Un text fundamental pentru naționaliști

Revoluţie Conservatoare în România?

Claudio Mutti

Sintagma „Revoluţie Conservatoare”, care după al doilea război mondial a fost făcută celebră de către Armin Mohler, s-a născut în secolul anterior; cel care i-a dat un conţinut programatic a fost însă literatul Hugo von Hoffmanstahl, în 1927: într-un discurs intitulat „Literatura ca spaţiu spiritual al naţiunii”, von Hoffmanstahl identifica, drept factori fundamentali ai Revoluţiei Conservatoare, căutarea totalităţii şi a „unităţii” ca alternativă la divizare şi sciziune.

Pe măsură ce conceptul de Revoluţie Conservatoare asumă o semnificaţie politică, rezultă clar că principiile sale se opun în manieră radicală celor care au triumfat odată cu Revoluţia Franceză. Putem spune că Revoluţiei Conservatoare îi aparţin cei care combat presupoziţiile secolului progresist, fără a dori totuşi a restaura un oarecare Ancien Régime. Revoluţia Conservatoare desemnează deci un proces politic care, aşa cum afirmă chiar Armin Mohler, nu se limitează la lumea austro-germană, ci îmbrăţişează întreaga Europă.

La noi, într-adevăr, Marcello Veneziani a putut căuta şi în istoria italiană trăsăturile de bază ale Revoluţiei Conservatoare şi a crezut că poate afirma caracteristicile ei în termenii următori: „sentiment al modernităţii, recreare a tradiţiei, respingere a concepţiei lineare şi progresive a istoriei, anti-egalitarism, vitalism şi organicism, primat al politicului şi al comunitarismului, mobiluzare „totală” a maselor, regândirea tehnicii, elogiu futuristic al oţelului, viziune estetică şi lirică a vieţii”.

Sunt de părere că noţiunea de Revoluţie Conservatoare ar putea servi, într-o oarecare măsură, pentru încadrarea şi interpretarea şi a fenomenului Mişcării Legionare române. Lucrul acesta ar putea fi confirmat printr-o scurtă trecere în revistă a poziţiilor unor intelectuali români care au militat în cadrul Mişcării Legionare sau au fost foarte de apropiaţi de ea şi au contribuit cumva la definirea identităţii ei doctrinale şi programatice.

Corneliu Codreanu însuşi, în cartea sa Pentru legionari, înscrie Mişcarea Legionară într-o arie culturală şi politică mai amplă, care se manifestă în România deja în jurul mijlocului secolului al XIX-lea. Printre cei pe care Codreanu îi citează drept precursori ai Mişcării Legionare sunt unele nume dintre cele mai ilustre ale literaturii române: deja în acest fapt găsim una dintre caracteristicile principale ale Revoluţiei Conservatoare, pentru că literatura, spiritualitatea şi naţiunea sunt coordonate fundamentale ale întregii construcţii potenţiale a revoluţiei conservatoare pe care o examinează Armin Mohler.

Aşadar, Codreanu citează printre precursorii spirituali ai Mişcării Legionare pe cel mai mare poet român, Mihai Eminescu (1850-1889). Eminescu, care în Italia este cunoscut mai mult sau mai puţin ca un soi de Giacomo Leopardi român, a fost în realitate un neobosit militant naţionalist, care a luptat cu toate puterile sale împotriva exploatării uzuriere a clasei ţărăneşti române şi contra alienării cosmopolite a claselor conducătoare. Nu degeaba fostul rabin al Bucureştiului, Moses Rosen, în vremea lui Ceauşescu, a încercat în van să împiedice publicarea articolelor de polemică politică ale poetului naţional român, declarând textual, cu un dispreţ suveran al ridicolului şi atrăgând asupra sa un protest universal, că Eminescu ar trebui să fie inclus printre responsabilii pentru Auschwitz.

Se poate spune în orice caz că intelectualitatea română în întregul său s-a aşezat conştient şi făţiş în siajul lui Eminescu. Nu numai între cele două războaie, dar, am spune, până la sfârşitul anului 1989, problema principală a românilor a constat în a defini specificitatea lor naţională şi a identifica modalităţile cele mai potrivite pentru a o proteja şi afirma pe toate planurile, încât proiectele culturale, politice, sociale şi economice elaborate de intelectualitatea română într-un secol şi jumătate au avut aproape mereu ca raţiune de a exista apărarea şi manifestarea spiritului naţional.

