Sfinții studenți VASILE BACIU și ION MOLDOVEANU, și camarazii lor legionari
Contains Link

ilie tudor9 hours ago
.
La lista de la Bucureşti, la cei nouă, ar trebui adaugat un al zecelea:
comandantul legionar Victor Dragomirescu, aruncat în cuptor când încă mai era viu, se întâmpla tot pe 22 Septembrie 1939, sunt declaratii luate în 1940.

Era închis la Văcăreşti. Directorul închisorii primeşte ordin de la Prefectură să-l ţină la dispoziţie. Într-o maşină deschisă, sosesc câţiva agenţi conduşi de comisarul Al. Davidescu. Victor este ridicat şi dus spre oraş. La jumătatea drumului, conformându-se unui ordin, comisarul Davidescu îl strânge de gât. Maşina şi-a continuat drumul spre crematoriu; aici cuptorul era încins, pregătit. Trupul celui ucis este aşezat în coşciugul de azbest pentru a fi aruncat în cuptor. Dar în clipa aceea, Victor Dragomirescu revenit la viaţă, deschide ochii. Ura care încleştase degetele comisarului pe gâtul martirului nu reuşise să-l omoare de tot. Dar ura era nesfârşită în sufletul canaliei. Comisarul împinge în cuptor cu piciorul sicriul în care era un om viu. Nelămurirea din ochii lui Victor se stinge apoi în zvârcolirea flăcărilor. A fost ars de viu întocmai ca un martir de altădată al creştinătăţii. Unul din prietenii săi apropiaţi închis şi el la Văcăreşti scrie despre el:

„Ne făcusem mătăniile dis de dimineaţă, atât eu cât şi Dl. C-dant, în faţa icoanei din salon… Cu mijlocul înţepenit încă de la accident [după declanşarea prigoanei din 1938, Victor încercase să se refugieze în Polonia cu ajutorul unui avion. Datorită unei defecţiuni tehnice a motorului, avionul s-a prăbuşit, iar el cu pilotul au suferit grave leziuni interne, capturaţi imediat după prăbuşire, torturaţi zile întregi de agenţii poliţiei şi ţinuţi fără nici o asistenţă medicală], se putea mişca greu, în dureri, şi îl ajutam atât cât îmi erau puterile. Cu toată suferinţa pe care o îndura, prima sa grijă dimineaţa era să-şi facă rugăciunea. Se ruga în genunchi, cu mâinile împreunate la corp, iar când termina, închinându-se larg, scotea un oftat uşor, rostind: „Ajută-i Doamne pe robii Tăi!”. Era un moment profund şi solemn, ochii îi străluceau mistic a îndurare şi plecăciune în faţa voinţei Celui de Sus, după care, păşind încet, se întorcea la patul pe care nu-l părăsea ziua întreagă…”

La crematoriu (unul din martorii oculari declară):

„Să mi se fi părut? Am halucinaţii! – mi-am zis. L-am urcat în gura cuptorului, gata să-l împingem înăuntru când, aud vocea neputincioasă a lui Dragomirescu:

– Măi oameni buni, mă ardeţi de viu măi?!…

Era cât pe-aci să scap coşciugul din mâini. Am început instinctiv să tremur.

– E viu…, l-aţi auzit?! E viu!… Hai să-l scoatem d-aici…

Mecanicul cuptoarelor, un om gras şi mărunţel, auzise şi el. Se depărtase câţiva paşi înapoi şi izbucni dând din cap:

– Eu aici nu mă bag domn-agent… Omu’ ăsta e viu… L-am auzit şi eu. Nu mă bag… Sunteţi nebuni?!

– Împinge-l înăuntru! – s-a răstit „Barbu” la „Stoicu”. Să terminăm odată…

– Ce faceţi fraţilor!? Doamne…, fraţilor, măi oameni, mă auziţi?

