în cartea Cultul lui Ceușescu, Polirom, 2003, p. 85-86. Păcat că aflu atât de târziu… Doamna Gabanyi este una dintre persoanele care au comentat cu imparțialitate „Epoca de aur”, nu s-a ferit să demonteze minciunile curente în publicistica anti-ceaușistă. Mă onorează comentariul domniei sale! A împlinit de curând o vârstă frumoasă! Să ne trăiască!