În perioada cuprinsă între cele două războaie mondiale în particular, în România, diversele curente de gândire se diferenţiază exclusiv în raport cu alegerea mijloacelor de adoptat pentru a adapta viaţa ţării la identitatea sa naţională, în vreme ce un astfel de scop era dat drept de la sine înţeles şi împărtăşit de toţi – cu excepţia clară a săracei intelighenţe mondialiste, care de altfel reprezenta în epocă un corp străin din punct de vedere al realităţii naţionale, chiar şi din raţiuni de apartenenţă etnică.

Avem astfel, în primul rând, un naţionalism tradiţionalist şi ruralist, antioccidental şi antimodern, care derivă din reacţia antiliberală a lui Titu Liviu Maiorescu (1840-1917) şi din învăţătura conservatoare a marelui istoric Nicolae Iorga (1871-1940) şi ajunge în parte, cu Nichifor Crainic (1889-1971) la poziţii „etnocratice” puternic influenţate de spiritualitatea ortodoxă.

Avem apoi un naţionalism populist (a cărui portavoce e revista „Viaţa Românească”) care, chiar dacă reafirmă prioritatea intereselor naţionale şi comunitare faţă de cele de clasă şi reiterează importanţa fundamentală a valorilor etnice şi rurale, se declară cu toate acestea favorabil experimentării vieţii democratice parlamentare.

În fine, un naţionalism dinamic care, prin cel mai ilustru exponent al său, criticul literar Eugen Lovinescu (1881-1943), preconiza actualizarea potenţialităţilor naţionale şi naşterea unui „stil românesc” prin intermediul „sincronismului” politic şi economic al României cu restul Europei.

O altă orientare, în fine, cea mai interesantă pentru noi, se leagă de varianta naţionalistă reprezentată de aşa-numita „nouă generaţie” sau „tânără generaţie”. Acest curent, solidar în mare măsură cu Mişcarea Legionară, este cel care, sub diverse aspecte, se înscrie după părerea mea din plin în contextul mai vast al „revoluţiei conservatoare” europene. Conducătorul spiritual carismatic şi incontestabil al „noii generaţii”, filosoful şi teologul ortodox Nae Ionescu, şi discipolii săi (Mircea Eliade, Emil Cioran şi Constantin Noica sunt doar cei mai celebri) aspirau să realizeze o sinteză armonioasă între un naţionalism lipsit de tendinţe reacţionare şi o versiune a modernităţii care lasă deoparte liberalismul şi democraţia.

Să încercăm deci să punctăm caracteristicile acestei „tinere generaţii” interbelice cu ajutorul prezentării sintetice a exponenţilor săi cei mai buni, exponenţi care au avut o legătură strânsă cu Mişcarea Legionară şi care în măsuri diferite vor fi consideraţi ca fiind şi portavoci ale Mişcării Legionare înseşi şi care cumva au contribuit la definirea identităţii doctrinale a respectivei mişcări.

 

Nae Ionescu

Maestrul tinerei generaţii, Nae Ionescu (1890-1940), preda logica şi metafizica la Facultatea de Litere din Bucureşti. Clar revoluţionară, deoarece o rupea cu monopolul idealist şi neoidealist, învăţătura profesorului Nae Ionescu se afla în epicentrul celei mai bune linii culturale române, astfel încât cel mai faimos discipol al său, Mircea Eliade, putea spune că el era succesorul direct al marelui Nicolae Iorga.

Teolog, susţinător al unui creştinism accentuat teocentric, Nae Ionescu respingea ca „deviaţie occidentală” creştinismul umanist şi moralist care era răspândit în mediile ortodoxe ale capitalei, în aşa măsură încât criticile sale nu l-au ocolit nici pe patriarhul Miron (cel care în 1938 va fi complicele oligarhiei în asasinarea lui Corneliu Codreanu). Nae Ionescu considera, spunea Mircea Eliade, că mentalitatea scolastică, laicizantă şi protestantă „răspândită în mediile patriarhale” constituie „o intruziune a concepţiilor lumii moderne în sânul vieţii spirituale a Bisericii”.