…Am raportat, iar la plecare, Dl. Prefect ne-a felicitat, întinzându-ne fiecăruia câte un plic. Era preţul pentru omorârea lui Dragomirescu: 7 zile de concediu şi 5.000 de lei de persoană… Nu m-am atins de ei nici până astăzi. Îi am în acelaşi plic roşu care mi-a fost dat, la fundul cufărului de haine”.

Aşa şi-a încheiat declaraţiile şoferul maşinii: Victor Dragomirescu a fost ars de viu, iar cenuşa aruncată pe locul viran de la Groapă, între bălării şi gunoaie…
sursa: “Martiri si marturisitori romani din secolul XX” – Fabian Seiche

pe internet:
22 septembrie: Martiriul comandantului legionar Victor Dragomirescu (Bucureşti, 1939)
sau
http://miscarea.net/victordrag.html

Comisarul Al. Davidescu (alias Barbu,din depoziţia şoferului) a fost ucis în noiembrie 1940.

ULTIMELE CLIPE DE VIAŢĂ ALE COMANDANTULUI LEGIONAR
VICTOR DRAGOMIRESCU
[fragment din lucrarea „Martirii ne vegheazã din ceruri” de Nicolae Niţã, pag. 86-98]

-Era aproape de 6 dimineata, în ziua de 22 Septembrie 1939 -începuse sã-i povesteascã Nicorea- si ne gãseam, atât eu cât si Dl. C-dant Victor Dragomirescu, în coltul salonului, acolo unde dânsul îsi avea patul. Ceva presimtitor în rãu plana si ne apãsa, fãrã a sti ce anume. Inca din zori, pe la patru si jumãtate, gardianul care fãcea de strajã pe salã în fata usii si care noaptea avea grije sã ne tinã închisi urmãrindu-ne când si când prin gemuletul usii, se postase ferm la geam cu arma la picior, urmãrind ceea ce se petrecea în salon cu mare atentie. Ii observasem grija riguroasã si ne întrebam mirati de susceptibilitatea lui, cãci îl stiam blând si întelegãtor în raport cu ceilalti. De evadat, desigur cã nu era vorba, cei din salon fiind mult prea slãbiti si bolnavi ca sã se încumete la asa ceva. Apoi, chiar de se puteau strecura afarã, ajungeau tot în curtea închisorii, în tarc, deci motiv de îngrijorare pentru asa ceva nu era.
Incepusem sã mã întremez… Ne fãcusem mãtãniile dis de dimineatã, atât eu cât si Dl. C-dant, în fata icoanei din salon… Cu mijlocul întepenit încã dela accident[1], se putea misca greu, în dureri, si îl ajutam atât cât îmi erau puterile. Cu toatã suferinta pe care o îndura, prima sa grije dimineata era sã-si facã rugãciunea. Se ruga în genunchi, cu mâinile împreunate la tâmplã, în liniste, suportând cu stoicism durerea pe care o avea în corp, iar când termina, închinându-se larg, scotea un oftat usor, rostind: „-Ajutã-i Doamne pe robii Tãi!”. Era un moment profund si solemn, ochii îi strãluceau mistic a îndurare si plecãciune în fata vointei Celui de Sus, dupã care, pãsind încet, se întorcea la patul pe care nu-l pãrãsea ziua întreagã…
Soarele rãsãrise de-acum. Intâi rosiatic, mare, se ridicase apoi încet pe bolta albastrã transformându-se în pulberi de foc cu razele-i ca niste sãgeti arzãtoare aruncate deasupra pãmântului.
Priveam la acest spectacol maiestuos, singurul de care ne bucuram în acel univers concentrationar, minunându-ne de transformarea care se producea în ritm lent pe bolta cerului, ca o minune a Sf. Arhanghel Mihail. Povesteam tocmai de faptele Apostolilor, regãsindu-ne pe tãrâm religios dupã rugãciunea din zori, când, deodatã, dinspre clãdirea corpului de gardã a închisorii, însotiti de Comandantul corpului, zãrim trei civili care pãseau în grabã pe aleia cãtre intrarea spitalului. O luaserã putin în fata însotitorului, si graba cu care se îndreptau cum si privirile atintite rapid asupra salonului unde ne gãseam, prevesteau cã ceva avea sã se întâmple.
