TEORIE, CRITICĂ ȘI ISTORIE LITERARĂ

http://glasulbucovinei.ablog.ro/2011-03-09/teorie-critic-i-istorie-literar-de-la-eminovici-la-eminescu.html#axzz1lPwvTYZT

Glasul Bucovinei Revista românilor din Ucraina

Ion Cozmei

Despre originea patronimului Eminovici şi despre data descinderii primilor membri ai familiei Eminovici în Bucovina de-a lungul timpului s-a scris destul de mult şi contradictoriu , la aceasta contribuind şi bănuiala că strămoşii pe linie paternă ai lui Eminescu ar fi venit din afara spaţiului românesc. Într-adevăr, prin aspectul său evident exotic, patronimul Eminovici a putut trezi impresia că şi purtătorii lui trebuie să fi fost la obârşie alogeni, determinându-i astfel nu numai pe adversarii şi detractorii lui Eminescu, dar şi pe primii săi biografi să-i caute rădăcinile genealogice exclusiv în afara teritoriilor locuite de români.

 

Una dintre primele ipoteze privind originea etnică a lui Eminescu îi consideră pe strămoşii săi ca fiind veniţi din Orient, respectiv din Turcia.

 

Chiar bunul său prieten Ioan Slavici observă încă de la Viena că radicalul numelui în discuţie este Emin, deci de origine turcă, glumind uneori cum că ar avea înainte-i un …. oriental, căruia, de altfel, îi şi zicea câteodată „turcule”. Câţiva ani mai târziu, un adversar al lui Eminescu, pe nume N. T. Orăşanu, despărţea în două numele incriminat, caligrafiindu-l Emin – Secu, spre a-l arăta cu degetul pe Emin. Un anonim redactor „R” al „Curierului Balassan” din Iaşi consideră că Eminovicii erau nişte turci pripăşiţi nu de mult în Moldova de nord, primul dintre ei fiind, pare-se, chiar bunicul poetului. Veronica Micle însăşi se adresa epistolar iubitului ei „Eminul meu cel dulce”. Un tânăr eminescolog junimist, N. Petraşcu, consemna în cuprinsul unui „studiu critic” că „strămoşul oriental” al poetului se numea …”Emin – Effendi”, un negustor turc răzleţit în Moldova şi căsătorit cu o româncă.

 

Iacob Negruzzi, în Amintiri de la „Junimea”, nota astfel: „După unii, bunul sau străbunul lui Eminescu ar fi fost turcul Emin”. La rândul său, profesorul bucovinean Vasile Gherasim găsea, încă în 1922, în circulaţie povestea despre originea orientală a lui Eminescu, dar tot el a fost primul care s-a hotărât curajos să confrunte legenda cu documentele aflate în mitricile bisericeşti de la Călineştii lui Cuparencu.

 

Mai aproape de adevăr, dar nu întrutotul reală, este ipoteza originii ucrainene (rutene) a strămoşilor poetului, plecând de la faptul că satul Călineştii lui Cuparencu, în care au descins primii Eminovici, a fost colonizat, după anexarea Bucovinei de către Imperiul Habsburgic, cu populaţii de ruteni din Galiţia.

 

După cum ne informează fratele poetului, Matei, Raluca Eminovici însăşi bănuia că soţul său este de origine rutean, întrucât cunoştea bine limbile ruteană, rusă şi polonă, iar atunci când a venit la Ipoteşti un frate de-al său de la Călineşti, căminarul ar fi vorbit cu acesta „mai mult ruteneşte”.

Chiar dacă poetul însuşi presupunea că bunicul său, Vasile Eminovici, s-ar fi trăgând, poate, „dintr-un moldovean rutenizat”, încă din 1923 Vasile Gherasim aflase de la oamenii mai bătrâni de la Călineştii lui Cuparencu că bunicul poetului „nu cunoştea deloc limba ruteană şi nici nu ştia altă limbă decât cea a părinţilor săi, care era limba românească”.