Vehiculul cel mai eficace al acţiunii paideice pe care Nae Ionescu a dezvoltat-o în afara mediului universitar a fost cotidianul „Cuvântul”. Acest ziar, al cărui principal animator a fost filosoful, a devenit un fel de organ oficios al curţii regale în anii 1930, când acelaşi Nae Ionescu a fost la un pas de a deveni consilier regal. Dar, în special datorită ostilităţii nutrite faţă de el de către amanta lui Carol al II-lea, Elena Lupescu (care era un fel de nod de reţea al cercurilor financiare şi cosmopolite în mediul curţii regale), influenţa exercitată de profesor la Palatul regal s-a diminuat în manieră considerabilă.

Ruptura definitivă dintre Nae Ionescu şi Palat a avut loc în 1933. Întors dintr-o călătorie în Reich, unde a rămas pozitiv impresionat de revoluţia naţional-socialistă, Nae Ionescu a început să spere într-o soluţie analoagă şi pentru România, accentuând pe zi ce trece opoziţia sa faţă de politica regelui şi a oligarhiei care îl inspira pe acesta.

În momentul campaniei electorale, când acţiunea guvernului liberal s-a transformat într-o adevărată persecuţie teroristă plină de arestări arbitrare, torturi şi violenţe de tot felul şi a culminat cu decretul de dizolvare a „Grupului C.Z. Codreanu” şi arestarea a unsprezece mii de legionari, Nae Ionescu a pus propriul ziar, „Cuvântul”, la dispoziţia Mişcării Legionare, care rămăsese fără propriile organe de presă.

Însă foarte repede şi „Cuvântul” a fost constrâns să-şi suspende publicarea, în vreme ce profesorul Nae Ionescu a fost arestat şi închis la penitenciarul Jilava. Eliberat după alegeri, Nae Ionescu s-a apropiat şi mai mult de Mişcarea Legionară. Spre acest lucru era predispus conform orientării sale, pe care discipolul său Mircea Vulcănescu a încercat s-o caracterizeze punând înainte de toate în evidenţă ireductibilitatea fundamentală dintre Nae Ionescu şi liberalism: „Atent la transformările insesizabile ale revoluţiilor din lume, antiliberal deoarece i se părea că funcţia esenţială a liberalilor (…) constă în atacarea cursului natural de dezvoltare al naţiunii, Nae Ionescu era în aşteptarea cuiva care să reuşească să răspundă speranţei sale într-o nouă revoluţie, o revoluţie care nu trebuia să fie nimic altceva decât manifestarea realităţii româneşti dintotdeauna”.

De altfel teologul ortodox Nae Ionescu fundamenta pe un citat din Sfintele Scripturi credinţa după care „când regele e nevolnic, Dumnezeu scoală din mijlocul norodului un Căpitan”. Aşa s-a întâmplat în trecut, în istoria României, cu Mihai Viteazul, cu Tudor Vladimirescu, cu Avram Iancu. La fel se va întâmpla chiar în acei ani cu Corneliu Codreanu.

Mai scrie Mircea Vulcănescu: „Poziţia sa deschis antidemocratică (…) făcea din el un om de stânga în politica socială şi unul de extremă dreapta în tehnica politică”.

Însă, dacă Mircea Vulcănescu îi atribuia maestrului său apartenenţa simultană la dreapta politică şi la stânga socială, în tentativa de a defini poziţia sa în raport cu topografia politică de origine parlamentară, Nae Ionescu respinge în manieră formală şi abruptă astfel de categorii, ca fiind inadecvate, insuficiente şi nepotrivite cu caracterul multiform al realităţii: „Eu caut să gândesc asupra realităţilor politice, pentru a delimita problemele şi a găsi soluţii de conducere. Sunt de dreapta sau de stânga? Nu ştiu exact. De aceea, încetaţi să mai puneţi astfel de întrebări. Nu de alta, dar nu au niciun sens”.

