ilie tudor
84 aprobate
ilie1tudor@gmail.com
93.122.251.237 În răspuns la nicu.
Felicitări pentru munca depusă(aţi scanat şi aţi transcris textul ), fiindcă se vede că textul transcris este niţel altfel decât cel dela:
http://www.miscarea.net/nita-un-an-langa-capitan.htm
o recenzie făcută cărţii „UN AN LÂNGĂ CĂPITAN”, ediţia din 2007 de către Nicolae Niţă

Prin ultima editie a volumului de amintiri revizuit si întregit al domnului Ilie Tudor intitulat atât de sugestiv „Un an lângă Căpitan” apărut de curând la Ed. „Sânziana” din Bucuresti, , suntem la răspasul unor destăinuri personale înregistrate în amănunt, cu semnificatii deosebite pentru cei interesati de cunoasterea istoriei si vietii noastre legionare. Avem, prin urmare, ciclul unor mărturii de valoare incontestabilă ce privesc multe din personajele de frunte ale Legiunii, pornind dela Căpitan („carismaticul trimis de Dumnezeu să trezească din amorţeală neamul românesc târât în prăpastie de marii şi mulţii lui duşmani”), si până la Comandantii si simplii legionari în preajma cărora Dl. Ilie Tudor, „Copil al Legiunii”, s’a aflat.
http://www.miscarea.net/nita-un-an1.jpg
Nu am întâlnit deocamdată, răsfoind memorialistica legionară apărută, alte pagini care să egaleze prin emotivitatea si pathosul simplu al exprimării, care să-l cucerească pe cititor dela primele rânduri si să exprime sentinte de mare ardoare în fraze simple si pe întelesul tuturor, asa cum poate numai Ion Banea o făcea pe vremuri adresându-se maselor de tărani când pleda cauzele nationalismului nostru. O însiruire de fapte si întâmplări, unice prin natura lor, pe care „copilul” de atunci al anilor 1937-’38 si mai apoi, le-a înregistrat în subconstient, le-a păstrat talisman peste ani si a decis să ni le împărtăsească după toate pătimirile suferite, destăinuindu-ne că:
„N-a fost uşor să fii considerat – şi tratat ca atare – „Copil al Legiunii”, într-un sat din România (în timpul comunismului N.N.). Iadul se strecurase sub formă de şarpe corcit în venin de seceră şi ciocan în totala revărsare a urii, în ale cărei valuri am înotat abia respirând. Am trăit în pădurea de suliţi otrăvite, în urletele unor demoni roşii, cu gheare şi zâmbete de şacal”.
Incă de la început, autorul ne prezintă succint atmosfera în care a luat cunostintă cu Legiunea, acolo în satul lui natal Podari, din Dolj, Oltenia, în primul rând cu legionarii din acest colt de lume care îsi ajutau semenii căzuti la ananghie, cu toată dragostea si sacrificiul personal de care puteau da dovadă. Familii nevoiase, cu multi copii rămasi pe drumuri în urma unor împrejurări tragice, luate în întregime sub aripa lor protectoare si ajutate să supravietuiască.
Este si cazul lui Ilie Tudor care, la 14 ani, împreună cu un grup de 15 copii din judetul Dolj urcau în trenul Craiova-Bucuresti sub supravegherea unui tânăr avocat si Comandant legionar, Bartolomeu Livezeanu, având o „destinatie precisă”: „La început o să fiţi copii de prăvălie şi veţi învăţa tot ce trebuie în vederea formării voastre.” Se deschisese si lua amploare în tara întreagă Comerţul Legionar…
Prin însăsi sensul ei de maturitate românească, Legiunea producea un corespondent propriu si adecvat al formelor de îndreptare economică, încercând să propulseze în primul rând comertul românesc care era acaparat în majoritate de elementele minoritare, iar ca stare de fapt, să reafirme în fata consumatorului de rând înşelat, un comerţ stimulant pur-românesc, unde „să se respire o atmosferă morală”1) cu alte orizonturi si perspective de valabilitate determinantă. Românul, conditionat până acum si fără altă şansă, devenise o pradă şi victimă sigură a cămătarilor ahtiaţi, iar comerţul reprezenta un prim pas de asanare prin reafirmarea valenţelor milenare pozitive ale poporului nostru de cinste si corectitudine: „Neamul nostru îsi va scutura de pe el si această sdreantă străină a necinstei si a tendintei de înselăciune…2)”
In total, la început, un număr de 70 de copii alesi din întreaga tară soseau astfel la Bucuresti, pregătiti să-si înceapă viata sub aripa protectoare a Legiunii:
„Ne-a luat în primire o fată înaltă, zâmbitoare, care ne-a spus:
– De acum înainte, eu sunt mama voastră.
