1% români bogați! Restul, Dumnezeu cu mila!..

Polarizarea socială excesivă și sărăcia extremă în care se zbate majoritatea populației sunt cele două caracteristici majore ale României după 25 de ani de la evenimentele din 1989. Guvernul a dat publicității o serie de cifre înspăimântătoare în această privință, fără echivalent în restul țărilor din Europa, cu prilejul elaborării unui așa-zis program de reducere a sărăciei. Cifra cea mai ventilată a fost cea referitoare la populația care trăiește sub pragul sărăciei și care ar fi în număr de circa 5 milioane. În realitate, lucrurile sunt mult mai grave, polarizarea în România atingând nemaiîntâlnitul raport de 1 la 99! Este vorba de totalitatea marilor averi din România deținute de doar 1% din populația țării, egale ca valoare cu totalitatea bunurilor și veniturilor, salariilor și pensiilor celorlalți locuitori ai țării. Alte cifre, calcule și comparații relevante sunt prezentate în textul de mai jos, pe care l-am publicat în luna decembrie a anului trecut într-o revistă științifică cu titlul ”Polarizarea excesivă a societății, factor de vulnerabilitate pentru securitatea națională”.

Între riscurile și vulnerabilitățile la adresa securității naționale, în fapt, a sectorului societal și securității economice, polarizarea socială, cu accent în privința polarizării excesive, fac mai rar obiectul unor cercetări de specialitate, deși atât Strategia de securitate cât și cea de apărare includ această problematică între cele esențiale pentru buna guvernanță, sub aspectul securității. Astfel, în Strategia de securitate se insistă asupra eliminării sărăciei extreme și creșterii clasei mijlocii, apropierii sub aspectul calității vieții de standardele europene, ca latură a consolidării securității interne, economice și societale.
Într-o lucrare recentă, datorată unui colectiv pluridisciplinar de experți, se insistă asupra realității că ”sărăcia, inegalitățile și polarizarea excesivă sunt principali factori de vulnerabilitate” (cf. România 2020, noi ambiții, provocări și posibilități, Interesul național într-o lume în schimbare, decembrie 2013, Institutul ASPEN România și German Marshall Fund) , în cadrul unei ample analize subsumată bunei guvernanțe și totodată constructului identitar, altfel spus, componentelor securității societale, iar pe un alt plan de abordare, securității economice ca palier fundamental al securității naționale. Date oferite de instituții oficiale demonstrează însă că dincolo de aceste comandamente și recunoașteri doctrinare, principalii indicatori și criteriile ce definesc și cuantifică inegalitățile și polarizarea socială au înregistrat o evoluție de natură să sensibilizeze în mai mare măsură decidenții politici, să genereze proiecte instituționalizate, în consens dealtfel cu programele de guvernare în baza cărora au primit votul populației, precum și cu prevederile Constituției care, în acord cu principiile regăsite și în Tratatele Europene statuează în articolul 1 că România este stat de drept, democratic și social.
Care este realitatea sub aspectul polarizării sociale conform analizelor și statisticilor curente? Din datele Institutului Național de Statistică rezultă că doar un procent din populația României a ajuns să dețină o avere echivalentă cu a celorlalți locuitori ai țării după doar un sfert de secol de economie de piață! În Europa nu există un caz similar și nici în Statele Unite ale Americii, unde, după secole de economie capitalistă liberală și neoliberală, potentații ce reprezintă un procent din populație dețin o avere echivalentă cu jumătate din restul cetățenilor, nu însă cu 99 la sută, ca în România. Ceea ce este o dovadă în plus că modelul liberal de dezvoltare din România este mai radical decât cel din SUA, în principal pe baza politicilor și direcțiilor de dezvoltare implementate de Fondul Monetar Internațional și Banca Mondială. Deși în toate țările post-comuniste se înregistrează un proces de aceeași factură, începând cu Rusia, totuși analizele converg spre concluzia că modelul este cel din țările Americii Latine, anterior perioadei în care populația sărăcită în mod extrem a adus la putere partide și șefi de stat ce au promovat doctrine de stânga sau extremă stânga, mișcare cunoscută și ca ”valul roz”, în țări precum Venezuela, Uruguay, Bolivia sau Brazilia în care polarizarea devenise extremă, iar clasa mijlocie practic dispăruse.