 

Fără să insistăm şi asupra altor ipoteze privind originea alogenă a strămoşilor poetului, vom consemna doar faptul că cel mai mare scriitor al românilor a fost revendicat, de multe ori hazardat, de bulgari (după I. C. Fundescu, redactor la ziarul „Telegraph” din Bucureşti, şi după Al. Macedonski, adversarul cel mai aprig a lui Eminescu), de suedezi (conform unei schiţe biografice semnate de Gheorghe Nicoleanu, redactor la revista „Fântâna Blanduziei”), de polonezi (după părerea profesorului Leca Morariu), de armeni (conform scenariului profesorului bucovinean Peter Tomaschek), de sârbi (potrivit paharnicului moldovean Constantin Sion), de albanezi (după presupunerea iniţială a aceluiaşi Slavici), de nemţi (cum credea un oarecare Gheorghe Isăcescu din Botoşani), de evrei (potrivit unei aluzii a eminescologului Augustin Z. N. Pop).

 

Ulterior, descoperirile de arhivă şi prezenţa în rândul Eminovicilor a unei puternice conştiinţe româneşti i-au determinat, în replică, şi pe alţi cercetători mai noi să-şi înceapă căutările în interiorul graniţelor noastre etnice.

 

Prima dintre provinciile noastre istorice care concură la titlul de leagăn al strămoşilor lui Eminescu este, după cum era şi de aşteptat, Bucovina. Printre cei care considerau că strămoşii dinspre tată ai poetului sunt „moldoveni neaoşi din Bucovina lui Ştefan Vodă” se numără deja pomenitul profesor cernăuţean Vasile Gherasim, colegul poetului de la Cernăuţi Theodor Ştefanelli, divinul critic George Călinescu, cercetătorul Ion Creţu, eminescologul Augustin Z. N. Pop etc.

 

Poetul însuşi se consideră de obârşie bucovineană („Eu sunt bucovinean. Tata s-a născut în Bucovina.”) De aceeaşi părere era şi fratele poetului, Matei, şi fiul acestuia, Victor.

 

Un critic literar interbelic, D. Caracostea, plasează pe primii Eminovici în zona sud-dunăreană, respectiv la aromâni. Teza este susţinută, mai târziu, şi de istoricul N. Iorga, care presupunea că, iniţial, patronimul Iminovici trebuie să fi sunat drept Minovici, nume, după cum se ştie, aromân.

Să mai notăm că un cercetător contemporan, George Sanda, consideră că Emin nu este un nume oriental, ci unul … tracic, atestat documentar pe pământul Dobrogei noastre. Aşadar, la obârşie, Eminovicii ar proveni din Dobrogea, trăgându-se practic direct din Burebista!

 

De mai multă vreme, cunoscutul eminescolog contemporan Dimitrie Vatamaniuc emite o nouă ipoteză despre obârşia lui Eminescu, potrivit căreia strămoşii bucovineni ai poetului trebuie să fi fost la origine „emigranţi transilvăneni”. Ipoteza aceasta o întreţinuse, pe la 1932, şi criticul G. Bogdan Duică, de vreme ce scria următoarele: „Pentru cei ce caută în Eminovici turcisme şi polonisme, iată între elevii şcoalei româneşti din Blaj se afla la 1757 un elev Vasile Iminovici (din Blaj)”. „Revista arhivelor” apărută în 1930 cuprindea în paginile sale nu unul, ci patru elevi cu numele Iminovici. Pe la 1936, un lingvist, Ştefan Paşca, semnala prezenţa aceleiaşi familii Iminovici şi în satul Vad (din Făgăraş).

 

Existenţa în Transilvania, şi în primul rând în Blaj, a mai multor indivizi cu numele Iminovici, atestaţi cu câteva decenii bune înaintea Eminovicilor din Bucovina, aceştia din urmă apărând în acte abia după 1784, data înfiinţării primei condici de stare civilă la parohia din satul Călineştii lui Cuparencu, l-a determinat pe Dimitrie Vatamaniuc să întreprindă o călătorie de studii la Blaj, unde avea să descopere prin actele de stare civilă de acolo şi alţi Iminovici, pe lângă cei consemnaţi în urbarii. A descoperit apoi, că familii Iminovici trăiesc şi azi în Vad, Răşinari, Cisnădie, fapt care i-a întărit convingerea că, la obârşie, strămoşii lui Eminescu trebuie să fi fost „emigranţi transilvăneni”. Eminescologul va scrie un studiu cu titlu retoric – Să fie Blajul vatra străbunilor lui Eminescu? –, încercând să răspundă cine şi din ce motive Iminovicii din Ardeal au părăsit vatra lor seculară, luând calea pribegiei spre această provincie din nordul Moldovei. Ajunge la concluzia că întâiul dintre Iminovicii transilvăneni care a trecut munţii în Moldova de Sus a fost străbunicul poetului, Petrea Iminovici. Cât priveşte motivul pribegiei sale în Bucovina, el se poate rezuma doar la două cuvinte: persecuţie religioasă. Dimitrie Vatamaniuc a reţinut că în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea au existat în Transilvania numeroase mişcări ale românilor iobagi, cauzate de prigoana religioasă declanşată de austro-ungari, în scopul de a-i uni cu biserica Apusului. Eminescologul constată, citându-l pe Nicolae Iorga, că din Transilvania au fugit, prigoniţi religios, de pe moşiile grofilor, vreo 24.000 de familii, spre a se aşeza fie în Moldova, fie în Muntenia. Astfel, Dimitrie Vatamaniuc conchide: „În exodul românilor transilvăneni din aceşti ani trec în Bucovina şi aceia dintre Iminovici care nu acceptă să-şi părăsească legea străbună”.