Era atât de caldă şi de atrăgătoare încât am iubit-o din prima zi. Era Nicoleta Nicolescu”.
Sub această dragoste paternală, tinerele vlastare descind într’o lume în care -ne spune autorul- „din primele zile s’a început pregătirea noastră în vederea formării ca viitori oameni, comercianţi români, cu o morală legionară, creştină, cu un comportament corect…”
Toate elementele educative necesare unei conduite normale sunt astfel parcurse, iar tinerii ajung în scurt timp să le asimileze si să se dezvolte în spiritul ei sub supravegherea atentă a noii lor „mame”, Nicoleta Nicolescu si a lui Bartolomeu Livezeanu, „sub care ne-am adăpostit din primele zile ale urcuşului spre adevărata trăire legionară.”
Această primă etapă parcursă, 12 tineri sunt selectati în luna Iunie pentru a pleca în tabăra de muncă dela „Carmen Sylva” (azi Eforie Sud) de pe malul Mării Negre, unde, esalonat, sute si mii de tineri studenti din toată tara (acum în… „vacanta de vară”), alături de alti români de toate vârstele si categoriile sociale, lucrau cu spor la construirea terasamentelor de aici, pentru statiunea de odihnă de care să se poată bucura „tot românul”. „Tâncul” Ilie este si el ales în grupul celor 12, iar din perioada celor aproape trei luni de „petrecere la mare” asternute pe hartie, descoperim cel mai intim cadru de cunoastere a lumii legionare prezente aici, adevărate incunabile, portrete de mari oameni ai elitei legionare pe care autorul a avut prilejul în terţe împrejurări să-i întâlnească. Cu amănuntime în descriere, aceste momente sunt prezentate cu emotie si condescendenţă, „ţâncul” Ilie reusind să portretizeze iscusit latura caracterului acestor „oameni noi”, cea mai mare parte a lor asasinati câtiva ani mai apoi cu o brutalitate rar întâlnită si fără nici o judecată. Intâlnim, astfel, numele luptătorilor din Spania, printul Alecu Cantacuzino, Bănică Dobre, ing. Gh. Clime sau Nicolae Totu, alături de cel al cunoscutului chirurg, doctorul Bolintineanu, ajuns aici „grătaragiu” la restaurantul legionar, care „acum îşi zdrăngănea profesional cleştele cu care întorcea carnea fierbinte” la gratar, sau Bartolomeu Livezeanu în postura de „chelner”. Unele prezentări sunt povestite cu umor, cum ar fi cea care-l priveste pe cel din urmă:
„Îmi vine în minte o scenă de tot hazul care are semnificaţia ei. Şirul de 25 de mese era debarasat de mine. Chelnerul era avocatul Bartolomeu Livezeanu, comandant legionar. La o masă, o doamnă destul de plinuţă şi care-şi etala eleganta toaletă şi pălăria mare, se fâţâia nemulţumită pe scaunul de răchită şi după câteva minute a bătut în masă.
– Chelner, aici!
Aglomeraţia era mare şi noi alergam încercând să mulţumim lumea. Impecabilul chelner s’a prezentat ceremonios pentru a lua comanda.
– Ce doreşte doamna?
– Ce aveţi?
După ce i-a adus la cunoştinţa, clienta a ales ce dorea, iar chelnerul a notat în carneţel. Când a vrut să se îndepărteze, l-a oprit:
– Ia stai!
Acesta s’a întors imediat, atent, cu creionul pregătit, privind-o peste ochelari.
– Da, vă rog!