Chiar înainte de a ne dumiri despre ceea ce se petrece, usa salonului s’a deschis cu putere, iar vocea rãstitã a unuia din civili adresatã gardianului de serviciu, a spart tãcerea care domnea:
-Care e? Aratã-mi-l…
-Acolo, în fund, la fereastrã… -indicã el cu mâna întinsã spre patul în care se gãsea Dl. C-dant Dragomirescu.
Pãsind în salon, în spatiul dintre paturi rezervat pentru trafic, civilul deveni amenitãtor:
-Aha, deci tu esti!?…
Dl. Comandant, în confuzie, îl privea pe intrusul din salon, fãrã a întelege dacã trebuia sã rãspundã la întrebare sau nu; totusi îi rãspunse:
-Eu sunt… De fapt, pe cine cãutati dumneavoastrã?
-Lasã catza, vii cu noi… Vii cu noi chiar acum…
Din tocul usii, de unde priveau, ceilalti doi civili pãtrund si ei în salon, îndreptându-se spre patul D-lui Comandant:
-Dumneata vii cu noi… asa cum te gãsesti. N’ai nevoie de îmbrãcãminte…
-Bine, dar nu mã pot misca… Sunt imobilizat…
Vocea autoritarã a primului agent nu mai lãsa nici o îndoialã cã ordinul trebuia îndeplinit:
-Sus cu el, pân’la masinã. E-aici la colt… Nu se’ntâmplã nimic…
Insfãcat de cei doi agenti este ridicat brusc din pat. Privirile ni s’au întâlnit pentru o secundã, suficient ca sã înteleg cã îl vedeam pentru ultima oarã. O licãrire care pãrea cã spune:
„-A sosit sfârsitul! Nu te teme! Acesta este Muntele Suferintei noastre…”
A gemut scurt la ridicare, încercând sã-si înnece durerea din corp. Luat pe sus, l-au târît afarã din salon, fãrã a opune nici o rezistentã.
Schinguirile de care a avut parte si accidentul de care suferise îl slãbiserã peste mãsurã.
Usa s’a închis cu repeziciune, într’un zgomot rece, metalic, iar cheia învârtitã în broascã ne-a ferecat la loc în salonul cu gratii la geamuri.
M’am postat imediat la fereastrã, cu ochii la cãrarea ce ducea cãtre corpul de gardã de unde veniserã indivizii. Totul se petrecuse cu iutealã si parcã nu-mi venea sã cred cã cele întâmplate erau adevãrate.
Dupã putin timp, ducându-si prada, au apãrut vederii si cei trei agenti, îndreptându-se cãtre cladirea corpului. Dl. Comandant s’a întors cu ochii spre fereastra unde stia cã mã gãsesc. A fost pentru ultima oarã când l-am vãzut în viatã. Scena aceasta n’o voi putea uita toatã viata…
Am rãmas asa toatã ziua, si multe altele mai apoi, cu ochii la cãrarea aceea, pe unde-l asteptam sã se întoarcã în fiecare clipã. N’a mai venit Dl. Comandant… N’a mai venit…
Mai apoi – continuã Nicorea-, am aflat despre ceea ce s’a întamplat în chiar aceiasi zi când fusese luat si Dl. C-dant Victor Dragomirescu pe întreg cuprinsul tãrii: uciderea camarazilor nostri în lagãre si închisori, la colturile strãzilor, si expunerea lor de zile întregi la locul executiei.
Despre modul în care a fost ucis Dl. C-dant Victor Dragomirescu -în chiar aceiasi zi a ridicãrii lui-, am aflat un an mai târziu din declaratiile la interogatoriu ale soferului masinii care l-a dus pe drumul mortii:

„-Imediat dupã pãrãsirea incintei închisorii Vãcãresti -a declarat acesta-, am cotit masina la dreapta, în jos, pe Calea Vãcãresti, cãtre Abator. Nu-i cunosteam pe cei doi agenti pe care-i transportam, cum nu-i cunosc nici astãzi. Atât stiu, cã fiind de serviciu în noaptea si dimineata zilei de 22 Septembrie, Dl. Prefect m’a chemat sã mã prezint la cabinetul sãu pentru instructiuni imediate. Am asteptat în anticamerã mai bine de o jumãtate de orã. Nicicând nu fusese atâta larmã si agitatie în clãdire. Stiam cã se întâmpla ceva nefiresc dupã felul cum vedeam cã se organizeazã echipele de agenti, mult prea numeroase. Erau toti agitati si nervosi. Vorbeau în soaptã mai mult, plimbându-se în sus si’n jos pe culoarul central, asteptând sã le soseascã ordinele.
Pe multi nu-i cunosteam. Stiam cã nu lucrau la Prefecturã si cred cã erau toti acolo cu acelasi scop, adusi din orasele de provincie: echipe masive de împresurare si arestare. Cum stiam cã Armand Cãlinescu fusese împuscat cu o zi înainte, bãnuielile mele erau cã se va porni la arestarea în bloc a elementelor legionare. Dl. Prefect m’a primit în cabinetul sãu, fãcându-mi semn sã mã asez pe scaunul din fata biroului.
-Domnule Nicolescu -mi-a spus el- dumneata stii ce s’a întâmplat ieri dupã amiazã cu Dl. Prim-Ministru Cãlinescu la Podul Elefterie… Iti dai seama pentru ce am adus cu urgentã toti oamenii acestia în clãdire. Avem ordin de sus sã procedãm la arestarea tuturor capetelor legionare…
Dumneata esti mai vechi angajat aici si întelegi cele ce se întâmplã în jur… Vreau sã-ti atrag atentia cã cele ce-ti spun sunt de strictã confidentã si nu trebuiesc discutate ori divulgate nimãnui.
Dumneata esti însãrcinat într’o misiune de arestare si vei sta la dispozitia însotitorilor dumitale care, ambii, sunt ofiteri superiori în grad pe care i-am ales în mod special pentru aceastã treabã. As vrea sã ti-i prezint pe cei doi oameni care te vor însoti. Sunt pe hol si asteaptã… Misiunea va fi a lor…
S’a ridicat dela birou, si-a aprins o tigare Camel si a deschis usa invitându-i pe cei doi înãuntru:
-Domnul Barbu[2] -sã zicem asa-, mi-a fãcut el semn cu ochiul arãtând spre unul din agenti ceva mai inalt, si Dl. Stoicu… Dânsul va fi soferul Dvs., Dl… Popovici.
M’am prezentat si eu cu numele dat de Dl. Prefect si, audienta pentru mine fiind încheiatã, am coborît pe scãri în curtea interioarã care se umpluse de-acum cu masini în asteptarea ordinelor. Curând, au venit si cei doi…
Imbarcati în masinã, cel ce-mi fusese prezentat cu numele de „Barbu” mi-a indicat cã vom merge la Inchisoarea Vãcãresti de unde trebuia sã ridicam un legionar. Am ajuns la Vãcãresti pe la orele sase si jumãtate dimineata. Am pãtruns în incintã si am parcat masina în fata corpului de gardã al închisorii, iar „Barbu”, purtând un mic dosar sub brat, s’a dat jos…
Era asteptat cãci, din incinta clãdirii i-a venit imediat în întâmpinare un domn în civil. Au discutat circa un minut, apoi „Barbu” ne-a fãcut semn sã ne dãm jos si sã-l urmãm.