 

Nu poate fi ocolită şi ipoteza unui alt eminescolog, Petru Rezuş, potrivit căruia obârşia strămoşilor lui Eminescu trebuie plasată dincolo de Carpaţi, dar nu în Blaj şi nici în Transilvania propriu-zisă, ci în … provincia de unde s-a ridicat, trecând munţii în Moldova, însuşi Bogdan Descălecătorul. „Eminovicenii din Bucovina – constată Petru Rezuş – sunt astfel veniţi de peste munte, din Maramureş”.

 

*

 

După această lungă introducere „eminoviciană”, s-ar putea crea opinia că originea patronimului Eminovici şi locul descinderii primilor descendenţi ai strămoşilor dinspre tată ai poetului în Bucovina rămân în continuare o enigmă.

 

În realitate, lucrurile nu stau chiar aşa. Din fericire, în anul 1989, la Editura „Cartea Românească” din Bucureşti, a apărut o carte emblematică pentru biografia eminesciană, Legendă şi adevăr în biografia lui Mihai Eminescu. Originile, semnată de regretatul eminescolog Ion Roşu.

Cartea respectivă vine să pună ordine în originile biografiei pe linie paternă şi maternă a celui mai mare scriitor al românilor, să combată pe bază de documente tezele şi opiniile preopinenţilor săi întru eminescologie şi să propună, tot pe bază de documente arhivistice, elementele cele mai aproape de adevăr privind originea patronimului Eminovici, precum şi obârşia primilor membri ai familiei Eminovici din Bucovina, mai precis din Călineştii lui Cuparencu.

 

Aceasta este lucrarea pe care am folosit-o drept principală sursă biografică în introducerea studiului nostru şi tot ea ne va sta în continuare drept argumentul esenţial la stabilirea adevărului eminoviciano – eminescian pe traseul Călineştii lui Cuparencu – Dumbrăveni – Botoşani – Ipoteşti.

De la început, trebuie specificat, pe baza documentelor istorice de la Arhivele Statului din Suceava şi a celor din mitricile bisericeşti de la parohia din Călineştii lui Cuparencu, că satul Călineşti este atestat documentar încă din secolul al XV-lea, de pe vremea lui Alexandru cel Bun, ca o aşezare românească, întemeiată de un oarecare Călin, locuitorii săi numindu-se călineşteni (vezi şi Documente privind istoria României, Veacul XV, vol. 2 (1476-1500, Bucureşti, Editura Academiei R.P.R., 1953, p. 130).

 

Iniţial, satul a constituit o singură moşie. Pe la începutul sec. al XVIII-lea, moşia e despărţită în două: Călineştii de Sus intră în posesia boierului Constantin Matieşescul, iar Călineştii de Jos în proprietatea lui Lupul Soroceanu. Ulterior, prin măritişul fetei lui Constantin Matieşescul cu Miron Cuparencu („fiul lui Vasile cupar”), Călineştii de Sus ajung în posesia Cuparencilor, iar Călineştii de Jos, sau Greaţca, devin proprietatea comisului Ienachi Căpitan. De la Miron Cuparencu, partea de nord a moşiei ajunge, prin testament, în stăpânirea fiilor săi: Mihalachi, Vasile şi Ion.