– De unde te cunosc? Ai servit cumva într’un local din Bucureşti? Semeni foarte mult cu un cunoscut al meu, avocatul Livezeanu.
– Eu sunt, doamnă!
A sărit în sus ca arsă.
– Ia stai frate! Am venit aici să fiu servită de un avocat? De unul dintre cei mai străluciţi ai baroului Ilfov? Doamne fereşte! Ce s’a întâmplat? Ce-aţi păţit?…”
Desigur, în Miscarea Legionară, singura „conditie” era aceea de legionar, titlurile un simplu rang social în lumea din afara ei…
Chiar dacă în unele părti prezentarea personajelor este deosebit de lapidară, lipsa aceasta se conjugă frumos prin înregistrarea amănuntelor atmosferei prezente, demne de retinut.
Intr’un astfel de pasaj întâlnim portretele Nicoletei, doctorului Banea si altora „din ăia mari” cum îi vedea tâncul nostru, presărând cu umor captivant momentele clipelor petrecute în apropierea lor:
„Începutul toamnei se făcea simţit cu fiecare zi ce trecea. Frunzele celor cinci salcâmi din faţa grădinii noastre din Carmen-Sylva începuseră să prindă culoarea pală a sfârşitului existenţei lor din vara ce trecuse.
Era pe la chindie. Pregătisem localul în vederea sosirii clienţilor ce începuseră să se rărească, aşteptam închiderea sezonului. Cu vreo şase coşuleţe de nuiele împletite goale în mâini, venea spre noi Nicoleta. Cu faţa arsă de soare, cu părul tăiat scurt, părea o fetiţă de 15-16 ani, ceva mai răsărită ca noi. Ne-a cuprins dintr-o privire, după care:
– Prejbeanu, Tudor, Văduva, haideţi cu mine!
Ne-a dat fiecăruia câte un coşuleţ şi am pornit după dânsa. Nu mai ştiu daca Nicoleta era frumoasă. O văd ca ieri; o fată suplă cu ochii mari, înaltă, mereu cu zâmbetul pe buze, niciodată stând locului. Mie cel puţin mi se părea Ileana Cosânzeana. Nu o văzusem niciodată în pantaloni, de când eram în tabără. Acum purta o pereche de pantaloni închişi la culoare, un taioraş scurt, iar pe cap îşi aşezase o băsmăluţă uşoară legată sub bărbie.
Am ieşit pe portiţa ce da spre strada mare, unde ne aşteptau comandantul legionar Alecu Cantacuzino şi dr. Ion Banea. Primul nu mai avea mâna legată de gât cu o eşarfă albă, cum îl văzusem prin Iulie. Era unul dintre cei opt legionari care luptaseră în Spania; fusese rănit şi se pare că acum era vindecat; ducea în mână o cutie de vioară, iar pe cap o băscuţă în carouri cum purtau pe atunci tinerii din înalta societate. Am fost întâmpinaţi cu:
– Ne grăbim Nicoleta?
– Nu camarade Comandant. Am rezolvat. După ce camioneta se descarcă, noi trecem cu barca. Avem vâslaş. Apoi cu un zâmbet:
-Nu un oarecare!
„Vâslaşul” – dr. Banea – era unul din cei mai apropiaţi camarazi ai Căpitanului, senator Legionar. Purta acum un tricou marinăresc cu nişte braţe într’adevăr de „om al valurilor”. Ne-a surâs şi am pornit spre locul unde trebuia să ajungem. Noi trei ne-am aşezat pe băncuţa dinspre vârf. În capul celălalt Alecu şi Nicoleta, iar la rame bine înfipt cu picioarele în stinghia de jos, Comandantul Banea. Lângă barca cu care am plecat era una de o persoană – a Căpitanului – cu care trecea adesea la vie şi înapoi spre grădina restaurantului; era drumul mai scurt.
Nu era departe. Cam 7-8 sute de metri în linie dreaptă, spre Techirghiol.
