Nota Redacției. Am mers și eu la textul dlui Manolescu, taxat cu finețe și delicatețe de fosta sa studentă, dna Floarea Mihai. Ar fi trebuit să fie mai explicită, mai severă. Domnul Manolescu nu este persoana potrivită să discute despre religie, despre Biserica Ortodoxă Română. Nu știu de ce a făcut-o. A vorbi în termenii lui Manolescu despre Biserică („tenacitatea cu care BOR îşi apără ograda dogmatică”!) ne face să-l simțim că vorbește, de fapt, din afara acesteia. Și, să nu fie cu bănat, opera prestigioasă a marelui critic literar – mai puțin istoric!, nu mă contrazice câtuși de puțin! De aceea mă și miram, de unde și până unde opinii despre religie, despre ora de religie, despre menirea religiei în școală la un ins mai degrabă liber cugetător, ca fostul său model post-decembrist.

Este de-a dreptul descalificant pentru un intelectual european, român, să vii cu nu știu ce recomandare a Uniunii Europene ca să contrazici Biserica. Asta înseamnă să acorzi acelei recomandări un statut moral indiscutabil, superior Bisericii Ortodoxe Române… Subiect care nici nu merită discutat! Uniunea Europeană nu poate fi izvor de autoritate dinaintea Bisericii, oricare ar fi aceea! Cu atât mai mult dinaintea Bisericii Ortodoxe Române!… 

Iar a spune că prin introducerea orei de religie Biserica Ortodoxă Română țintește să facă prozelitism este iar o dovadă că Manolescu, cât o fi el de competent pe subiectul SEX, la religie, la starea națiunii din acest punct de vedere, nu știu câtă informație are, dar sigur nu are și priceperea, înțelegerea a ceea ce va fi știind! Nu știe pe ce lume trăiește! BOR nu este biserica majoritară, este Biserica Făuritoare de suflet național, stimați colegi! 

Intervenția lui Manolescu bate toate recordurile de inadecvare la realitate – ca să nu-i spun pe nume!, atunci când, spre finalul inoportunului text, acuză Biserica Ortodoxă de fanatism religios, încununând demonstrația cu apelul la istorie, la lumea de azi, unde vedem cu toții la ce a putut duce fanatismul religios!…  Câte războaie, câte vărsări de sânge!…

Domnule Manolescu, datoria dumitale ca profesor de limba și literatura română, ca specialist în spiritualitate și mentalitate românească, ar fi să te minunezi cât mai sonor că pe tărâmurile acestei limbi nu se cunoaște fanatismul religios, să te miri că încă nu s-a descifrat în totul mecanismul sufletului românesc, al ortodoxiei noastre, care a delimitat net în peisajul european și planetar un spațiu, spațiul românesc, ca pe o oază de normalitate, de toleranță – îndeoebi religioasă, de OMENIE! Ai pomenit vreodată de acest miracol? L-ai pus în ramă? L-ai făcut capitol sau subiect de prelegere?!

E trist, e grav, este inacceptabil pentru un profesor de limba și literatutra română să vorbească despre religie, despre Biserică, cu ușurătatea și golătatea lui Nicolae Manolescu…

*

Mă întreb, că veni vorba, există vreo deosebire între cei doi liberi cugetători, Manolescu și Iliescu?! S-ar părea că ar fi una singură. Domnul Iliescu se declară liber cugetător și atât! Nu ar îndrăzni să spună vreo necuviință la adresa Bisericii. În schimb, Manolesu nu se declară liber cugetător, dar acționează ca atare! Deci este! Și scrie texte precum cel de mai jos!