 

Călineştii de Sus vor rămâne neîntrerupt, până dincolo de jumătatea sec. al XIX-lea, în posesia Cuparencilor, fapt pentru care, de altfel, numele satului şi devine Călineştii lui Cuparencu. După moartea celor trei fraţi Cuparencu, noii stăpâni ai satului devin fiii lui Ion – anume Gheorghe şi Luca Cuparencu (Mihalachi şi Vasile n-au avut copii).

 

Biserica de piatră din Călineştii lui Cuparencu este ctitoria lui Mihalachi Cuparencu, zidită între anii 1791 – 1798, dar târnosită abia în 1805, cu contribuţia esenţială a dascălului Vasile Eminovici, descins la Călineşti în toamna anului 1804, când stăpânii satului erau, desigur, Gheorghe şi Luca Cuparencu.

 

*

 

Revenind la bunicul poetului, Vasile Eminovici, acribiosul Ion Roşu stabileşte, pe baza protocoalelor şcolare de la Blaj, că nu Petrea Eminovici este primul descinzător al Eminovicilor din Blaj în Bucovina, ci Vasile Eminovici, fiul lui Petrea şi al Agafiei.

 

Vasile Eminovici s-a născut la Blaj, în anul 1778, deprinzând slovele pe băncile „şcoalei de obşte”, devenită, începând din 1872, Şcoală normală, unde va fi avut ca profesori, probabil pe Ioan Pop, Samuil Coltar şi pe ruda sa Dumitru Rejtar, iar ca director şi catihet pe cunoscutul corifeu al Şcolii Ardelene, Gheorghe Şincai.

 

De ce va fi ales în 1804 bunicul poetului drept loc al emigrării sale Bucovina? Răspunsul este relativ uşor de dat: pentru că, spre deosebire de Transilvania, această provincie, recent alipită la Imperiul Habsburgic, resimţea în mod acut lipsa ştiutorilor de carte, astfel că un „ citeţ” ardelean îşi putea găsi aici adesea un loc mai bun decât acasă, ajungând cu ştiinţa sa de carte chiar în rândul privilegiaţilor, adică al celor scutiţi de bir. Cât priveşte, alegerea Călineştilor ca punct final al acestei aventuri în necunoscut, ea are un resort şi mai simplu: emigrantul ardelean găsise aici un loc vacant de dascăl bisericesc. Încă în 1774, recensământul lui Rimskii – Korsakov găsea la Călineşti, în rândul privilegiaţilor, doar „1 popă”, astfel că Vasile Eminovici, care era dotat pe deasupra şi cu darul cântării, a fost primit aici cu braţele deschise.

 

Ion Roşu combate cu pertinenţă versiunea lui George Călinescu (preluată de la Vasile Gherasim) că instalarea lui Vasile Eminovici ca dascăl la Călineşti a fost „orânduită” de către boierul Cârstea de la Costâna, proprietarul unei jumătăţi de moşie din Călineştii lui Cuparencu.

 

În realitate, aşezate pe baze documentare ferme, lucrurile arată să fi stat astfel: Vasile Eminovici soseşte la Călineştii lui Cuparencu în toamna anului 1804 şi, în urma înţelegerii cu stăpânii satului, desigur, Gheorghe şi Luca, rămâne dascăl la parohie. După instalarea în sat, Vasile Eminovici a primit, după obiceiul locului, de la „patronii” Călineştilor casă de locuit şi lot agricol din „fondul religionar”, de pe care să-şi agonisească cele necesare existenţei. Casa atribuită este cea de la nr. 27, construită desigur mai demult cu destinaţia de a sluji drept locuinţă cantorului bisericesc.

 

Se pare că patronii Călineştilor i-au donat definitiv lui Vasile Eminovici casa de la nr. 27, căci după moartea acestuia, ea rămâne pe mai departe în posesia familiei Eminovici.

 

Angajându-se ca dascăl bisericesc, bunicul poetului devine din acel moment unul din oamenii de vază ai satului, deoarece în acele timpuri slujitorii bisericii erau trecuţi printre scutiţii de dări şi de „robotă”.

 

Acum, că pe lângă aceste avantaje evidente create de stăpânii satului tânărul dascăl va mai fi primit cândva din partea baronului Ion Cârstea de la Costâna 4 fălci de pământ, ca danie, nu-i imposibil, de vreme ce acelaşi baron va juca un rol esenţial în destinul fiului mai mare al dascălului Vasile Eminovici, anume Gheorghe, viitorul căminar. De altfel, în aceeaşi perioadă, baronul Ion Cârstea îl va împroprietări cu 5 fălci de pământ şi pe preotul Nicolae Sevescu de la parohia Călineştii lui Cuparencu.