Nu mai ştiu a cui era via la care mergeam. Poate a prinţului Alecu Cantacuzino sau a Legiunii, nu-mi amintesc. Ştiu sigur că de multe ori Căpitanul înnopta la vie unde era o căsuţă cu trei camere şi cu o prispă, „ca la noi”. Via nu era prea mare; cam un hectar ori poate mai puţin. În faţa căsuţei un loc viran acoperit de iarbă verde, iar sub nucul uriaş, o masă de piatră – ca o ciupercă – cu şase scaune.
– Copii! Culegem pe ales. Voi ştiţi cum se face?
Toţi trei am strâmbat câte un zâmbet. Auzi vorbă! Nu se gândise instructoarea noastră că venisem de la ţară şi că fiecare lăsase pe o dungă de deal un petec de „răzăchie”.
– „Ce râzi Tudore! Nu pricepi? Am dat din cap afirmativ. Mi-a venit în gând, era cât pe-aci să-i spun: „De-ai şti matale câte pârleazuri am sărit noi după „ăştia” timpurii şi cum ne sfârâiau călcâiele, când apărea „ăl cu via” de undeva…”
Dar puteam să-i spun? Aici era viţă nobilă bine lucrată, cu spalieri de beton la patru rânduri de sârmă şi stropită ca la carte…”
Incheiată „stagiunea de vară” la mare, tinerii revin la Bucuresti, unde:
„După o odihnă bine meritată de 15 zile la Casa Verde, aşa cum a apreciat Căpitanul, ne-am adunat într-o după amiază în sala de la parter. Ne-am aşezat în rând, cei 12 care luasem parte la „bătălia de la Carmen-Sylva” – cum zicea Căpitanul – şi împreună cu comandantul Clement, administratorul Casei Verzi, au trecut prin faţa noastră cântărindu-ne pe fiecare. Eram aliniaţi după înălţime; eu, penultimul. Căpitanul trecea prin faţa noastră cu paşi mari şi ne examina cu privirea. Pe primii patru i-a repartizat la restaurantul din Obor pe care-l conducea doctorul Bolintineanu. Trei la unitatea din Basarab condusă de Aurel Serafim, un bucovinean deosebit de frumos, cu părul blond ondulat care vorbea perfect germana (împuşcat în lagărul de la Miercurea-Ciuc în 1939). Trei la restaurantul din Calea Griviţei, iar eu şi cu Ion Prejbeanu din Glod – Dolj – am fost opriţi pentru unitatea de coloniale de lângă Casa Verde, situată pe o stradă paralelă cu strada Niculescu Dorobanţu (pe care era situată Casa Verde)…”
Astfel de descrieri abundă, cu toate întâmplările zilnice, punctate de anumite momente marcante asupra cărora autorul se opreste mai pe îndelete, reusind să zugrăvească atmosfera si cadrul de simtire din timpul prezentei sale la Casa Verde împreună cu ceilalti copii. Sunt clipe despre care ne mărturiseste că i-au rămas vii în memorie si l-au marcat pe viată, participant sau ca simplu martor al lor; este si cazul celor povestite mai jos, despre pelerinajele tinerilor din întreaga tară si clipele de reculegere la căpătâiul celor doi eroi Mota si Marin:
„Zilnic se aduceau la morminte puzderie de flori şi mereu, a doua zi, se înlocuiau cu altele proaspete. Grupuri de tineri din toată ţara soseau în pelerinaj la mormântul celor care-şi jertfiseră viaţa pe pământul Spaniei în slujba credinţei în Hristos şi spre slava bisericii sale. Se opreau câteva minute, aprindeau o lumânare, lăsau bucheţelul de flori, salutau şi se îndepărtau cu ochii umezi. Aceasta se petrecea zilnic cât am stat acolo, adică din Septembrie 1937 şi până în Februarie 1938.
Comandantul Clement a fost împuşcat împreună cu inginerul Gheorghe Clime, luptător şi el în Spania – şeful partidului „Totul pentru Ţară” după moartea generalului Cantacuzino – Grănicerul – cu Nicolae Totu, şi acesta unul dintre luptătorii din Spania, şi cu alte câteva sute din elita Mişcării, de către cei care n-au înţeles şi n-au vrut să înţeleagă rolul Legiunii în transformarea sufletului românesc.”
