15.000 de prizonieri români uciși la Saratov pe Volga în 1941

2019-01-14T01:38:32+02:0014 ianuarie 2019|Doctrină naţionalistă, Holocaust|

Katyn românesc la Saratov pe Volga, în 1941?

Publicat de |27 aprilie 2012|Amestecate

Nu este vorba de o metaforă, de o hiperbolă, de o exagerare! În toamna lui 1941, 15.000 de prizonieri români au fost împușcați în localitatea Saratov pe Volga. Un masacru despre care nu am date prea multe, dar sursa acestei informații, precum se va vedea, este extrem de credibilă.

      Auzisem mai demult despre acest masacru abominabil. Vorbeau despre el la Capșa sau la Athénée Pallace bătrânii din generația lui Petre Țuțea și, dacă nu mă înșel, Petre Țuțea însuși, prin anii ’70-80. În orice caz, l-am auzit sigur pe Simion Ghinea relatând pe seama acestui teribil eveniment. Simion Ghinea a participat la campania de Est în trupele de elită ale „spărgătorilor de cazemată”. A fost unul dintre legionarii care s-au înrolat voluntar, considerând că războiul anti-sovietic l-ar fi pornit și ei, legionarii, dacă rămâneau la guvernare.

Termenii relatărilor auzite erau următorii: în octombrie 1941, clădirea în care se găzduise la Chișinău Comandamentul Armatei Române a sărit în aer, ceea ce era un act de terorism pe care legile războiului nu-l tolerează, ci îl condamnă cu toată severitatea și acceptă, în consecință, sancțiunea sub formă de represalii asupra populației civile, chiar și dacă aceste represalii vor afecta persoane complet nevinovate. Din ordinul generalului Ion Antonescu, autoritatea militară din Odessa, oraș cucerit prin lupte grele, a trecut la pedepsirea exemplară a unor persoane bănuite că ar avea vreo legătură cu asasinii teroriști. Din interogarea populației, s-a stabilit că făptașii nu puteau fi decât evrei, evrei sovietici din Odessa. Așa că represaliile au avut ca victime un număr oarecare de evrei, care au fost spânzurați pe străzile Odessei, pentru a avertiza așa zișii „partizani” să nu repete gestul lor iresponsabil și laș. Nici azi nu s-a încheiat disputa între „istorici” cu privire la numărul evreilor uciși la aceste represalii. Câteva sute, după afirmațiile autorităților de atunci, câteva mii după unii publiciști evrei. Față de circa 80-90 de militari români, majoritatea ofițeri superiori, morți în clădirea Comandamentului de la Chișinău.

Trebuie spus clar că în situații asemănătoare, când victimele au fost militari din trupele aliate, anglo-americane, represalii cu totul asemănătoare s-au produs, făcând numeroase victime printre civilii nevinovați propriu zis. Bunăoară, în primăvara lui 1945, pentru un soldat canadian omorît mult în spatele frontului de un neamț tînăr și iresponsabil, au plătit cu viața mai mult de 10.000 de persoane, practic întreaga populație a orășelului în care se comisese fapta ignobilă. Morala acestei practici este simplă și corectă: dacă teritoriul respectiv a fost cucerit de militari prin luptă, adică prin jertfă, populația civilă trebuie să se împace cu situația și să accepte prezența inamicului. Nu au voie să intervină în mod laș în spatele frontului, acolo unde inamicul și-a câștigat prin jertfă și curaj dreptul să fie prezent și să se simtă în siguranță!

Așadar, la Chișinău represaliile au avut un caracter legitim. Absolut legitim și legal!

Eu știam, de la persoane ca Simion Ghinea, combatant pe frontul de Est, că pentru cele 90 de victime, au plătit câteva sute de evrei. Și am aflat tot atunci că unii comentatori din presa sovietică militară au umflat mult cifrele, astfel că la urechile lui Stalin a ajuns informația că românii au omorît câteva zeci de mii de civili. Drept care Stalin a ordonat, în reciprocitate, să fie impușcați cam același număr de români, dintre prizonierii români aflați la dispoziția Moscovei. Ordinul lui Stalin a fost îndeplinit cu strășnicie, mii, zeci de mii de tineri români, prizonieri la ruși, găsindu-și astfel sfârșitul tragic.

Povestea avea un final neașteptat, pe care nu l-am putut uita: după o vreme la Stalin a ajuns și informația corectă, privind numărul evreilor uciși de români. Un număr pe care Stalin l-a considerat „rezonabil”, corect, conform cu uzanțele militare, mult mai mic decât cel ce i se raportase inițial. Ce-o fi fost în capul lui Stalin și în sufletul său rămâne să bănuim, să presupunem. Cert este că s-a supărat cumplit pentru informația falsă care i se furnizase și a ordonat identificarea vinovatului și executarea sa prin împușcare. Cel în cauză fiind un evreu, corespondent de front… A fost împușcat așadar, din ordinul suprem!

