„
surena • 3 hours agoi

Despre Despre „latinismul” Scoalei Ardelene de Profesorul Alexandru Niculescu
text preluat de pe http://www.romlit.ro/despre_la…

1. Atunci când am scris articolul publicat în România literară 45/1998 (al cărui titlu original era Despre Scoala „latinistă” Ardeleană) am prevăzut că vom stârni proteste – si agresive, si numeroase. Bineînteles, ipotezele si dubiile exprimate în articolul nostru puteau fi interpretate – cum au si fost! – fie drept ofensă împotriva Bisericii greco-catolice (unite cu Roma) – cum se intitulează astăzi, oficial -, fie un atac insidios împotriva latinismului – dacă nu si a latinitătii noastre lingvistice, originare.

Dar un răspuns autorizat filologic, o confruntare de texte sau o reexaminare a manuscriselor nu ne-a parvenit.

2. A intervenit însă în discutia propusă de noi doamna Maria Somesan, în România literară 49/1998, p. 10 – care, după cum, singură, scrie, „opune argumente istorice si faptice” ipotezelor noastre „prea grăbit generalizate”, documentate.

3. Să analizăm „argumentele”:

a) Doamna Somesan arată că în scrisorile lui Samuil Micu-Klein către episcopul Ioan Bob, apăreau fraze sau expresii în limba latină, în textul scris în limba română (textul scrisorii citate este extras din Arhiva pentru filologie si istorie al lui Cipariu, mult ulterior (1867-1872) corespondentei Samuil Micu-Klein sau Ioan Bob, din 1790-1794, privitoare la tipărirea Bibliei). Dar nu se pune problema citării unor expresii si fraze în latină ci de prezenta unor cuvinte latinesti neologice!

b) „instructia scolară”: după d-na Somesan, în gimnaziile în care se formau „cei din generatia Scoalei Ardelene”, predarea se făcea în limba latină, regulamentele interzicînd utilizarea limbii materne, „atât în clasă cât si în internat”. Concluzia: „erau obligati să gândească în limba latină”! Ba chiar: resimteau ca o „problemă spinoasă, traducerea din latină în română”. Trebuie să recunoastem că o asemenea afirmatie întrece măsura unei discutii stiintifice. Nici la celebra Schola Palatina întemeiată de Carol cel Mare, la Aix-la-Chapelle (Aachen) – unde fuseseră chemati de împărat, din tot cuprinsul Imperiului Romano-Germanic, cu misiunea de a „reconstrui” latina Bibliei – nici până astăzi (E.R. Curtius o recunoaste!) nu se stie ce fel de limbă latină vorbeau între ei eminentii latinisti reformatori: latina lui Cicero si Virgilius sau o oarecare limbă romanică vernaculară din sec. VIII-IX?

Doamna Somesan, în schimb, crede că Românii ardeleni, adunati de Biserica Romei în „mari colegii” iezuite nu-si foloseau – între ei, în scoală limba maternă (desi frecventaseră scoli românesti!) de teamă că nu vor ajunge în „elita intelectuală”! Tocmai cei care citiseră operele scrise în limba română ale lui Dimitrie Cantemir, pe care se străduiau a-l imita! Tocmai cei ce încercau să cultive limba română literară!

Nu putem întelege un astfel de rationament.

4. Ceea ce nu a înteles doamna Somesan din articolul nostru este faptul că noi nu am pus în nici un fel sub semnul îndoielii cunostintele aprofundate de limbă latină ale învătatilor nostri ardeleni din secolul XVIII. Acesti înnobilati tărani liberi români din „scaunul săsesc” al Ardealului, dorind a se afirma prin studii si cultură între „stările” privilegiate ale Imperiului, îsi însusiseră o bună instructie în literele latine, în scolile prin care trecuseră: „stiau” bine latineste! Mărturie pot fi frazele intercalate în scrisori (mai ales în corespondenta cu Ioan Bob, adeptul latinismului catolic integral).

Inochentie Micu-Klein îsi începe studiile la gimnaziul iezuit din Cluj, iar de aici, în 1724, trece la Universitatea iezuită din Trnava (în Slovacia, atunci Horne Uhryj, Ungaria de sus), unde în cadrul „studiilor generale”, studiază teologia. În 1728, student fiind încă, a fost numit episcop (de fapt, înscăunat în 1732).