Tot în acest parcurs al lecturii, autorul ne înfătisează un alt moment marcant, înregistrat cu meticulozitate, descriindu-ne cadrul feeric si atmosfera spirituală a sărbătoririi Crăciunului, din care se poate deduce întreg caracterul profund religios al legionarilor în frunte cu Căpitanul lor. Ne permitem, în context, să cităm mai pe îndelete din povestirea autorului:
„La Casa Verde era o privelişte de basm. Bogăţia zăpezii construia policandre albe din toţi pomii din curte şi de pretutindeni. În colţul garajului un salcâm gârbovit îşi purta semeţ mantia de hermină în care-l îmbracase noaptea precedentă. Troienele, care se formaseră după eliberarea aleilor, depăşeau un metru. Curăţisem aleea largă ce ducea la Mausoleu pentru că în această perioadă a sărbătorilor, ne aşteptam la o avalanşă de vizitatori şi nu numai din Bucureşti. Nu trebuia să uităm nici de apropierea zilei de 13 Ianuarie, comemorarea scurgerii unui an de la data sacrificiului lor.
Lumina candelei de la Mausoleu, nicicând stinsă, se reflecta misterios în albul zăpezii. Am terminat de curăţat curtea. Era un Ajun de Crăciun ideal, în frigul moale cei 30-40 de studenţi foloseau spornic bulgării de zăpadă. Voioşia era molipsitoare şi totală. Ilarie adusese de dimineaţă un cogeamite brad care a fost aşezat în sufragerie şi fetele s-au apucat să-l împodobească cu cele aflate în grămada de pachete pe care tocmai le descărcasem…”
„Ne-am aşezat la masă. Căpitanul ne-a urat tradiţionalul „La mulţi ani!”, a rostit „Tatăl Nostru” şi „Poftă bună” pentru bucatele binecuvântate de preot după care s-a retras.
Nu masa în sine m-a impresionat, ci felul în care se împleteau colindele cu cântecele legionare, toate într-o atmosferă de măreţie din care se torcea firul emoţiilor noi, necunoscute. Nu voia bună, nu belşugul mesei ci starea de frăţie şi de entuziasm care ne unea în dragoste, în credinţă, în elan. Făclia aprinsă de Căpitan ardea cu strălucire în inimile atâtor tineri, făclie ce niciodată nu aş fi crezut că poate fi stinsă.
Grupuri de tineri se îndreptau spre Casa Verde cu pachete pentru pomul de Crăciun. S-a tras un fel de cortină din cearşafuri ce despărţea sala de locul bradului. Era o atmosferă de sărbătoare în care emoţia noastră creştea cu trecerea orelor ce ne apropiau de miezul nopţii.
La căderea serii au început pâlcuri – pâlcuri să vină colindătorii. Librăria, sufrageria, sala de intrare, într-un cuvânt tot parterul erau luminate ca ziua. La fel şi etajele şi curtea. Bogăţia de lumină cu care era aşteptată Naşterea Domnului depăşea puterea mea de închipuire. Nu mai văzusem aşa ceva! Şi nici atâţi colindători.
Cei peste 100 de sosiţi din conducerea Legiunii au urcat la primul etaj. La parter nu mai era loc. Colindele au pornit iureş; nu de glasuri firave de copii de 5-6 ani ci de grupuri masive de tineri între 15 şi 30 de ani. Vocile celor 50-60 de colindători, într-o armonie desăvârşită, umpleau totul. Era ceva ce degaja o forţă şi o credinţă impresionantă. Melodia colindelor se auzea departe, cu toata larma oraşului. Atunci m-au înfiorat aparte „O ce veste minunată” şi „Linu-i lin”. Colindele plouau cu sfinţenie şi mireasma de zăpadă proaspătă peste toţi cei care ascultam cu sufletul la gură, vrajiţi şi copleşiţi de prea plinul bucuriei Crăciunului. Acel minunat „Domn, Domn să’nălţăm!” se înălţa formidabil punctat de vocile de bariton ce făceau să se cutremure geamurile de te aşteptai, din clipă în clipă, să apară cetele de îngeri care să te poarte spre peştera Betleemului langă păstori şi magi. Aşa noapte de Crăciun nu mai trăisem! S-au aprins luminile şi beculeţele din uriaşul brad sub care se îngrămădeau pachetele cu daruri.