Clasa mijlocie din țara noastră este la rândul său afectată, aflându-se într-o continuă scădere, fapt demonstrat de falimentele în lanț ale IMM-urilor, dar cel mai grav este că păturile sărăcite își sporesc pe zi ce trece rândurile. Continuând comparația cu ce se întâmplă în SUA, cităm analiza lui Robert Reich, fost ministru al muncii în administrația Clinton care arată că anual 120.000 de familii intră în faliment, ceea ce, în opinia sa, va conduce la dispariția clasei mijlocii. În România, un număr de doar zece persoane dețin peste cincisprezece la sută din Produsul Intern Brut. Nu sunt avute în vedere corporațiile, băncile, societățile pe acțiuni, ci acelea care aparțin practic unor persoane ale căror investiții sunt în mică măsură destinate dezvoltării cu impact social. Ofensiva Direcției Naționale Anticorupție din ultima vreme demonstrează cum s-au făcut multe din aceste averi colosale și ce urmări de ordin politic și social au.
Fără a putea epuiza în acest articol cauzele și consecințele unei astfel de arhitecturi disproporționate a veniturilor în societate, trebuie să includem din capul locului ca o modalitate de urgență privind corectarea unor asemenea inconveniente cu repercusiuni inclusiv asupra securității, propunerea legislativă privind impozitarea marilor averi cu unu la sută, ceea ce ce ar putea conduce la constituirea unui fond, eventual extrabugetar, de natură să contribuie la o diminuare a polarizării și excluziunii sociale. Inițiatorii au în vedere fără îndoială potențialul detonator al nemulțumirii sociale, dar și afectarea unor factori și indicatori sociali ce scot România în afara standardelor și obiectivelor impuse de apartenența la Uniunea Europeană. Dealtfel, o asemenea taxă de solidaritate se percepe și în alte state europene, precum Franța, Spania sau Danemarca.
În studiile referitoare la amenințările și vulnerabilitățile la adresa securității naționale, polarizarea socială este tratată în cadrul analizelor privind sărăcia extremă și excluziunea socială, dar o retrospectivă privind evenimente recente, precum cele din nordul Africii, ca și cele ce au dus la ”valul roz” din America Latină, demonstrează că sentimentul de insatisfacție și de excludere generat de polarizarea socială stă în mai mare măsură la fundamentul acestor fenomene, fiind alimentate și de rețelele de socializare care insistă asupra nedreptății sociale instituționale și inegalității de șanse.
Polarizarea socială este inclusă ca un factor de vulnerabilitate internă de numeroase studii de securitate și cităm în acest sens punctul de vedere enunțat de Ionel Nicu Sava pe baza unor argumente multiple și opinii avizate că ”economia este securitate”, adăugând că ”Europa de Est, în perioada de după 1989, este prizoniera unui mod de gândire dominant liberal” (cf. Sava, Ionel Nicu, Studii de securitate, Centrul de Studii Regionale, București, 2005) care, după Barry Buzan, citat în lucrarea în discuție, ”acest liberalism încearcă să recreeze acel coșmar al subordonării totale a valorilor sociale de către valorile pieței”. Este unul dintre motivele pentru care economiile est-europene arată ca după război, comentează I.N. Sava, arătând că după 1989 producția acestor țări a scăzut cu peste 50 la sută. Datele sunt și mai drastice în prezent -analiza prezentată fiind de acum un deceniu-, dar numai pentru România, celelalte țări, în special cele care au făcut parte din așa numitul grup de la Vișegrad, respectiv Polonia, Ungaria, Cehia, restabilindu-se în bună măsură sub toate aspectele economice, dar în special în privința excluziunii și polarizării sociale, punând în practică programe cât se poate de eficiente, cele mai multe în contradicție cu cele impuse de Fondul Monetar Internațional, dar în consens cu abordările țărilor dezvoltate din Europa.