 

Ion Roşu consultă cu atenţie Conscripţia asupra tuturor persoanelor din parohia bisericii cu hramul Sf. Îngeri din Călineşti şi petrecerea lor, datată 6 noiembrie 1806, şi constată că la casa cu nr. 27 sunt trecuţi următorii locatari: Vasile Eminovici – dascăl; Ioana – soţia lui; Agafia – maica lui; Ion – nepotul lui; Elena – mătuşa lui.

 

Având în vedere aceste evidenţe, Ion Roşu conchide definitiv că „întemeietorul ramurii bucovinene a strămoşilor poetului este Vasile Eminovici, descins în bătătura de la nr. 27 în perioada august 1804 – noiembrie 1806.

 

După căsătoria cu Ioana Sârghie, româncă, probabil imediat după orânduirea sa ca dascăl în toamna anului 1804, Vasile Eminovici şi-a îndeplinit cu vrednicie funcţia, iar până la angajarea unui al doilea dascăl, nu-i exclus ca bunicul poetului să fi jucat avant la lettre rolul unui bădiţa Vasile din Amintirile … lui Creangă.

 

Ca mai toate familiile româneşti de pe vremuri, şi cea a dascălului din Călineşti a fost binecuvântată cu o casă de copii, veniţi pe lume tot la doi – trei ani, într-un ritm aproape de metronom.

În privinţa numelui şi numărului copiilor dascălului au existat de-a lungul timpului controverse în rândul cercetătorilor, începând cu Vasile Gherasim, continuând cu Augustin Z. N. Pop şi Dimitrie Vatamaniuc şi sfârşind, în varianta cea mai aproape de adevăr, cu Ion Roşu.

 

Pe baza Conscripţiilor de la parohia Călineştii lui Cuparencu, Ion Roşu stabileşte că în casa de la nr. 27 au venit pe lume următoarele odrasle:

1.         Maria – n. 26 ian. 1807 – d. 31 ian. 1875;

2.         Elena – n. 23 iunie 1809 – d. 10 febr. 1887;

3.         Gheorghe – n. 10 febr. 1812 – d. 7 ian. 1884;

4.         Ioan – n. 14 martie 1816 – d. 21 febr. 1877;

5.         Ştefan – n. 24 ian. 1819 – d. ? 1848;

6.         Ana – n. 10 oct. 1821 – d. 24 ian.1907;

7.         Catrina – n. 16 oct. 1824 – d. 5 nov.1897

8.         Iordachie – n. 21 martie 1827 – d. 13 aprilie 1827.

 

În volumul apărut în 1989, Ion Roşu acordă fiecărei odrasle a dascălului date şi caracterizări inedite, noi însă ne vom îndrepta atenţia, în cele ce urmează, asupra lui Gheorghe, tatăl poetului, şi asupra lui Ştefan, amândoi având legătură directă cu comuna Dumbrăveni, pe atunci moşia lui Constantin Balş.

 

Ştiutor de carte acumulată la Şcoala Normală de la Blaj şi iubitor de limbă şi cultură românească, dascălul Vasile Eminovici va căuta să ofere fiilor săi (cu excepţia lui Ioan, care rămâne în bătătura de la nr. 27, dar ocupă în sat diverse funcţii, între care cea de „vornic” şi „epitrop bisericesc”) posibilitatea de a studia la şcolile vremii, alegând în cele din urmă, o „şcoală moldovenească” de la Suceava, care avea în persoana unui dascăl Ioniţă un pedagog cu reale aptitudini.

 

Prin urmare, la 14 ani adolescentul Gheorghe Eminovici din Călineştii lui Cuparencu este înscris la „şcoala moldovenească” de la Suceava, pe care o absolvă, după 3 ani, în mod strălucit. Această stare de lucruri atrage atenţia baronului Ion Cârstea din Costâna, care îl cunoştea îndeajuns de bine pe dascălul de Călineştii lui Cuparencu, încă de pe vremea când îi oferise, ca danie, 4 fălci de pământ.