Ne-am îndreptat pe o cãrãruie spre clãdirea spitalului, flancati de privirile sentinelelor înarmate ce patrulau pe lângã zidurile împrejmuitoare ale închisorii. Am intrat pe un culoar si dupã zece-cincisprezece metri ne-am oprit în fata unei usi pãzite care ducea într’un salon. Ni s’a deschis imediat si „Barbu” a pãsit înãuntru. A identificat persoana ce trebuia s’o ridicãm, iar noi am primit ordin sã o transportãm la masinã. Abia acum am aflat cã numele celui pe care noi l-am ridicat era Victor Dragomirescu, unul din sefii Dvs. Era slab si nu prea ne-am chinuit sã-l transportãm…
L-am dus la masinã mai mult pe sus, eu si cu „Stoicu”… „Barbu” ne-a deschis usa si l-am împins la mijloc pe bancheta din spate. Rãsufla din greu…
-Domnilor, unde mã duceti? Ce vreti sã faceti cu mine? Spuneti-mi, vã rog… Mijlocul mi-e rupt, nu pot sta asa, în sezut…
-Taci si nu te mai vãicãri, bestie ce esti! -s’a rãstit la el „Barbu”. Stim noi unde te ducem…
Eu m’am urcat la volanul masinii:
-Gata, dã-i drumul! -mi-a comandat „Barbu” dupã ce s’a asezat în stânga omului Dvs., avându-l pe „Stoicu” în partea cealaltã. M’a surprins cãci la venire „Barbu” ocupase locul din fatã, iar acum, cu toatã imobilitatea persoanei ridicate, preferase sã se aseze în spate.
Ni s’a deschis poarta închisorii si am apucat în jos, pe Calea Vãcãresti. Ajunsi pe cheiul Dâmbovitei, „Barbu” mi-a facut semn sã cotesc la stânga:
-Sã opresti la Oitelor! -a mai adãugat el.
Incepuse sã fie nervos si privea cu agitatie pe fereastrã, în jur…
Am ajuns la strada pe care mi-a indicat-o:
-Intrã si trage pe dreapta, sub pomii ãia din fatã! -mi-a ordonat el. M’am executat si am oprit motorul masinii. Nu era nici tipenie de om jur:
-Ia spune -a început „Barbu” interogatoriul-, ce contacte ai mentinut în ultimul timp cu teroristii de-afarã?
-Care teroristi domnule, cã nu înteleg?!
-Care teroristi, ai!? Teroristii care l-au pus în groapã pe Dl. Cãlinescu… Sau te prefaci cã nu stii!…
-Nu stiu si vã spun adevãrul…, iar dacã a murit, si-a spãlat pãcatele… El a poruncit si moartea Cãpitanului, Decemvirilor si Nicadorilor, si tot dela el s’au tras si asasinatele care-au urmat. Toti bãietii nostri ucisi ca’n codru…
Brusc, cu fata congestionatã, „Barbu” l-a lovit peste gurã cu putere:
-Tu nu-mi tii mie prelegeri, banditule…
Am vrut sã intervin… Momentul era penibil. Un muribund cãruia i se grãbea sfârsitul în mod violent, asa dupã cum nu mã asteptam:
-Tu sã-ti vezi de volanul pe care-l ai în mânã -m’a atentionat „Barbu”-, dacã vrei sã nu-ti pierzi slujba. Cu banditi ca ãsta, am mai avut eu de-a face… Imi ciripeste el mie la ureche, totul… Obiectivul dumitale e strada. Priveste si cerceteazã…
M’am întors si am privit înainte. Am uitat sã vã spun cã pânã atunci eu fãceam parte din brigada „Moravuri”. Am cãrat multi proxeneti, femei usoare si altele de-astea, la arest, dar niciodatã n’au fost loviti în masina mea… Acum, cu brusca însãrcinare de moment sã transport politicii Dvs., totul era schimbat cu 360o fatã de ceea ce fãceam înainte…