Samuel (Maniu) Micu-Klein face, în schimb, studii în Blaj (chiar în scoala înfiintată de unchiul său). Devenit călugăr, rigidul Petru Pavel Aaron, episcopul, îl trimite la Viena, unde se înscrie în Colegiul Păzmăny (pentru studii teologice), dar si la Universitate (care, atunci, începuse a iesi de sub controlul iezuitilor), unde studiază filosofia si limba germană (pînă în 1772). Mai tîrziu, prin 1779, îl găsim din nou în Viena, „prefect” de studii în colegiul Santa Barbara (unde cunoaste pe Gh. Sincai). În 1780, Samuel Micu, publică celebra sa Elementa linguae daco-romanae, revizuită si completată de Gh. Sincai. Cel mai cultivat dintre ei, Gh. Sincai, după scoala ungurească din Sabed si cea românească din Samsud, a trecut din colegiul reformat din Târgu Mures, la gimnaziul iezuit din Cluj – după care ajunge, împreună cu Petru Maior – la Propaganda fide, la Roma (unde cunoaste pe cardinalul Stefan Borgia si are acces la arhivele Vaticanului). Sincai studiază si el limba germană la Gimnaziul Piaristilor din Bistrita.

5. Dar în toate aceste scoli, cursurile nu se tineau numai în latină. Maghiara si germana erau de rigoare. Afară de aceasta, nici Samuel Micu, nici Gh. Sincai nu studiau numai teologia. Studiile laice îi atrăgeau. Ei studiau pentru ei însisi.

Este adevărat, învătătura primită, în aceste scoli, forma – pe atunci – elitele intelectuale ale Transilvaniei.

Această instructie în latină, în maghiară si în germană era, probabil suficientă lui Samuel Micu si lui Gheorghe Sincai să publice Elementa linguae daco-romanae sive valachicae dar si lui Sincai, singur, ca să alcătuiască Gramatica latino-română (1783) (în română). Cu ajutorul episcopului Ignatie Darabant si al „cercului literar maghiar” din Oradea, Gheorghe Sincai compune o „elegie” în hexametri latini Elegia Nobilis Transilvani, (publicată în Orodias, în Oradea Mare, în 1804 de către un Ladislau Nagy de Peretsen). Dar operele sale sunt scrise (si tipărite) în limba română (în special Hronica Românilor si a mai multor neamuri, 1811 – pe care ar fi voit „să o întoarcă pe lătinie”).

Cunoscând astfel de fapte, mai avem dreptul de a afirma – asa cum face doamna Somesan – că Ardelenii nostri „gândeau în latină”, că „regulamentele scolare interziceau sever utilizarea limbii materne” etc. etc? De ce doreste D-sa a-i face pe cei din Scoala Ardeleană mai latinisti decât voiau (si puteau) să fie ei însisi? D-na Somesan ar trebui să stie că Samuel Micu-Klein si Gheorghe Sincai erau tinuti în dusmănie (Sincai chiar bătut, destituit si întemnitat) de renegatul episcop Ioan Bob, partizan înflăcărat al latinismului „de elită” si al catolicizării integrale (v. a noastră Individualitatea limbii române II 1978, pag. 138-143).

Inochentie Micu-Klein si urmasii săi au respins întotdeauna încercările de „latinizare” catolică a Bisericii lor unite cu Roma. Prelatii Scoalei Ardelene năzuiau către o confesiune a tuturor românilor (v. Alexandru Lungu, Scoala Ardeleană 1975, p. 100; v. Cesare Alzati, Chiesa „greca” e chiesa „latina”. Storia e ideologia, în La nuova Europa, 5, nr.5 (269), sept.-oct. 1996, pag. 13: „Românii din Transilvania s-au unit cu Biserica din Roma în credintă, nu în „lege”, care rămâne cea grecească, a traditiei”). „Unia”, „Uniatia” adică unirea religioasă cu Roma a fost un mijloc – nu un scop. Iar latinismul o împlinire a credintei strămosesti, nu o ruptură totală cu ortodoxia. Cei dintîi prelati greco-catolici trăiau, într-un fel, un sincretism confesional si cultural.1)

6. Iată de ce limba latină constituia pentru ei, mai înainte de toate, o expresie culturală, o a doua limbă. Cea oficială, a „elitelor”. Nu avem – nici nu putem avea – date sigure privind utilizarea latinei în alte circumstante: presupunerea că „gândeau în latină” sau că „traduceau din latină în română”, nestăpânind bine româna (literară, mai ales) este o exagerare. Ei recurgeau la limba latină numai în opere cu caracter „oficial”, teologic si gramatical-filologic si politic-istoric. Lucrările lor magistrale, istorice erau dublate (sau dezvoltate) prin texte în limba română, alături de cele în latină (de obicei, cele din urmă sunt fragmentare). Ceea ce înseamnă că si Samuel Micu, si Gh. Sincai scriau cu usurintă în româneste (se pare chiar că Gh. Sincai scrisese o gramatică românească cu litere „illyrico-valachicae”!). Ei scriau, deci, si cu litere cirilice!