Dar dosebirea cea mai mare pare a fi alta! Domnul Iliescu este acolo unde se știe dintotdeauna: un om fără religie! Este ateu de câteva generații, se pare! În vreme ce Manolescu este acolo unde a decăzut cândva. Când? De când s-a înstrăinat Manolescu de „benefica educație creștină”? După sau înainte de 1990?…

Dar, deh! Nimeni nu l-a întrebat pe Manolescu dacă vrea să fie botezat! Așa că are circumstanțele sale atenuante… Simte omul că a fost manipulat încă din fragedă pruncie! Și cum nu acceptă să fie manipulat prin botez, ore de religie sau alte metode, omul ia atitudine!… E dreptul său! Ar trebui să-l înțeleg! Păcătosul de mine…

Numai că eu, ca ortodox, onorat auditoriu, nu dau două parale pe drepturile mele și ale lui Manolescu! Mai presus de ele sunt obligațiile, datoriile noastre!… Știu, mai e până când Uniunea Europeană a domnului Manolescu va scoate a Cartă a Datoriilor cu care te încarcă condiția de om! Până atunci, va trebui să ne mulțumim cu ce învățăm la orele de religie…

i.c.

*

*

Religie și sex

Articol scris de Nicolae Manolescu  și publicat în Adevărul

În ce mă priveşte, nu consider religia şi sexul ca incompatibile. Mai ales când avem în vedere, ceea ce e cazul observaţiilor de faţă, educaţia religioasă şi sexuală. Cu alte cuvinte, rostul  lor în şcoală. Flagrant delict „Weekend Adevărul“ de acum o săptămână a reluat, şi bine a făcut, discuţia pe această dublă temă. Mai ales că discuţia s-a purtat de obicei în paralel. Eu însumi, chiar în aceste pagini, m-am referit la educaţia religioasă, nu însă şi la aceea sexuală, deşi legătura este absolut evidentă, dovadă că argumentele în favoarea unei anumite forme de educaţie religioasă sunt exact argumentele contra educaţiei sexuale. Despre ce e vorba? Patriarhia a solicitat şi a obţinut eliminarea din proiectul Legii Educaţiei din 2010 a articolului 17, aliniatul 30, care prevedea introducerea unor cursuri opţio­nale de istoria religiilor, a culturii şi a artelor. Motivul era că prevederea „scade importanţa orei de religie între celelalte discipline şcolare şi poate genera forme de abuz“. În realitate, abuzul constă tocmai dimpotrivă, în transformarea orei de religie într-o ocazie de a face prozelitism. Numai informându-i pe elevi că există numeroase şi diferite culte religioase şi convingându-i să le respecte, educaţia religioasă îşi atinge scopul principal. Şi numai istoria religiilor (atenţie la pluralul substantivului!), asociată cu istoria culturii şi a artei, poate realiza acest deziderat. E cazul să atrag luarea aminte a ierarhilor BOR şi totodată a parlamentarilor că Recomandarea 1720 din 2005 a Consiliului Europei tocmai la acest deziderat se referă. Spuneam că argumentul privitor la ora de religie al Patriarhiei se regăseşte, dar răsturnat, în apelul unor asociaţii creştin-ortodoxe la eliminarea din şcoală a orei de educaţie sexuală: educaţia în spirit creştin ar crea tineri responsabili, în vreme ce educaţia sexuală ar crea derbedei. Se remarcă lesne opinia conform căreia criteriul absolutist-dogmatic este singurul care ar face ca educaţia religioasă să aibă consecinţe fireşti; criteriul relativist-istoric ar avea, din contra, consecinţe nefireşti. (Am reluat referinţele şi citatele din paginile 4-5 ale „Weekend Adevărul“ din 2-4 octombrie). Îndoctrinare forţată Ceea ce mi se pare de neînţeles nu este neapărat tenacitatea cu care BOR şi celelalte organizaţii (de tineri ortodocşi!) îşi apără ograda dogmatică, ci bâlbâiala Ministerului Educaţiei şi a