Jur să-mi apăr țara chiar cu prețul vieții.”

~ Nu putem nici să murim, în rate ~

În atenția domnului Mihai Tudose,

primul nostru ministru,

și a tuturor celor asemenea lui

Intenționez să îmi apăr țara în 2 rate! Prima dată, pe 15 septembrie! După aia, mai vedem.” Sunt cuvintele unui camarad care l-au bulversat într-atât pe primul nostru ministru încât, într-o ieșire teatrală, neinspirat jucată, s-a și pronunțat asupra-i, bătând prozaic cu logica-i în masă, la un post de televiziune. Pentru că, își zicea, probabil, Robustețea Sa, dă bine dincolo de sticlă. Ai cam greșit, Robustețea Ta…

Așa-i românul când se enervează, domnule șef de fel de fel de miniștri, mai spune una, mai zice alta, mai cu seamă atunci când tot felul de eminențe, duse spre școli de funcțiile pe care le-au avut și nu spre funcții de școlile făcute, răsărite din te miri ce, ca niște laureați ai Premiului Nobel își propun, nici mai mult, nici mai puțin, ca lumea să înceapă cu ei. Așa se face că, de un sfert de secol, din patru în patru ani sau mai des, lumea României, tragic, chiar începe cu ei.

Cunoașteți vreo situație în istoria noastră când Soldatul Român, oricare i-a fost hramul militar care îi aureola menirea, și-a apărat Țara și Neamul în rate? Prin jurământ, vă amintesc asta domnule șef de fel de fel de miniștri, noi ne apărăm Țara „chiar cu prețul vieții1”. Noi, Militarii Români, suntem singurii dintre iubitorii și truditorii Cetății, care sub prestare de jurământ, ne oferim necondiționat viața, ca jertfă ultimă posibilă, spre a opri sângele care curge prin venele tăiate ale Țării. Aflați, măcar acum, că, de-am vrea, nici măcar nu știm să murim în rate, iar chiar de-am ști, uneori nu avem timp, nu avem timp să murim în rate. Ne stingem așteptând lumânarea luminii tardive. Prin Jurământ nu facem altceva decât să dăm Țării dreptul absolut asupra vieții noastre, domnule șef de fel de fel de miniștri. Nu vă lăsați dezinvoltura judecății să o ia razna, nu de altceva dar, fără un echipament spațial performant, la înălțimea la care ciorile își „polenizează” specia, este deja periculos, vă prinde amețeala și nu vă mai opriți din urcare. Câte și mai câte nu zice omul la supărare…

Cuvintele rostite la necăjeală nu anulează și nu atinge câtuși de puțin gravitatea istorică a Jurământului Militar și nici nu îi restrînge timpul în care Țara se poate baza pe el. Suntem sub Jurământ toată viața, nu doar până la granița dinspre moarte a pensionării, ne stingem sub puterea sa înălțătoare, oricâți ne-ar fi anii pe care ni-i dă Dumnezeu.

Dar, domnule șef la fel de fel de miniștri, gura păcătosului adevăr grăiește. Dumneavoatră, adunături politice de tot felul, care, vorba Românului Absolut, cum

l-a definit Petre Țuțea, „ați transformat politica în industrie și Țara în vacă de muls”, v-ați făcut, iată, de peste un sfert de secol, Datoria față de Neam și Țară în RATE. Da, în RATE, dar în RATE MICI, cu scadență „când se poate”, domnule șef de fel de fel de miniștri, mici și rare ca să nu le simțiți povara. Și, între rate, ce-ați făcut? V-ați îndestulat mațele până hăt departe, când sângele vi se va pierde în sfârșitul veacului ce va să vină, ca să o ducă urmașii bine, nu? Nu ne-a fost dat să auzim din gura vreunui pretins politician, în fapt făcături bolnave ale unei societăți aflată în naufragiu, că o duce greu, că îi lipsește ceva, orice, nu are importanță. Aici, trebuie să recunosc, este singura voastră dovadă de sinceritate, sinceritate prin omisiune. Este trist, nu-i așa?

Da, este adevărat, sunt nedreptăți multe în Țară, dar aceste nedreptăți dumneavoatră, într-o laborioasă operă a alienării și dezbinării naționale, le-ați creat, cel mai adesea cu bună știință, iluștri exponenți ai adunăturilor politice de tot felul! Nu noi, Militarii Români, care, sub Jurământ, privați constituțional de anumite drepturi fundamentale, nu am avut cum să vă aruncăm în stradă atunci când meritați să vi se întâmple asta! Bunăoară, reparați-le, dar nu cu prețul altor nedreptăți!

Încă ceva din multe altele. Ca un geambaș căruia nu prea îi iese pasența, ați invocat, tot pe sticlă fiind, faptul că nu este normal ca „un colonel care iese la pensie la 40 de ani” să beneficieze de o pensie specială, copleșitoare. Subliminal, precum și alți intruși într-ale guvernării, ați procedat cât se poate de perfid, domnule șef de fel de fel de miniștri. Perfid, pentru că, fie și numai pronunțarea cuvântului „colonel” conduce pe drumul cel mai scurt înțelegerea colectivă către Armata României, dumneavoastră știind bine că este vorba nu despre militarul Armatei Române, ci despre coloneii și nu numai din structuri speciale ale sistemului de opresiune transprezidențială.

Întrucât vreau să îmi amăgesc convingerea că ați înțeles cât de gravă este confuzia dumneavoastră, repet: viața noastră, a militarilor români, aparține mai întâi Țării și apoi nevoilor noastre de a trece dintr-o zi într-alta. Poate tocmai acesta este motivul pentru care de la înființarea statului român modern, beneficiem de pensii militare de serviciu, sintagmă pe care vă este greu s-o pronunțați.

Cunoscându-vă cândva, păstrându-vă o amintire discretă, m-am străduit să nu scap din strâmtoarea, insuportabilă uneori(!), a decenței, astfel încât rândurile mele să poată fi citite și la clasele unu-patru.

Cu constituțională atenție,

Costinel Petrache ~ Soldat Român

1 Jurământul Militar – „Jur credinţă Patriei mele, România! Jur să-mi apăr țara chiar cu preţul vieţii.
Jur să respect constituţia, legile țării şi regulamentele militare.
Aşa să-mi ajute Dumnezeu!“ Legea nr. 446 din 30 noiembrie 2006 privind pregătirea populației pentru apărare, publicată în Monitorul Oficial nr. 990/12 decembrie 2006