Aproape de miezul nopţii, printre noi a coborât un grup mare dintre invitaţii familiei Codreanu, majoritatea din elita Mişcării, în frunte cu Căpitanul. Senin, voios, îmbrăcat cu un pulover alb pe gât, a trecut prin faţa noastră şi ne-a învăluit cu privirea unui părinte în zi de sărbătoare. Eram aşezaţi în semicerc, 40 de copii miraţi, curioşi, timizi. Eram primii copii ai Legiunii.
Nicoleta, D-na Moţa si D-na Codreanu ne-au dat fiecăruia pachetul cu daruri. Erau de toate; haine, cărţi, dulciuri. Legiunea era ajutată de diverşi simpatizanţi, mulţi cu stare, şi împărţea şi celor nevoiaşi din atelier cadouri pentru ca bucuria Naşterii Domnului să fie simţită de cât mai mulţi.
A fost cel din urmă Crăciun petrecut la Casa Verde, imaginea îmi este vie în minte şi acum la peste 80 de ani, de parcă ar fi fost ieri. Mareţ, frumos ca nici unul de până atunci şi ca nici unul de după aceea.
Primul şi ultimul Crăciun cu Căpitanul, cel care nu a făcut altceva decât să nu se lase înşelat de amăgire.
Nimic, ce-i drept, nu oboseşte mai mult ca efortul spre luciditate, spre viziunea implacabilă. El s-a situat la polul opus nimicniciei. El a abuzat de imperativul „a vedea” atât în sine cât şi în jurul său; a pătruns nu numai în fondul unor idei ci şi în al celor mai neînsemnate experienţe sau impresii. Nu şi-a supus el fiecare act unui examen ce cuprindea voinţă, cunoaştere şi suferinţă?
Pasiunea Căpitanului pentru conştientizare, de pătrundere pustiitoare în zonele cele mai adânci ale fiinţei sale s-a concretizat în tot ce ne-a transmis chiar cu caracter ultimativ.
Aşa s-a născut şi s-a format eroul, martirul. El cel devorat de dreptate, de adevăr, de dragoste.”
Ultima întâlnire cu Căpitanul:
„Agenţii Siguranţei mişunau peste tot. Bună oară, într-o dimineaţă din Februarie 1938, imediat ce am deschis doi civili au sosit şi au stat peste 3 ore cu câte o ţuică în faţă la o masă urmărind orice mişcare, cine intra sau ieşea.
Pe la 11 Căpitanul a intrat şi a căutat cu privirea pe şeful unităţii. La intrarea lui cei doi „clienţi” au părăsit precipitaţi localul. Ne-am aliniat în faţa tejghelii. Eram 5 chelneri şi şase copii. Nu-l văzusem de o săptămână pe Căpitan. Era tras la faţă şi trist. Foarte trist. A venit spre noi. Unuia i-a îndreptat băscuţa de pe cap, altuia gulerul hainei, iar pe mine m-a prins de bărbie şi mi-a zâmbit:
– Curaj, iedule!
N-am mai putut să-i răspund: „Să trăieşti Căpitane!” că un nod mi s-a urcat în gât şi ochii mi s-au umplut de lacrimi. Pe uşa din spate, comandantul Livezeanu a intrat şi s-a îndreptat spre Căpitan. Acesta, după ce ne-a învăluit cu o privire caldă, plină de părere de rău că rămânem pe drumuri, s-a îndreptat spre ieşire împreună cu Livezeanu. Au stat de vorbă vreo 5 minute. Probabil că ni se hotărâse soarta căci, din când în când, comandantul Livezeanu dădea aprobator din cap – îl vedeam prin vitrină – în timp ce Căpitanul, cu mâna pe mânerul uşii, ne-a mai privit pentru ultima oară fără să ne vadă – de parcă s-ar fi uitat prin noi – şi a ieşit repede.
Aşa ne-am despărţit de cel care aproape un an ne-a fost părinte, ocrotitor, învăţător.