Printr-un set de programe de securitate socială şi de impozitare, conceput în scop de redistribuire a veniturilor şi de reducere a sărăciei, de reglementare a pieţei muncii şi în contextul prezenţei unei reţele de servicii sociale, marea majoritate a populaţiei din Europa a fost în mod tradiţional protejată şi se bucură de un nivel ridicat de securitate cu privire la viitorul său. Se susține că acest model a fost forjat în perioada în care țările comuniste puteau reprezenta un pol molipsitor astfel că a obligat guvernele din aceste țări să adopte programe sociale de natură să detensioneze asemenea riscuri. În realitate, guvernanţa europeană a fost în mod tradiţional înţeleasă ca un proces prin care diferite grupuri şi sectoare ale populaţiei, sindicatele, în primul rând, au capacitatea de a organiza şi de a fi reprezentate în sfera publică, unde le sunt, de asemenea, acordate drepturi pe seama statului şi a resurselor publice, ceea ce demonstrează că modelul social european a fost în măsură să garanteze un nivel ridicat de integrare socială şi de stabilitate, evitând în acelaşi timp polarizarea economică pentru majoritatea populaţiei sale.
În România, ca și în alte țări din regiune, în special în cele de confesiune diferită față de cele europene, s-a revenit la tradițiile antebelice în care polarizarea socială era extremă, ignorându-se atât modificările de ordin structural și istoric cât și cele ce derivă din criteriile de performanță și management social, polarizarea socială fiind contraproductivă, pernicioasă și unidirecțională, în sensul că nu poate avea decât un sens distructiv major la fel ca toate sistemele fără autoreglare în cadrul cărora acumularea tensiunilor conduc, în absența elementelor de siguranță, la un efect previzibil. Între sistemele de autoreglare ce ar trebui să evite acumularea tensiunilor ce trebuie anihilate se află sindicatele, practic inexistente, reduse la tăcere, astfel încât ele nu-i mai reprezintă decât în mică măsură pe cei ce trăiesc din muncă ca activi sau pensionari ori pe cei excluși, șomeri, marginali etc., dar și mass-media, în cea mai mare parte aservită grupurilor de interese, patronilor sau mogulilor, cum au fost numiți, care dețin principalele trusturi și care promovează, aproape exclusiv, politici de dreapta, neo-liberalismul și statul minimal, la care se adaugă indiferența sau chiar disprețul pentru cei din zonele sociale defavorizate, sub cuvânt că sunt singurii răspunzători pentru starea în care se află.
Într-o analiză asupra cauzelor ce au condus la revolta din Egipt și transformarea sa într-un stat eșuat, laureatul premiului Nobel, Mohamed El Baraday, arată că principala cauză a constat în prăpastia socială dintre cei de la putere și restul populației care, din păcate, după evenimentele din 2011, a fost însoțită nu de o refacere a acestor raporturi sociale ci de un val de violență fără de sfârșit (cf. Mohamed El Baradey,Egiptul este pe cale să se confrunte cu ceva mult mai periculos decât vechea dictatură a lui Mubarak, Foreign Policy Romania, nr.35, 2013) , ceea ce pune în evidență o dată în plus sărăcia extremă ca risc și vulnerabilitate la adresa securității.
Desigur, în România altele au fost și sunt circumstanțele, totuși nu sunt puțini analiștii care poziționează evoluția dezastruoasă a economiei și a raporturilor sociale pe seama modului în care s-a produs tranziția de la socialism la capitalism, prin negarea virulentă a oricăror realizări și valori, prin adoptarea necondiționată a unor strategii și paradigme ce se impuneau a fi preluate în mod rațional și eșalonat, printr-o analiză de etapă și prin valorificarea a ceea ce era valid, sub aspect material, în primul rând, în vechea societate.