Iată de ce credem că învătatii nostri Ardeleni, oricât de aprofundat ar fi studiat latina în colegii si în gimnazii teologice catolice, nu aveau deprinderea de a redacta curent, manu propria, fără ajutor, texte întregi, într-o limbă latină, gramatical si stilistic fără eroare.

Dorinta noastră străveche de a avea, în spatiul cultural românesc, semne ale unei culturi latine cât mai timpurii, a putut face din reprezentantii curentului înnoitor al Scoalei Ardelene, latinisti a outrance, într-o exclusivitate intelectuală elitistă separatistă si desolidarizantă.

Nimic mai fals! O astfel de atitudine avea, în schimb, episcopul Ioan Bob (si o presupune d-na Somesan!), în conflict cu care a intrat si – a avut mult de suferit – Samuel Micu, dar mai ales Gh. Sincai. „Învătatii Scoalei Ardelene au militat cu toată ardoarea împotriva transformării Bisericii unite într-un mijloc de scindare a poporului român în două comunităti nationale” – arată si Ion Lungu, Scoala Ardeleană, ed. cit., p. 103).

Latina învătatilor ardeleni ai sec. XVIII era pusă – teoretic – (în slujba limbii Românilor). Ei nu au vrut niciodată să devină ale poporului lor transilvan!

7. În aceste conditii, ideea unei latinizări culturale integrale nu-si găseste confirmare. Reprezentantii Scoalei Ardelene „gândeau”, vorbeau si scriau româneste – utilizând latina în scopuri ecleziastice oficiale necesare sau ca o limbă de circulatie culturală.

D-na Somesan, întemeindu-se pe afirmatia Cardinalului Millini, privind refuzul lui Inochentie Micu-Klein de a-si scrie demisia în limba română, consideră că… „traducerea din latină în română” pune probleme bietului „Vlădică” prizonier la Roma. Nicidecum! Era numai un subterfugiu (canonic) pentru ca dusmanii săi să nu folosească demisia sa scrisă în limba română împotriva lui însusi, răspândind-o în Episcopia Ardealului printre Românii – enoriasii săi, credinciosii Unirii cu Roma. Putea oare să facă Vlădica o asemenea faptă care era împotriva „oilor cele cuvântătoare”, a căror „spăsenie siesi (era) încrezută” (încredintată)? De aceea, spune Ulbini, el declara că „nu e în stare să scrie în această limbă”, că „nu o posedă îndeajuns”, etc.

Ceea ce era, bineînteles, un premeditat neadevăr! Dovadă, scrisoarea discutată redactată în limba română, „într-o frumoasă limbă română” (după cum scrie Francisc Pall). Nu trebuie să excludem însă nici ipoteza că Vlădica nu dispunea în limba sa românească de întreaga terminologie oficială si de expresiile eclesiastice pe care le cerea redactarea unui asemenea act. De unde, recursul la latina – scrisă de el? – din necesitate.

8. Rezultă din cele arătate până acum că intelectualii Scoalei Ardelene – mai ales cei ce erau în functii bisericesti – dispuneau de mai multe registre de limbaj (stilistice): 1. Limba latină oficială, culturală, ecleziastică. 2. Limba română a literaturii scrise în limba română. 3. Limba română vorbită (în corespondentă). Bineînteles, aceste trei ipostaze stilisitce se combinau între ele, precum se vede din acest fragment din scrisoarea (din aprilie 1764) a lui Inochentie Micu-Klein (am vorbit despre această scrisoare în articolul precedent):

„săltează si să veseleste dimpreună cu supusii Împărătiei sale toată Europa pentru înăltarea fiului său în craiul cel nou al românilor i proci. Să se îndure milostivirea împărătiei sale să vă îmbucure pe frătiile voastre si cu trimiterea mea iară la ipiscupie etc.

Alăturat, iată alt fragment într-o limbă vorbită mai putin cultivată:

(nu) hazna mea, ci a neamului până ce am căzut si în urgia pizmasilor, carii neputînd răbda pînă ce m-au scăpat si pîrît cu minciuni pe supt ascuns, pînă ce m-au scos de acolo, scriind pe ascuns la Înalta Curte, că, de nu să va rîndui alt Vlădică acolo, pe scurtă vreme nice pomană (= nici pomeneală) va fi în Ardeal de S. Unie etc.