Am tãcut si am privit înainte, trãgând cu coada ochiului în oglinda retrovizoare. Interogatoriul violent continua. „Stoicu” sãrise si el asupra nenorocitului… Il lovise scurt, în ficat, si îl tinea strâns cu o mânã de ceafã, apãsându-l în jos. Gemea omul, dar „Barbu” -n’am sa-i uit privirea dementã cât voi mai trãi-, îi trase un pumn în fatã, repetând întrebarea:
-Ce contacte ai mentinut, mã? Vorbeste…
-Am fost închis, imobilizat la pat… N’am avut nici un fel de contacte… Acum…
-Asa… Vorbeste tare sã te-aud! – a zbierat „Barbu” la el. Ciripeste…
-…acum, cã mã credeti ori nu, acesta este adevarul, puteti cerceta… Terminati cu mascarada asta, nu ãsta vã este scopul… Omorîti-mã!… Dumnezeu mã va primi la El… Stiu cã asta vreti sã faceti. Nu chinuiti oamenii pentru vini imaginare!… Aveti experientã. Nu sunt eu primul…
„Barbu” a rãmas ca paralizat. Nu se astepta la un asa rãspuns. Isi reveni, lovindu-l cu sete încãodatã:
-Pânã te omorîm, te perpelim putin în focul Iadului, dacã esti asa de sigur cã o s’ajungi în Rai la Dumnezeu. Sã vezi cum e si în Iad…
Omul scânci la loviturã si se fãcu si mai mic între cei doi. Pe fatã îi curgea o suvitã de sânge care se îngrosa tot mai mult, fãcându-l livid.
In susul strãzii, la intersectie cu Radu Vodã, apãruse silueta unui preot în sutanã, în drumul lui cãtre Biserica Radu Vodã de pe deal; spre Seminar, Dumnezeu stie…
-Gata, am terminat cu tine… Nu-ti mai facem nimic. Te ducem înapoi. Te-a salvat popa din Iad… Ha-ha… Dã-i batista sã se steargã cã ne umple si pã noi dã sânge… Ha-ha, hi-hi… Te-a scãpat popa… -si a râs iarã, fortat, ca de-o glumã bunã…
Am pornit masina -la comanda lui „Barbu”- si, dupã un moment de gândire, mi-a indicat sã ies pe Calea Serban Vodã, cãtre Sos. Giurgiului…
-Il ducem la Jilava… E doar un transfer, o formalitate…
Am iesit pe strada Radu Vodã si am apucat pe Serban Vodã. Se vedeau de-acum oameni pe stradã.
Am trecut de Biserica Sfântul Spiridon. Era Vineri si oamenii, cu lumânãri aprinse, intrau sã se roage, pentru cei morti si pentru cei vii… Mi-a venit în gând cã poate si pentru nenorocitul din spate, cineva se ruga undeva la o bisericã.
L-am vãzut când si-a fãcut semnul crucii, îngânând:
-Vinerea Neagrã… Fie voia Ta, Doamne!…
„Barbu” l-a privit mustrãtor, dar n’a zis nimic.
Traversasem de-acum B-dul Mãrãsesti (fost Neatârnãrii), trecusem de liceul „George Cosbuc” si continuam -în sus- pe Calea Serban Vodã. Pe stânga era groapa si terenul viran care o împrejmuieste[3], iar în dreapta noastrã începuse sã se desluseascã verdeata din „Parcul Carol I”, în partea Crematoriului. „Barbu” îsi aprinsese o tigare si privea tot mai agitat, cu ochii la soseaua din fatã. „Stoicu” tãcea, nu spunea nimic… Avea numai o privire…, o privire întunecatã si clipea nervos miscându-si maxilarele proeminente, când într’o parte, când în alta…