Concepţii asemănătoare erau la vremea aceea exprimate de Vasile Marin, care în toamna lui 1933 intrase în redacţia „Cuvântului”. După Marin, definiţia Mişcării Legionare ca mişcare „de dreapta” distorsionează realitatea, deoarece caută „să prezinte acţiunea legionară ca pe o mişcare reacţionară”. De fapt, scrie Marin, „la fel ca şi fascismul şi naţional-socialismul, la fel şi Mişcarea Legionară luptă pentru crearea unui Stat totalitar (…). Concepţia totalitară a reformei Statului nu acordă nicio importanţă acestor noţiuni (adică noţiunilor de „dreapta” şi de „stânga”, n.a.), care pentru noi nu au înţeles. (…) nu putem fi nici la dreapta nici la stânga, pentru bunul motiv că mişcarea noastră îmbrăţişează întreaga viaţă naţională (…) Când însăşi revoluţia rusă se naţionalizează intens (…) iar cea fascistă se socializează încă şi mai profund, ce sens mai au etichetele desuete de „dreapta” sau de „stânga”, pentru a fi încă aplicate la acţiunile şi regimurile politice? Un singur sens: diversiunea!…”

Întorcându-ne la Nae Ionescu, pătrunderea sa în lumea legionarilor a comportat asumarea unei adevărate sarcini militante, care s-a tradus într-o serie de conferinţe pe tot teritoriul României. Rezultatele au apărut imediat, deoarece Mişcarea Legionară şi-a sporit considerabil numărul adepţilor.

Astfel, destinul personal al lui Nae Ionescu s-a legat de cel al Mişcării Legionare. În noaptea dintre 16 şi 17 aprilie 1938, profesorul a fost arestat împreună cu conducătorii legionari şi cu militanţii de frunte ai mişcării şi a fost internat în lagărul de la Miercurea Ciuc, în Transilvania.

Lipsit de libertate, bolnav şi suferind de o gravă disfuncţie cardiacă, lovit în activitatea profesională prin revocarea din funcţia universitară, profesorul Nae Ionescu a fost, în perioada încarcerării, un model viu de demnitate şi forţă spirituală. Astfel, graţie lui, lagărul a devenit un soi de „universitate legionară”. El le-a ţinut camarazilor de închisoare o serie de conferinţe, în care argumentele mergeau de la metafizică la „fenomenul legionar”.

În această activitate, profesorul a fost imitat de asistentul său Mircea Eliade, şi el internat în lagăr, care vorbea despre lupta de eliberare a Indiei contra colonialismului britanic.

Izolat, Nae Ionescu scrie, utilizând un sul de hârtie igienică, un studiu despre Machiavelli. În peregrinarea intelectuală a lui Machiavelli în căutarea unui Principe, Nae Ionescu vede o tentativă analoagă cu a sa. El, într-adevăr, după ce şi-a îndreptat propriile aşteptări mai întâi asupra lui Carol al II-lea şi apoi asupra lui Maniu, consideră finalmente că a găsit în Căpitanul Mişcării Legionare omul destinului românesc.

După o serie de încarcerări şi arestări succesive, la 15 martie 1940 Nae Ionescu moare în circumstanţe care nu sunt încă deocamdată clarificate. Se spune că ar fi fost otrăvit.

Mircea Eliade, care a ţinut discursul funebru şi a fost printre cei care au purtat în spate sicriul, spunea că profesorul ar fi vrut să fie înmormântat cu fotografia lui Codreanu pe care o purta mereu cu sine. Dar fotografia era sechestrată de procuratură.

Gânditorul Nae Ionescu, mai ales după adeziunea sa la Mişcarea Legionară, se încadrează perfect în mişcarea mai vastă a Revoluţiei Conservatoare europene. Dacă pe plan religios, aşa cum am văzut, el contrapune modernismului tradiţia (predania) ca o dezvoltare organizată în interiorul comunităţii spirituale ortodoxe, pe plan filosofic el combate raţionalismul occidental, individualismul, pozitivismul, scientismul, aderând la o Lebensphilosophie interpretată în sens creştin. Pe plan politic, el respinge concepţia contractualistă în numele unei concepţii organice şi se face susţinătorul unei „ a treia căi” naţional-sindicaliste dincolo de colectivismul marxist şi de capitalismul burghez.

