Nota redacției: Apropierea zilei de 27 martie ne oferă prilejul de a pune în circulație textul rostit de subsemnat în plenul Camerelor, la 30 Noiembire 1992, când s-a ținut o sesiune parlamentară solemnă dedicată zilei naționale a României. Reproduc textul din Monitorul Oficial.

*

*

Domnul Adrian Năstase:

În continuare, are cuvîntul domnul senator Ion Coja, din partea Partidului Democrat-Agrar din România

Domnul Ion Coja:

Domnilor președinți,

Stimați colegi,

Nu aș vrea să mă abat de la sensul sărbătoresc al acestei întruniri, dar înainte de a rosti cuvântul pe care mi l-am pregătit pentru această zi, țin să fac, nu în mod polemic, o precizare, în legătură cu câteva afirmații repetate, aceeași afirmație repetată de mai multe ori de un antevorbitor care, din păcate – este vorba de domnul Verestoy – nu se mai află aici, ca să îi fie și dumnealui de folos ceea ce vreau să precizez în legătură cu Declarația de la Alba Iulia, pe care domnia sa, dar și cu alte prilejuri, cum a fost declarația de la Cluj a UDMR, a prezentat această Declarație ca pe o promisiune generoasă făcută de români la Alba Iulia, promisiune pe care românii nu și-au ținut-o nici până astăzi.

Uităm, stimați colegi care faceți aceste afirmații, și stimați colegi care le acceptați, uităm ce s-a întâmplat la Alba Iulia pe 1 Decembrie 1918, când s-au adunat cei 100.000 de români, printre care s-au aflat și câteva mii de români care cu un ochi plângeau și cu altul se bucurau. Se bucurau pentru izbânda Unirii cu Țara a Transilvaniei, dar plângeau pentru soarta lor, a românilor de dincolo de granița de vest și chiar de dincolo de Tisa, unii dintre ei trăitori chiar pe malul Balatonului.

Acei români, nu puțini la număr, au determinat în mare măsură sensul generos al acestei Declarații, în ceea ce privește regimul pentru minoritățile naționale. Era o ofertă de reciprocitate făcută viitorului guvern de la Budapesta – Budapesta nu prea avea atunci guvern – era o invitație ca și în România și în Ungaria să se întroneze un regim pentru minorități, un regim cu adevărat democratic și omenesc, creștinesc.

În ce măsură s-a răspuns la această invitație cunoaștem cu toții, astfel că Declarația de la Alba Iulia nu este o promisiune neonorată, ci este o mână întinsă peste Tisa, care a rămas în deșert întinsă. (Aplauze prelungite.)

Întorcându-mă la textul cu care m-am învrednicit în fața dumneavoastră, aș vrea să vă atrag atenția asupra faptului că astăzi, 30 noiembrie, în ultima zi de brumar, credinciosul neam românesc și creștinesc care suntem sărbătorește ziua Sfântului Apostol Andrei, protectorul României, cel care a adus pe meleagurile noastre vestea minunată a Învierii celui fără de moarte, vestea biruinței pe care iubirea de oameni a dobândit-o dinaintea spiritului răzbunător și intolerant. Ca vechi și statornic popor european ce suntem, purtător al celui mai glorios nume din istoria umanității, noi, românii, nu am lipsit deci să fim printre primii creștini, beneficiari astfel ai unui creștinism autentic, ai unei creștinări apostolice, făcute din om în om, de la suflet la suflet, față către față, într-un act de comunicare și de cuminecare deplină, totală. Noi nu ne-am creștinat printr-o hotărâre administrativă regească sau imperială operând de sus în jos în mod silnic și imperativ, noi nu ne-am creștinat printr-un ucaz, ci creștinarea noastră a fost firească și organică, senin acceptată și de aceea definitivă, creștinătatea noastră devenind un atribut definitoriu pentru întreg neamul românesc. Drept care, nu întâmplător, numele de român va ajunge, cu timpul, să însemne creștin. Și iarăși, nu întâmplător, sunt îngemănate ziua Sfântului Andrei, cea de azi, și Ziua Marii Uniri, cea de mâine, într-o succesiune extrem de semnificativă. Căci, după acea creștinare, care se află la temelia istoriei noastre, momentul pereche de măreție românească al creștinării este cel al Unirii, al unirii tuturor românilor într-o singură țară, într-un singur stat.