Mă ispitise gândul de a-i sări în braţe când mi-a spus: „Curaj, iedule!”, dar ceva m-a oprit. Poate ochii săi umezi, poate grimasa din colţul gurii, poate fruntea, de data asta foarte încreţită.
La plecare, din stradă de unde nu ne putea vedea după geamuri, a ridicat tăcut braţul în semn de salut.
N-am mai apucat să-i răspundem.
S-a urcat în maşina cu nr. 6095-B după ce Ilarie i-a deschis uşa.
De atunci nu l-am mai văzut.”
http://www.miscarea.net/nita-un-an-ilie-tudor.jpg
Restul capitolelor ne preumblă prin toate episoadele splendide ale victoriei legionare si momentele de înăltătoare simtire românească, urmate apoi (în cea de-a doua parte a cărtii), de cele ale tragicei pătimiri petrecute în timpul stăpânirii comunismului, încarcerat şi purtând crucea martiriului pentru simplul fapt că s’a educat în spirit legionar si românesc. De prisos să amintim că Ilie Tudor si-a purtat crucea grea pe care a fost răstignit ca un adevărat legionar, suferind amarnic în temnitele comuniste. Prin tortura psihică care se aplica detinutilor la penitenciarul Aiud trece si Ilie Tudor, într’un moment aducându-i-se vestea că fiul său (Tudor Gheorghe[3]) decedase. In fata unei astfel de vesti, comunicată printr’un „certificat de deces” sui generis, îsi pierde cunostinta. In celulă cu doi preoti, Dancu si Gornic (acesta din urma având TBC ganglionar), mutat apoi în altele sau la „Neagra”, în izolare, are ocazia să întâlnească multe caractere definite, dintre acestea autorul oprindu-se mai cu seamă la prezentarea poetului Radu Gyr si a teologului pr. D-tru Stăniloae.
Ultima etapă a surghiunului său, la tăiatul stufului în Delta Dunarii, la Salcia, ne înfătisează cadrul si atmosfera de aici în care erau siliti să trăiască cei aproape 6.000 de detinuti ai coloniei de muncă, în conditii aspre, chiar dacă erau preferabile în comparatie cu cele din celulele Aiudului.
In adaos, fată de prima editie, ca epilog al acestei lucrări, este ultimul capitol intitulat „Ne vom întoarce într’o zi[4]…”, cu tentă de recapitulare a idealurilor legionare, dar din care răzbate si optimismul că „generaţiile de tineri de azi, când vor ajunge să înţeleagă ce a însemnat Mişcarea Legionară în România de ieri, vor pricepe sigur cum va trebui să pregătească România de mâine… Cu toată diabolica viclenie a bolşevismului, cu toată ura celor care niciodată n-au văzut şi nu văd cu ochi buni strălucirea jertfelor legionare aduse pe altarul ţării, crezul Legiunii (va) străbate…”
In încheiere: singurul considerent pentru care miscarea nationalistă reprezentată de Legiune a fost recluzată, l-a constituit nationalismul ardent al acestei miscări, în fapt nationalismul constructiv. Intr’o societate controlată zeci de ani de dusmanii Miscării, cu repetate abuzuri privind mistificarea adevărului în privinta acesteia, în care fapte de-a dreptul senzationale prin natura lor au putut fi publicate si multiplicate în variante usor deformabile, speranta care a rămas de-a lungul anilor a fost credinta în ziua răscumpărării si a cunoasterii în integritate a adevărului.
Cartea D-lui Ilie Tudor este una din aceste surse de integritate, care, prin întreg continutul ei, readuce în prim plan adevăratul caracter al celor ce au condus Miscarea, al legionarilor în genere, si focul credintei mistuitoare pentru care s’a jertfit întreaga generatie nationalistă, temelie la baza Neamului pe care atât l-a iubit… Pe când răscumpărarea!?
Nicolae Niţă
[1] -Christian Petrescu – Legionarism si Corporatism, 1937
[2] -C.Z.Codreanu, Circulară, 3 Iulie 1937
[3] -Tudor Gheorghe, cunoscutul artist de astăzi
[4] -Titlul poeziei omonime a lui Radu Gyr compusă în temnită…
http://www.miscarea.net/cv-mm-mausoleu.jpg