(Baronul) Micu-Klein de Szad rămânea, în cultura-i fundamentală, cu toate trecerile lui prin gimnazii teologice, în ciuda permanentei sale prelungite, la Roma – un Român care nu este si nu scrie altfel decât unul de dincolo de Carpati! De altfel, nu dorise Vlădica această „Sîntă Unie” (cu Roma) pentru toti Românii?

9. Putine sunt elementele latinizante si în corespondenta particulară a nepotului său, Samuil Micu-Klein, chiar dacă acesta era autor al celebrei Elementa linguae daco-romanae sive valachicae. Iată-i una dintre scrisori: scrisese Vlădicul Clain de la Roman, cum că bucuros ar avea, dacă vreunul din nepotii lui, au frate-meu mai mare, au eu, s-ar face călugăr. Deci Vlădicul Aaron, întelegând aceasta, m-au luoat în seminariu…si toată lipsa-mi plinea etc.

Nu se poate spune că Samuil Micu-Klein, „gândind în latineste”, nu stia să scrie în limba-i nativă – asa cum sustine d-na Somesan. Nepotul „Vlădicului Klein” scria în latineste (sau primea de la Roma) cunoscutele Dissertationes (1781, 1782) despre Biserica greco-catolică, scria, în româneste, Teologhia moralicească sau traducea, în româneste, din scriitori latini teologi – iar, când scria Istoria, lucrurile si întâmplările Românilor, se adresa cititorilor săi în stilul patetic al lui Dimitrie Cantemir (tu, o cuvîntătoriule Române, priimeste această putintică, dară cu multă osteneală si privegheare istorie a neamului tău!). Nimeni, după cîte stim, nu a comparat versiunea latină anterioară (Brevis notitia historiae Valachorum…) cu versiunea – dezvoltată a Istoriei… mentionate mai sus. Abia când se va realiza această confruntare, vom afla cât de variate erau posibilitătile stilistice ale autorului. Si dacă avem a face într-adevăr cu o auto-traducere.

În orice caz, afirmatiile d-nei Somesan privind „dificultătile de a gândi si de a scrie în româneste, pentru că, altfel, „nu ar fi ajuns în elita intelectuală, nici în cea publică” – nu au nici o acoperire. Cum o pură închipuire sînt si „particularitătile baroce” ale latinei cultivate de „iezuiti”. Bietii nostri învătati români din Ardeal! Numai de…”latina barocă”, nici luaseră cunostintă, nici că le păsa! Ei foloseau încă pe a sluji în loc de a servi, pe slobod în loc de liber, pe haznă (maghiarism) sau pe i proci… Nu era de loc usor a-si „întoarce” scrierile din rumânie pre lătinie!

Greu trebuise să fi fost si altor Români, care scriseseră opere compacte în latină, într-o latină, bineînteles corectă – sau corectată. Ipoteza noastră – realistă – că latina corectă avea nevoie de îndorumători sau de ajutor lingvistic nu poate întru nimic „supăra” pe cei ce caută adevărul (lăsăm la o parte constatarea că în textele scrise de cei doi Micu-Klein si de Gh. Sincai se amestecă latina cu italiana).

De bună seamă, o analiză atentă a manuscriselor (chiar a celor, în latină, sînt fragmentare) poate contribui la clarificarea acestei probleme.

10. Bineînteles, asemenea chestiuni nu s-au ridicat încă în cultura noastră. Ne mîndrim că avem scriitori români în limba latină (unii îi caută prin sec. III-IV), ne place să credem că intelectualii Scoalei Ardelene ar fi vrut să apartină „elitei publice” transilvane (nemaistiind „să gândească” decât în latineste!)- am uitat însă a ne pune întrebarea: oare toti acestia care, în secolele XVII-XVIII prezentau opere în limba latină, le scriseseră ei însisi, manu propria, sau si-au lăsat condusă fraza, în mod normal si de altii, docti specialisti în limba medievală?