Din nou, nu desfășurarea istoriei, cât calitatea procesului istoric ne singularizează în peisajul istoriei universale. Desigur, nu suntem singurul popor care, supus adversităților istoriei, a trăit multă vreme fărâmițat, separat în mai multe formațiuni politice, trebuind să treacă prin multe și dureroase încercări până se va regăsi pe sine într-un singur și unic stat. Dar, spre deosebire de ceea ce s-a întâmplat la noi, în alte părți această unire s-a făcut de voie, dar mai ales de nevoie, cu forța, impunându-se de sus în jos, deseori împotriva unor tendințe centrifuge, oligarhice sau populare. De aceea, pentru aceste situații pretutindeni întâlnite, vorbim de o unificare, o unificare a Germaniei, a Rusiei, a Italiei etc. La noi însă, la români, nu a fost unificare, ci unire, adică, din nou, ca și creștinarea, unirea a fost un proces desfășurat de jos în sus, ea a corespuns unei stări de îndelungată așteptare a tuturor românilor, a răspuns unui dor, dorul de frate și de soră, care ne-a mistuit din veac până în ziua cea mare de la 1 Decembrie 1918.

Ce s-a întâmplat la 24 Ianuarie 1859, când Moldova și Țara Românească se unesc, la 27 martie 1918 când Basarabia se unește cu Țara, la 28 noiembrie 1918 când Bucovina se unește cu Țara, ce s-a întâmplat la 1 Decembrie 1918, când Ardealul se unește cu Țara, se cheamă Unire și nu unificare, pentru că unirea noastră s-a făcut ca între frați adevărați, fără amestecul forței și al presiunii militare sau de alt fel, fără negocieri penibile, fără condiționări meschine, și s-a înfăptuit cu bucuria regăsirii și cu nădejdea că, odată uniți, vom reuși să devenim pentru totdeauna nu obiecte, cum am tot fost, ci subiecte ale istoriei.

Stimați colegi, nu din rațiuni politice înguste, de partid, țin ca în acest moment de sărbătoare și de însuflețită solemnitate să rostesc un cuvânt de prețuire pentru țăranul român, făuritor al Unirii din 1918, depozitarul cel mai devotat și mai statornic al credinței noastre strămoșești. Ne aducem aminte că în 1917, în plin război mondial, întreg frontul de răsărit a fost dat peste cap de victoriile spectaculoase și neașteptate ale propagandei bolșevice, acea propagandă care, în locul iubirii de țară propunea solidaritatea de clasă, vindicativă și intolerantă, încercând să stârnească în lumea toată, în fiecare țară, un război cumplit și total între clasele sociale. Un război chipurile justițiar, în realitate devastator pentru fiecare țară, pentru întreaga civilizație umană și îndeosebi pentru cea europeană. Năpăstuiții soartei  care putrezeau în tranșeele frontului de răsărit s-au lăsat ușor pradă acestei amăgeli. Pretutindeni, de o parte și de alta a frontului, soldați ruși, germani, poloni, austrieci, cehi, unguri, s-au lăsat păcăliți de sloganurile  bolșevice, cei mai mulți dezertând de pe front și încercând să transforme războiul într-o revoltă împotriva celor ce îi trimiseseră pe front. Din nou, făcând figură aparte, soldații români s-au abținut să ia parte la această revoluție mondială înnoitoare. Cine erau acești soldați români atât de retrograzi, de reacționari? Nu erau decât țăranii care de abia cu 10 ani în urmă știuseră și ei să se răscoale și să ceară dreptate, să moară pentru dreptate. Acum însă, acești țărani, deși bine înarmați, refuzau să întoarcă armele împotriva celor ce puseseră armata să tragă în ei, omorându-le frați sau părinți atunci, în 1907. Acești țărani refuzau acum, în 1917, să urmeze exemplul mujicilor ruși. Și nu din lașitate și nici din lipsa conștiinței sociale. Ci din conștiința limpede că au pornit un război pentru un interes superior mizeriilor, nemulțumirilor, de care poți avea parte în viața asta trecătoare. Din conștiința clară că există ceva mai trainic și mai drept decât toate ideile politice, acest ceva fiind datoria față de țară și față de neamul în care te-ai născut. Din conștiința clară că, așa buni sau răi cum suntem, unii mai săraci, alții mai bogați, Dumnezeu ne-a dat tuturor același grai, ca să știm că suntem din același neam, drept care musai să ne ținem de neamuri, să nu ne rătăcim unii de alții sau unii împotriva altora. Când tot răsăritul Europei,  de la Marea Baltică la Marea Neagră, era zguduit de lupte fratricide, cărora istoricii le-au spus revoluții,  revoluții socialiste, singuri românii, soldații români, adică țăranii români au rămas credincioși acelor gânduri și nădejdi cu care intraseră în încleștarea apocaliptică de forțe. Iar gândul lor și nădejdea cu care au plecat de acasă a fost gândul unirii, al întregirii de țară.