Nu mai scosese nimeni un cuvânt încã de pe când trecusem de Biserica Sf. Spiridon:
-Fã la stânga pe G-ral Cerchez…, asa…, acum mergi spre groapã, înainte… -mi-a ordonat „Barbu”.
Am mers înainte ocolind mormanele de gunoi, prin bãlãrii, circa 4-500 de metri. Nu se vedea nici tipenie de om..
-Opreste-aici! -mi-a strigat „Barbu”.
Am oprit. S’a dat jos si dupã el, si „Stoicu”. S’au dus asa în spatele masinii, la circa zece-cincisprezece metri distantã. Si-au aprins fiecare câte o tigare si s’au usurat, discutând nervos. N’am înteles ce-si spuneau… Fata suferindã a lui Dragomirescu, cu sângele închegat pe ea, cãpãtase o înfãtisare jalnicã. Imi era milã de sãracul om:
-Nu vã mai ascundeti… Stiu cã vreti sã mã ucideti. Fãceti-o cât mai degrabã si luati-mi chinul din corp… Impuscati-mã, dacã asa vã sunt ordinele. Terminati cu mine odatã… Stiu ca sã mor…
Usa din spate a masinii s’a deschis si „Stoicu” s’a asezat lângã muribund. Avea fata rosie. Era enervat… Se certase cu „Barbu”. Nu se’ntelegeau. „Mortul” trebuia demult sa fie mort-mort. Curând, cu pasi repezi, hotãrîti, a venit si „Barbu”:
-Dã-i drumul… Gata! Mai ai un minut de viatã si te curãtãm dacã nu spui adevãrul. Spune! -s’a rãstit el la Dragomirescu.
Astepta o negare de la Dumitrescu, un cuvânt numai sã se repeadã asupra lui, dar acesta rãmãsese mut, cu privirile în jos, fãrã a spune nimic. „Barbu” s’a enervat si l-a lovit cu pumnul peste cap:
-Spune ‘tu-ti pastili mã-tii dacã vrei sã trãiesti…
„Stoicu” îl lovi si el peste fatã cu putere si sângele îi nãvãli iarã din nãri, abundent.
-N’auzi mã, spune!?
Apoi, „Barbu” l-a apucat cu mâinile de beregatã, strângandu-l tot mai tare, cu putere… L-a împins pe spate cu fata în sus, pe gennunchii lui „Stoicu”, apãsându-l cu toatã forta, decis sã-si îndeplineascã ordinul primit, iar „Stoicu” i-a acoperit gura cu mâinile, luându-i toatã rãsuflarea. Fata lui Dragomirescu s’a fãcut vinetie, ochii îi iesiserã parcã din orbite în lupta neputincioasã pentru aer, si dupã un timp, -nu pot sã apreciez- slãbit din strânsoare, capul i s’a dat inert într’o parte…
-Gata!… Ai vãzut cã nu e greu! -a strigat „Barbu” la „Stoicu”. Mare daravelã…
S’a lipit de fereastrã trãgându-si rãsuflarea dupã efortul fãcut, scotându-si nervos o tigare si aprinzând-o lacom, cu mâinile tremurânde:
-La Crematoriu cu el…
-N’ai vãzut, n’ai auzit nimic! -mi-a tipat „Barbu”. Il ducem la Crematoriu. Totul este aranjat… Intinde-l la podea! -i s’a adresat el lui „Stoicu”, întorcând mortul pe partea cealaltã…
Am ajuns la Crematoriu pe la opt si jumãtate… Am intrat prin spate. L-am scos din masinã asa cum era, cu fata în jos, si l-am bãgat într’un sac de rafie cu care îl invelise „Stoicu” încã de pe groapã. Apoi, eu si cu „Stoicu” l-am transportat în interiorul clãdirii…
L-am pus într’un cosciug din scânduri nerânduite, încropit în grabã peste noapte din ordinul Dlui. Prefect. Medici legisti care sã consemneze decesul, n’au fost. Hârtiile de incinerare, am aflat mai apoi, s’au fãcut dupã aceea.