 

În consecinţă, în anul 1829, absolventul „şcolii moldoveneşti” din Suceava este angajat ca „scriitoraş” pe moşia boierului de la Costâna. Aici dovedeşte ştiinţă de carte, o bună memorie, chibzuinţă şi îndârjire în muncă. Despre aceste lucruri află boierul Constantin Balş de la Dumbrăveni, bun prieten cu baronul Cârstea.

 

Astfel că, în anul 1831 îl vedem pe tânărul Gheorghe Eminovici deja angajat de boierul Balş, mai întâi ca sluger, iar apoi ca administrator al moşiei de la Dumbrăveni. Devine omul de încredere al boierului Balş şi după căsătoria, în anul 1840, cu Raluca Iuraşcu, fiica stolnicului de la Joldeşti, primeşte o locuinţă încăpătoare la conacul de la Dumbrăveni.

 

Agonisind avere în calitate de sluger, dar primind şi o importantă dotă din partea socrului de la Joldeşti, Gheorghe Eminovici reuşeşte să cumpere, cum se obişnuia pe atunci, de la domnitorul Mihail Sturdza, rangul de căminar, domnitorul apreciindu-i cu largheţe faptele săvârşite „în slujba patrii”. Iată cum suna hrisovul domnesc emis la 12 mai 1841:

 

„Dumisale Slugerului Gheorghe Eminovici.

Luând în băgare di samă slujbile ce ai săvârşit patrii în osăbite vremi, dar mai ales supt vremelniceasca cârmuire, noi găsim de cuviinţă aţ face cuvinita răsplătire şi dar după prerogativa ce avem iată prin acest al Nostru Domnesc Decret îţ hărăzim rangul de Căminar, dându-ţ dreptate a te iscăli şi a fi obşteşti cunoscut cu acest rang pentru care poruncim şi sfatului ca să te treacă prin acturile cârmuirii cu rang de căminar”.

Mihail Gr. Sturdza Vv.

 

Cu o parte din banii de zestre ai Ralucăi şi cu cei obţinuţi din vânzarea pământurilor de la Orăşeni, căpătate de la socrul său, Gheorghe Eminovici arendează moşia Durneşti, desigur, cu gândul de a o cumpăra şi a se stabili acolo. Totodată cumpără şi un rând de case la Botoşani, gard în gard cu ale lui Alecu Enacovici, pe Calea Naţională, nr. 179, ba chiar şi o cârciumă situată în „târgul vechi”, gândind să se pricopsească şi la oraş, printr-o combinaţie cu un Moscu Cohos, cu care concesionase accizul băuturilor spirtoase din ţinutul Botoşanilor.

 

Dacă vara familia locuia la Dumbrăveni, fără îndoială că pe timpul iernii se muta la Botoşani, cu atât mai mult cu cât numărul copiilor creştea văzând cu ochii.

 

Între timp, prin 1848, s-a ivit pentru Gheorghe Eminovici o posibilitate mult mai surâzătoare: cumpărarea a 288 de fălci de pământ din moşia Ipoteşti. Astfel, trecând prin instanţe judecătoreşti, împrumuturi şi calcule, căminarul devine proprietarul moşiei Ipoteştilor, acontată de la Efrozina Petrino, sora lui Costache Hurmuzachi. Adevărata intrare în posesie se va face abia în anul 1851, când sunt achitate o parte din datorii, şi atunci s-a dărâmat şi casa veche, nelocuibilă, începându-se construcţia casei noi şi a acareturilor în care a copilărit poetul. Dar abia în 1852 se produce mutarea la Ipoteşti şi a mai trecut o vreme până ce şi casa nouă a fost terminată, întreaga familie privind cu bucurie mirifica lume a acestor locuri, mai cu seamă Mihai găsind aici un mediu propice de revenire în mijlocul naturii.

 

Revenind la Dumbrăveni şi la numeroasa familie a căminarului, putem admite că primii şase copii ai familiei Eminovici s-au născut la Dumbrăveni, de vreme ce primul copil, Şerban, a văzut lumina zilei în anul 1941, la un an după căsătorie, iar cel de-al şaselea, Marghioala (Maria) este născută în anul 1848.