Acesta era, de altfel, esenta demersului nostru precedent. Să întelegem – cu realism si cu calm – că nu se pot scrie opere în limba latină (nici într-altă limbă) fără greseală gramaticală, fără o atentă alegere (selectie) a lexicului, a sinonimelor si a nuantelor. Oricât de multe ar fi fost colegiile urmate si orele de învătământ…

Si ce ar fi, în definitiv, atât de „dezonorant” pentru noi, Românii, dacă cei ce scriau, în secolele XVII-XVIII (tardiv fată de cultura latină umanistă a Occidentului) ar fi avut alături, consilieri sau chiar colaboratori (în cazul Ardelenilor, eclesiastici italieni sau italofoni) mai bine înscoliti si mai familiari cu literele latine? Desigur, întrebarea poate părea otioasă. Ei si? Istoria literară operează cu texte finite; ea a ignorat întotdeauna asemenea operatii avant-texte, care sunt de competenta filologiei (istorice). Si totusi! Istoria socio-culturală se poate interesa de asemenea aspecte. De fapt, oricine scrie într-o limbă – străină -, fie si o limbă „moartă”, precum latina, oricât de bine ar cunoaste-o, oricâtă cultură ar fi acumulat în această limbă non-nativă, are nevoie, implicit, de o „corectură” ulterioară redactării textului. Mai ales când acesta se întinde pe zeci de pagini. De aceea întrebarea pe care ne-am pus-o noi (privind pe cei din Scoala Ardeleană) este legitină: câtă latină stiau autorii pentru a putea scrie paigni si volume în limba latină?

11. Dar să deplasăm discutia noastră si în alte cazuri. întrebarea se poate pune în privinta lui Dimitrie Cantemir. Printul ostatec si mai târziu, Domnul Moldovei era foarte bine instruit în scoli înalte, într-un Constantinopol continuator al Bizantului. Se afirmă – în baza cunoasterii manuscriselor – că operele sale, numeroase, în latină si greacă, ar fi fost scrise manu propria (poate ajutat de vreun copist). Dar câtă deosebire fată de scrierile învătatilor Ardeleni! Operele scrise de Dimitrie Cantemir în limba română (Istoria ieroglifică, Divanul si mai ales Hronicul Romano-Moldo-Vlahilor) sînt bogat impregnate de neologisme latine si grecesti: autorul îsi dovedea cultura prin insuficienta (lexicală) a limbii românesti (interferente între limba 2 si limba nativă). Si astăzi avem nevoie de glosare – spre a-i citi si întelege operele.

Cantemir contrazice întru totul demersul doamnei Somesan. Eruditia, cultura bogată, poliglotă acumulată într-un mare centru de cultură precum era, pe atunci, capitala Imperiului Otoman, operele scrise în latină sau în greacă (rod probabil al unor studii clasice aprofundate) nu i-au putut câtusi de putin „turbura” exprimarea în limba nativă, nici conduce la „ezitarea de a scrie în română” sau la „a gândi în latină”. Dimpotrivă: limba română literară pe care o scria Dimitrie Cantemir reflecta cultura autorului. Ceea ce era de demonstrat!

12. Rămâne însă, în urma lecturii articolului preopinentei noastre o amărăciune intelectuală profundă.

Doamna Somesan ne acuză de „insinuări” („textul înlocuieste argumentele prin insinuări”) si caută, dincolo de ideile noastre, un „subtext”. Pentru D-sa, ceea ce am scris noi este „un nereusit exercitiu pe linia… demitificărilor”.

În acest caz, discutia capătă alte dimensiuni. Încercând a ne pune întrebări, ulterior controlabile filologic si numai filologic, căutând adevăruri cultural-istorice, noi am devenit, vorba „tensurii” chesaro-crăiesti de atunci, carcere et patibulo digni: autohtonisti, anti-latinisti, deci anti-Români etc.

Noi am încheiat, însă, această discutie.

N.B. Recunoastem însă că, în graba redactării concise si, mai ales, tinând seama si de trecerea lui Gheorghe Sincai prin Viena, am lăsat – inadvertentă! – să se înteleagă că Gh. Sincai ar fi colaborat cu Samuel Micu-Klein la alcătuirea celor două Dissertationes de teologie greco-catolică – pe care si, acum, le-am considera, a fi fost, de fapt, texte canonice compilate sau trimise de la Roma (fiind vorba de texte teologice fundamentale). Această amalgamare grăbită (dar, bineînteles, gresită) este calificată de doamna Somesan: flagrantă carentă de informatie! Ca si cum textele în discutie nu ar fi atribuite exclusiv lui Samuel Micu-Klein, în orice manual, elementar, de literatură română!

_______________

1) Chiar si Histoire de la Transylvanie (Ed. Academiei, Budapesta, 1992) subliniază faptul că prelatii ardeleni uniti „nu împărtăseau conceptiile anti-ortodoxe; ei erau foarte eruditi în materie de drept canonic ortodox”, p. 420).

less