Când i s’a bãtut capacul cosciugului în cuie, mi s’a pãrut cã aud un scâncet venit dinãuntru. Am crezut cã nu mai aud bine… M’am înfricosat… I-am spus lui „Barbu” si el, în zeflemea, mi-a rãspuns tãios:
-Mortii de la groapã nu se’ntorc niciodatã, nu stiai? Visezi…
Nu se mai auzea nimic. Se fãcuse liniste… Sã mi se fi pãrut? Am halucinatii! -mi-am zis. L-am urcat în gura cuptorului, gata sã-l împingem înãuntru când, aud vocea neputincioasã a lui Dragomirescu:
-Mãi oameni buni, mã ardeti de viu mãi?!…
Era cât pe-aci sã scap cosciugul din mâini. Am început instinctiv sã tremur.
-E viu…, l-ati auzit?! E viu!… Hai sã-l scoatem d’aici…
Mecanicul cuptoarelor, um om gras si mãruntel, auzise si el. Se depãrtase câtiva pasi înapoi si izbucni dând din cap:
-Eu aici nu mã bag domn-agent… Omu’ ãsta e viu… L-am auzit si eu. Nu mã bag… Sunteti nebuni?!
-Impinge-l înãuntru! -s’a rãstit „Barbu” la „Stoicu”. Sã terminãm odatã…
-Ce faceti fratilor!? Doamne…, fratilor, mãi oameni, mã auziti?
„Stoicu” a împins cosciugul cu putere înãuntru, iar „Barbu” a închis usa, punându-i siguranta cu mâinile tremurânde:
-Ati înebunit? Nu mai auziti bine! A murit de mult… Vi s’a pãrut!… -a cãutat sã ne mai convingã odatã „Barbu”.
„Stoicu” l-a privit în ochi, dând si el din cap, în semn de aprobare:
-A murit… Eu n’am auzit nimic!…
N’am putut sã mai îndur -a continuat soferul declaratia sa- si am iesit afarã… Dupã un sfert de orã, au venit si cei doi si ne-am îndreptat cãtre Prefecturã unde trebuia sã raportãm în persoanã executarea ordinului.
Am raportat, iar la plecare, Dl. Prefect ne-a felicitat, întinzându-ne fiecãruia câte un plic. Era pretul pentru omorîrea lui Dragomirescu: 7 zile de concediu si 5.000 de lei de persoanã… Nu m’am atins de ei nici pânã astãzi. Ii am în acelasi plic rosu care mi-a fost dat, la fundul cufãrului de haine…
Nu-i stiu cum se numesc nici astazi cu numele adevãrate… De atunci, nu i-am mai vãzut niciodatã… Doar de aveti ceva fotografii, atunci îi pot recunoaste dintr’un milion. Eu am pe constiintã viata unui om, si-mi astept pedeapsa, indiferent care este…”

Asa si-a încheiat declaratiile sale soferul masinii: Victor Dragomirescu a fost ars de viu, iar cenusa i-a fost aruncatã pe locul viran dela Groapã, acolo unde cãlãii au crezut cã i-au curmat viata, între bãlãrii si gunoaie…

1)__________
-Dupã declansarea prigoanei antilegionare din anul 1938, Victor Dragomirescu a încercat sã se refugieze în Polonia, cu ajutorul unui avion. Datoritã unei defectiuni tehnice a motorului, avionul s’a prãbusit, iar Victor Dragomirescu împreunã cu pilotul legionar au suferit grave leziuni interne si au fost capturati imediat dupã prãbusire, fiind torturati zile întregi de agentii politiei, fãrã a li se acorda nici o asistentã medicalã…
2)__________
-Comisarul Al. Davidescu…
3)__________
-Azi „Parcul Tineretului”…