 

Este de presupus, ipotetic, că şi cel de-al şaptelea copil al familiei, Mihai, ar fi fost conceput într-o primăvară timpurie tot la Dumbrăveni, deşi a fost botezat într-o iarnă geroasă a anului 1850, la Biserica Uspenia din Botoşani. Tot aşa, ţinând cont că mutarea propriu-zisă şi definitivă la Ipoteşti s-a făcut abia în vara anului 1852, putem presupune, tot ipotetic, că în verile anilor 1850 şi 1851 pruncul Mihăiţă ar fi călcat desculţ, sub privirile ocrotitoare ale Ralucăi, şi pe ţărâna binecuvântată a Dumbrăvenilor.

 

Este acesta un motiv de mândrie şi de bucurie pentru locuitorii de astăzi ai frumoasei comune sucevene, ai cărei edili încearcă să permanentizeze la Dumbrăveni, la fiecare mijloc de iunie, Festivalul literar-artistic „Mihai Eminescu”.

 

*

 

Cât priveşte pe cel de-al treilea băiat al viitorului căminar, Ştefan, tot Ion Roşu oferă datele cele mai aproape de adevăr. El invocă, în acest sens, o epistolă a lui Matei Eminescu adresată lui Leca Morariu, datată 25 octombrie 1923, în care fratele poetului făcea următoarele destăinuiri: „Tata a mai avut un frate, anume Ştefan, pe care îl adusese pe lângă sine la Dumbrăveni, dar a murit de holeră. Şi pe acesta îl pictase pictorul adus la Dumbrăveni (neamţul Zigri, adus la Dumbrăveni spre a o picta pe Raluca Eminovici – n. n.), dar a fost în format mai mic ca pe mama; acest portret îl avea tata în perete în camera lui de culcare. Era mai tânăr ca tata, ca şi cel venit pe la el din Călineşti şi după pictură nu semăna cu tata. Numai nasul parcă aducea puţin cu al tatei.”

 

Această epistolă consună cu o alta, trimisă de astă dată lui Corneliu Botez, încă la 23 mai 1909: „Tata a mai avut un frate, mai mic ca el, anume Ştefan, a murit şi acesta de holeră odată cu Iorgu Iuraşcă (cumnatul lui Gheorghe Eminovici – n. n.). Nu semăna cu tata deloc, căci era şi el pictat odată cu mama, într-un cadru mai mic, şi nu semăna cu tata. Era însă mai cărturar decât tata şi foarte glumeţ, îi făcea mare haz lui Balş. Se vedea din portret om cu părul şi musteţele negre. Umbla ras …”

Fiind, prin urmare, un personaj real al biografiei eminesciene, Ion Roşu îi schiţează următorul profil:

Ştiutor de carte, ca şi fratele său Gheorghe, ba chiar „mai cărturar” ca acesta, după cum ne încredinţează nepotul său, Matei, Ştefan Eminovici va deprinde scris – cititul şi socotitul desigur la aceeaşi „şcoală moldovenească” din Suceava, la care şi căminarul urmase mai înainte trei clase, cu un anume „dascăl Ioniţă”. După terminarea şcolii, nu se mai întoarce la Călineşti, ci părăseşte Bucovina, trecând în Moldova. Dar nu cu scopul de a intra undeva într-o mănăstire, cum prezumase în 1922 Vasile Gherasim, ci, precum ne sugera Matei, spre a se angaja, pentru început „scriitoraş”, iar mai apoi probabil ca „vătav” pe moşia boierului Balş din Dumbrăveni, unde deja fratele său Gheorghe ajunsese „logofăt”, adică „administrator”.

Departe de a fi avut „o fire sfioasă, predispusă la melancolie şi misticism”, cum presupunea acelaşi Vasile Gherasim, el arată dimpotrivă să fi fost „foarte glumeţ”, amuzându-l, se pare, pe boierul Balş. Din nefericire, acest flăcău luminos şi plin de viaţă avea să moară tânăr, secerat de holeră.

Într-adevăr, o serie de documente atestă izbucnirea la Dumbrăveni a unei epidemii de holeră în anul 1848, deci putem admite că şi Ştefan Eminovici îşi va da obştescul sfârşit în timpul acestei epidemii.

De nu s-ar fi stins atât de tânăr (nici 30 de ani), e de presupus că flăcăul ar fi reuşit să se afirme între slujitorii lui Balş, ba poate să urce şi el pe scara boieriei autohtone, asemenea fratelui său, căminarul, care trebuie să-i fi slujit în taină de model.