Se cuvine însă să nu uităm că a mai fost ceva care i-a ținut pe soldații români în tranșee, ascultători și supuși față de ordinele ofițerilor și față de rege, gata mai departe să moară pentru țară, pentru neam, pentru legea străbună. Ei au rezistat propagandei care li se făcea, pentru că revolta mujicilor nu era numai împotriva țarului, era și împotriva lui Dumnezeu, împotriva bisericii. Sesizând ateismul deșănțat al noilor apostoli, simțind caracterul anticreștinesc al evenimentelor ce ce precipitau în jurul țării, țăranul român s-a orientat încă o dată cu un simț istoric fără egal. Acest simț îi venea din vechimea și autenticitatea noastră creștinească. Refuzând să se lepede de Dumnezeu, țăranul român de la 1917 a făcut posibilă, ba chiar, prin jertfa sa, a hotărât Unirea cea Mare, minunea cea mare împlinită în 1918.

Să ne aducem aminte dilema dureroasă cu care au fost confruntați guvernanții țării îndată după izbucnirea războiului. Doream unirea atât cu Ardealul, cât și cu Basarabia, dar sistemul european de alianțe, punând Rusia și Austro-Ungaria în tabere adverse, noi nu puteam nădăjdui la sfârșitul războiului decât într-o unire parțială, numai cu Ardealul sau numai cu Basarabia. A fost un adevărat miracol, miracol dumnezeiesc, de nimeni imaginat nici măcar în vis, că la sfârșitul războiului România Mare aduna între hotarele ei atât Ardealul cât și Basarabia. Iar acest miracol s-a petrecut ca o răsplată pentru credința strămoșească cea nestrămutată, arătată în tranșee, în spitale, de țăranii români care au știut ca nimeni alții să recunoască chipul Anticristului și să nu răspundă chemării acestuia.

Sărbătorind Marea Unire de la 1918, stimați colegi, se cade a ne aminti că a fost atinsă de oarecare efemeritate, drept care astăzi România nu se află în hotarele de la 1 Decembrie 1918. Se cuvine să ne aplecăm cu atenție și asupra a ceea ce s-a întâmplat după 1 Decembrie 1918, pentru a înțelege greșelile și vinovăția pentru care am fost cu toții pedepsiți în vara anului 1940. Acele greșeli și altele posibile să nu le mai facem, astfel ca unirea cea reîntregitoare, spre care azi ne îndreptăm, să fie definitivă. Iar pentru a ne feri de greșeală nu avem decât să urmăm pilda celor care au făurit Unirea de la 1 Decembrie 1918. Orice s-ar întâmpla, noi să ținem cu țara și să nu ne lepădăm de credința în Dumnezeu! (Aplauze puternice.)