Cam asta era povestea știută de mine și pe care am relatat-o foarte pe scurt deunăzi, când am comentat aberații puse la Antena 3 despre represaliile de la Odessa, că ar fi produs 22.000 de victime printre evrei…

După ce am publicat acel text, am primit un telefon de la dl Tudor Voicu, un excelent cunoscător în materie de istorie recentă a României. Domnia sa a ținut să mă corecteze: au fost executați la ordinul lui Stalin 15.000 de români, nu 22.000! Iar carnagiul s-a petrecut în lagărele de prizonieri din regiunea Saratov pe Volga. I-am cerut o sursă a acestor afirmații și, spre imensa mea mirare, mi-a indicat o lucrare a lui Jean Ancel: Transnistria, vol.III, pagina 70-71…

De ce m-am mirat? Mai întâi pentru că răsfoisem cele trei volume dedicate Transnistriei și rămăsesem cu convingerea ca este o carte mincinoasă, cu exagerări evidente și mărturii dubioase. Răsfoisem, nu citisem, convins că e timp pierdut să citești din doască în doască asemenea carte. Pentru mine Jean Ancel este cel care a găsit „soluția” atunci când dovezile inexistenței holocaustului din Transnistria au devenit prea numeroase și prea convingătoare. Dovezile că evreii deportați în Transnistria nu au murit în număr așa de mare! Peste 150.000!

Jean Ancel a găsit portița salvatoare, despre care nu s-a vorbit niciodată mai înaintea lui: în Transnistria românii au omorît zeci de mii de evrei dintre evreii localnici, ucrainieni!… Adunați la un loc, evreii din România și evreii locului, ies peste 150.000 de victime… Mai știam de la un bine cunoscut istoric care fusese coleg de facultate cu Jean Ancel că bietul Ancel era cam prostul anului… O mediocritate unanim recunoscută! Renumit după 1990… Când a devenit mare istoric! Specialist în ceea ce nu s-a întâmplat!…

Un detaliu fără importanță în discuția noastră: Jean Ancel era frate cu poetul ceva mai cunoscut, Paul Celan… Cel care a părăsit Bucovina natală și s-a stabilit la Paris, fără să-și găsească nici acolo tihna și rostul… A sfârșit curmându-și singur viața!

În cartea lui Jean Ancel ni se dau detalii mai exacte și mai lămuritoare cu privire la evreul care l-a mințit pe Stalin, l-a indus în eroare și în crimă, făcându-l să comită un omor în masă: se numea Abacumov și nu era corespondent de front, ci ministru de interne!… De murit a murit așa cum știam și eu: împușcat din ordinul lui Stalin…

Informația despre Katynul de la Saratov pe Volga este cu atât mai credibilă cu cât cartea lui Jean Ancel abundă în răutăți și scorniri sau exagerări împotriva românilor! În logica unui asemenea comportament ar fi fost ca Jean Ancel să treacă cu vederea acest eveniment, această tragedie, despre care nu știu să mai fi scris și alți istorici. De ce a fost corect Jean Ancel? Simplu de ce: pentru că nimeni nu minte tot timpul! Nimeni nu este perfectul ticălos, mereu în contradicție cu adevărul și cu binele, cu dreptatea! Nici măcar Satana însuși!

Mai poate fi vorba și de o strategie de autor: relatând acest eveniment, devin mai credibile poveștile inventate despre crimele românilor! Autorul face astfel impresia de scrib obiectiv, nepărtinitor, sincer, capabil să consemneze și faptele care se întorc împotriva partizanatului de care poate fi bănuit. Fapte care mai devreme sau mai târziu, tot vor ajunge la cunoștința publicului…

Dar nu asta este important. Motivația unui gest corect nici nu trebuie căutată de fapt!

Revenim la istoria propriu zisă. Mai întâi la acest Abacumov. Numele pare evreiesc. M-am interesat la un prieten din Chișinău dacă știe ceva despre cele petrecute la Saratov pe Volga. Nu a știut să-mi spună decât că acest odios Abacumov nu era evreu, ci de undeva din Asia. Un „asiat”, ca să citez exact! Slavă Domnului că nu-i evreu!, mi-am zis. Iar picam „pe bec”!….