Rejectarea valorilor a inclus în primul rând abandonul principiului legalității o dată cu refuzul vechilor reglementări și acceptarea unor principii și comportamente asociale sau antisociale ce au condus la acapararea prin fraudă, acoperită și susținută de acte normative în numeroase situații, a părți importante din averea colectivă administrată de stat, declarat incapabil și neîndreptățit să o facă în numele principiilor neoliberale, ceea ce a condus la desproprietărirea frauduloasă a majorității populației. Acest proces însă de devalizare concertată a condus și la înjumătățirea întregii avuții naționale, împărțită însă, în cele din urmă, în mod echivaalent, dacă se poate spune astfel, așa cum am arătat, între procentul celor avuți și restul populației de 99 de procente. Faptul că prin politicile adoptate s-a ajuns la o scădere la jumătate a întregii economii (de fapt procentajul este în prezent mult mai dramatic) și nu la o creștere sau măcar la o menținere a sa, îl determină pe autorul citat, Ionel Nicu Sava, să facă următoarea constatare: ”Din punct de vedere al securității economice avem de a face cu un caz unic în istorie când o întreagă clasă politică se întoarce împotriva propriei sale economii. Este, evident, exact invers față de ceea ce trebuia ca să se facă. Între timp, apar noii agenți economici, care sunt produsul capitalismului internațional și, în consecință, acționează ca agenți locali ai acestuia, securizând interesele acelor actori.” În continuare, analistul face, la rândul său, o referire esențială la ceea s-a întâmplat și în secolul XIX, socotit de mulți un model de neatins, citându-l pe Ștefan Zeletin, care în 1939 atrăgea atenția că ”distrugerea economiei locale este un proces natural atunci când o țară înapoiată intră în circuitul internațional”. Dar pe bună dreptate, se concluzionează, cu referire la etapa ulterioară momentului 1989, că ”economiile de stat ale Europei de Est nu erau atât de înapoiate pe cât erau de neprotejate.”
Sunt în această analiză demontate idei de fond ale celor care susțin necondiționat neoliberalismul și retragerea statului din economie între care cea prin care sunt învinovățiți cei aflați în dificultate, afirmându-se că situația lor defavorizantă li se datorează în exclusivitate, la fel ca și comandamentul privatizării integrale, în condițiile în care un analist de talia lui Peter Drucker, referindu-se la securitatea națională, sub raport economic, afirmă că ”sistemul economic internațional este bazat prin excelență pe principiile pieței libere, în timp ce sistemul economic național este reglat pe cale politică”. Altfel spus, din punct de vedere al securității, economiile sunt liberalizate pe sectoarele competitive și protejate pe sectoarele mai puțin competitive.
Se înțelege că dacă s-ar fi urmat o asemenea paradigmă, pe care o aplică inclusiv Statele Unite, care protejează ramuri precum agricultura sau siderurgia, ca să nu mai vorbim de cea extractivă sau militară, România ar fi dispus astăzi de resursele sale, de infrastructura și de aseturile care-i asigurau un loc mai bun decât cel actual în arhitectura economică mondială a anilor 90, ceea ce s-ar fi tradus într-o menținere a unor echilibre sociale și în evitarea marilor derapaje ce au condus la atât la incomensurabilele decalaje sociale din țară cât și la obligarea unei părți importante, practic jumătate, din forța de muncă, bine calificată, să emigreze și să presteze munci sub pregătirea deținută, prost plătită, ceea ce a condus și la o criză de identitate și reputațională.
Este o sintagmă pe care ne-o însușim în chip de concluzie, după ce am afirmat-o ca ipoteză de lucru pentru acest eseu dedicat vulnerabilității pe care o reprezintă polarizarea socială, pornind de la studiul citat ”România 2020 – Interesul național într-o lume în schimbare” la realizarea căruia au contribuit personalități de primă mărime în domeniul securității naționale, inclusiv din cadrul CSAT, și care își sintetizează reverberațiile sale neliniștitoare într-o asemenea formulare apodictică: ”recunoaște realitatea că sărăcia, inegalitățile și polarizarea excesivă sunt principali factori de vulnerabilitate reputațională și sursa de slăbiciune internă cronică.” Ceea ce era nu doar de demonstrat ci, în primul rând, de afirmat pe baza realităților indubitabile, din păcate, în această privință.

Ion MARIN