Parlamentului. Reglementările celui dintâi nu sunt totdeauna clare. Reacţia directorilor de şcoli se explică prin faptul că niciodată directorii instituţiilor şcolare n-au ţinut să aibă iniţiativă. Cu minime excepţii, ei s-au învăţat să aştepte ordine. Şi când ministerul le transmite că predarea religiei poate fi pusă, la cererea părinţilor, în alternativă cu predarea istoriei religiilor sau cu alte materii înrudite, pretind să li se spună băbeşte ce şi cum trebuie să procedeze ei. Vorba omului leneş din povestea lui Creangă: „Muieţi-s posmagii?“. Am mai scris despre titulatura actuală a Ministerului Educaţiei: dacă s-ar numi al Informaţiei şi Educaţiei, şi-ar putea afirma cu mai multă vigoare principiul pedagogic natural că nu poţi educa, dacă n-ai informat, în contra principiului dogmatic al BOR, care refuză informaţia în numele educaţiei. Educaţia fără prealabilă informaţie se cheamă manipulare, fie ea ideologică, ieri, fie ea religioasă, azi. Sau mai pe limba noastră: îndoctrinare forţată. În definitiv, dacă şcoala e publică, nu confesională, toată dezbaterea se opreşte aici: nu formarea de prozeliţi ai ortodoxiei, chiar dacă e cult majoritar în România, ci formarea de oameni capabili să aleagă liber; nu crearea de fanatici, ci de credincioşi toleranţi. Găsesc de prisos să amintesc consecinţele nefaste ale fanatismelor religioase care au transformat planeta într-un teatru de război. De aceea consider că nu e o joacă de-a v-aţi ascunselea când ne referim la educaţia religioasă, ci o chestiune vitală pentru societatea de mâine. La rândul ei, educaţia sexuală trebuie privită cu maximă seriozitate. Să mă ierte liderii Asociaţiei Ortodoxia Tinerilor care acuză educaţia sexuală ca fiind „secularizată“ (auzi vorbă!) şi ca având malefice efecte „pentru viaţă“, spre deosebire de benefica educaţie creştină, să mă ierte, zic, dacă îi bănuiesc de o naivitate vecină cu prostia. Nu poţi trăi în secolul XXI şi susţine asemenea enormităţi. Psihologii şi sociologii au înşirat zeci de argumente în favoarea necesităţii educaţiei sexuale la timp, în şcoală, adică, relevând totodată riscurile lipsei ei pentru sănătatea tinerilor, a populaţiei, în general. Ce se întâmplă în medii defavorizate, unde copiii neşcolarizaţi sunt majoritari, ştie toată lumea, mai puţin, s-ar zice, cei din Asociaţia Ortodoxia Tinerilor. Se vede cu ochiul liber că nu educaţia le prisoseşte, ci informaţia, de care fug ca dracul de tămâie. Postscriptum. Scriind despre „Cetăţenia lui (Paul) Goma“ în numărul din 2-4 octombrie al „Weekend Adevărul“, doamna Flori Bălănescu, cercetător ştiinţific la Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, reprezentanta editorială a scriitorului în România, afirmă că „statul român (ca noi toţi) are obligaţia morală, istorică, de a-l repune pe Paul Goma în drepturile cetăţeneşti, fără a-l trimite pe la diverse ghişee“. Grija doamnei cu pricina pentru persoana şi timpul lui Goma este înduioşătoare, dar, dată fiind legea care prevede o solicitare în nume propriu de redare a cetăţeniei, frecventarea ghişeelor este inevitabilă. Din fericire, stimată doamnă, nu şi în cazul Goma, a cărui cetăţenie n-a fost niciodată retrasă de statul comunist. Când, cu puţin timp în urmă, Goma a redevenit membru al Uniunii Scriitorilor şi beneficiar al unei indemnizaţii de merit, am descoperit că scriitorul emigrat în Franţa în 1977 continua să aibă cetăţenie română. Şi, din câte am aflat cu această ocazie, „apatridul“ scriitor ştia acest lucru.

Citeste mai mult: adev.ro/nvyora