Așadar, după „istoricul” evreu Jean Ancel, potrivit informațiilor dobândite de acesta, la Saratov pe Volga, în noiembrie (probabil!) 1941, circa 15.000 (cincisprezece mii) de români în floarea vârstei, au fost împușcați pe nedrept, în urma unei minciuni, a unei dezinformări criminale, săvârșită de numitul ABACUMOV… Un nume sortit, probabil, să intre în ne-uitarea noastră, a românilor! Nenorocitul!…

Se nasc în mintea noastră mai multe întrebări. Iată numai câteva dintre ele:

Prima întrebare: De ce despre această crimă abominabilă nu se vorbește deloc? De ce nu s-a „bucurat” de mediatizarea pe care au avut-o ororile de la Katynul polonez?

Un prim răspuns: trupele germane nu au ajuns până la Saratov pe Volga… Când trupele germane au ocupat zona în care se aflau gropile comune de la Katyn, localnicii au divulgat teribilul secret, iar propaganda germană, nazistă, a avut tot interesul să facă caz de aceste crime ale sovieticilor, ale lui Stalin. Altminteri, dacă ocupația germană nu ar fi ajuns până acolo, despre Katyn ar fi ajuns până la noi niște zvonuri greu de verificat…

Altă întrebare: nu ar fi cazul ca pe urmele puținelor informații care există să se declanșeze o cercetare temeinică atât în arhivele celor două armate, cât și la fața locului, acolo unde au fost lagărele de prizonieri de la Saratov? Gropile, eventualele gropi comune, a mii de victime, nu puteau fi săpate decât în apropierea acestor lagăre cumplite. Iar descoperirea acestor gropi comune chiar și după 70 de ani nu este un lucru imposibil!

Răspuns: este evident că așa trebuie procedat, sub „comanda” unor istorici autentici, categorie din care subsemnatul nu face parte. Din păcate, istoricii români, cei îndrituiți să purceadă la o astfel de cercetare, se fac deja vinovați și pentru alte subiecte pe care le ignoră de când se știu… Să sperăm oare de la alți istorici, de la un alt Larry Watts? Se pare că va trebui să procedăm ca în fotbal, unde s-a trecut la măsura extremă, extrem de rușinoasă: aducerea de arbitri străini, respectiv istorici străini. Mutatis mutandis, corupția (vezi istoricii, inclusiv istoricii academici, care susțin proiectul Gold Corporation de la Roșia Montana, adică susțin distrugerea unor monumente istorice unicat în lume!!!) și frica, teama de a nu-și periclita cariera și cursus honorum academic, universitar, pe mulți istorici îi ține la distanță de subiectele tabu: legionarii, crimele regelui Carol al II-lea, Antonescu, Transnistria, cominterniștii, Ceaușescu… E timpul deci să aducem istorici străini să ne cerceteze trecutul și să descopere argumentele bazate pe istorie, argumente pe temeiul cărora să mai deschidem și noi gura în lume!…

Dimensiunile hecatombei de la Saratov pe Volga ar trebui să atragă intervenția autorităților românești. Academia Română, prin istoricii care intră în componența înaltului for, trebuie să se pronunțe în ce măsură este veridică – veridică am spus, nu neapărat adevărată, relatarea din cartea lui Jean Ancel, caz în care în mod oficial guvernanții români ar trebui să se adreseze Moscovei cerând accesul liber în zonă pentru cercetarea care se impune. Avem datoria măcar o cruce să ridicăm deasupra atâtor oseminte fără mormînt…

Tot de la Simion Ghinea păstrez informația de martor ocular a bădiei Simion, cum că la un moment dat, pe frontul de Est unde erau desfășurate trupele românești, a apărut un avion sovietic din care au fost aruncați o mulțime de fluturași pe care era scris un text semnat de Stalin, prin care acesta mulțumea generalului Avramescu și trupelor române pentru comportamentul omenos arătat față de populația civilă din teritoriile ocupate de Armata Română. Mă întreb acum dacă nu cumva acest gest al lui Stalin a fost precedat de regretul că a omorît, din „greșeală”, mii de prizonieri români nevinovați… (Nu comentez ce s-a întâmplat mai târziu cu generalul Avramescu…)

În concluzie: ce facem? Ce facem ca să verificăm informația, ipoteza, suspiciunea că la Saratov pe Volga s-a produs asemenea crimă, mult mai cumplită decât cea de la Katyn, care părea un fel de nec plus ultra printre crimele de război din al II-lea Război Mondial?! Ce vom face dacă această ipoteză înfricoșătoare se confirmă? Va fi cumplit? Va fi scrâșnirea dinților?…

 

 

ION COJA

Post scriptum 2019 – Recomand textul de mai sus și tinerilor cineaști români care fac filme despre Odessa octombrie 1941

 

Comenteaza

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Go to Top