 

Mircea Eliade

Am văzut că Nae Ionescu s-a apropiat de Mişcarea Legionară în cursul anului 1933. Din acelaşi an datează ceea ce intelectualii legionari au salutat drept „convertirea lui Mircea Eliade la românism”. Într-un articol de redacţie apărut în periodicul „Axa” se putea într-adevăr citi: „Se pare că Mircea Eliade, scriitor de talent, eseist faimos şi personalitate culturală demnă de admiraţie, a făcut paşi decisivi într-o direcţie care nouă ne este dragă şi care diferă de cea pe care o urmase înainte. Până acum, cariera sa de jurnalist a avut volute neaşteptate şi întoarceri pitoreşti. Mircea Eliade s-a jucat cu ideile şi luările de poziţie, a acumulat experienţă, a înconjurat lumea, a fost briliant mereu şi peste tot, dar (…) a refuzat să se ancoreze definitiv în realitatea românească. De o vreme, totuşi, Mircea Eliade a început să se schimbe. Şi, fără nicio supărare fie spus, după ce a ajuns la maturitate a început să devină serios (…) Mircea Eliade începe să vadă realitatea românească, să se integreze în ea, să se subordoneze acesteia”.

Efectiv, în 1933 Eliade este protagonistul unor intervenţii care exprimă o cauză politică naţionalistă. El scrie un articol asupra „mentalităţii masonice” în care, subliniind drept caracteristică a acestei mentalităţi folosirea unor scheme simple şi a unor criterii abstracte, credea că poate regăsi chiar în marxism („combinaţie de abstracţiuni şi grosolănie”) o marcă masonică. El dezvoltă apoi unele consideraţii asupra „renaşterii religioase”, care, chiar dacă lipsite de referinţe politice, nu puteau să nu impresioneze favorabil pe adepţii Mişcării Legionare. În fine, el se reclamă de la valorile realităţii naţional-populare şi declară că se trage din linia de gândire care pleacă de la Eminescu şi, prin Iorga, Pârvan şi Nichifor Crainic, ajunge până la Nae Ionescu.

În 1934 Eliade îşi propune să apere naţionalismul de acuzele care i se aduceau de către intelighenţia democratică. În particular, Eliade respinge acuzaţia de antisemitism şi reiterează, împotriva acuzaţiilor de intoleranţă religioasă şi rasism, faptul că problema evreiască e una politică, socială şi economică.

„Sunt indignat – scrie el – să văd douăzeci şi şase de consilieri străini în oraşul Sighetul Marmaţiei (contra a şapte români), nu pentru că sunt şovin sau antisemit, ci pentru că un simţ al justiţiei sociale, oricât de slab, e încă viu în inima mea”.

E interesant de observat cum, considerând în aceşti termeni chestiunea ebraică, Eliade îi citează pe aceiaşi autori (Eminescu în mod evident primul, apoi Vasile Conta, Bogdan Petriceicu Hasdeu şi alţii) care erau evocaţi de Corneliu Codreanu în cartea sa Pentru legionari ca precursori ai poziţiei legionare în dezbaterile problemei evreieşti.

În ce-l priveşte pe Corneliu Codreanu, Eliade vede în el moştenitorul marilor exponenţi ai naţionalismului: „Numai Bălcescu şi Heliade-Rădulescu vorbeau aşa”, scrie Eliade atunci când Codreanu proclamă necesitatea reconcilierii României cu Dumnezeu.

Mai mult, ceea ce l-a atras decisiv pe Eliade spre Mişcarea Legionară e chiar acea sinteză de naţionalism şi spiritualitate care constituie caracteristica ei particulară. În decembrie 1935 Eliade scrie, făcând aluzie la Codreanu: „Un conducător politic al tineretului a spus că scopul misiunii sale este de a ’reconcilia România cu Dumnezeu’. Aceasta este o formulă mesianică (…) deoarece o ’reconciliere a României cu Dumnezeu’ semnifică, în primul rând, o revoluţie a valorilor, un primat net al spiritualităţii, o invitaţie la creativitate şi la viaţa spirituală”.

Dar poate că dintre toate articolele scrise de Eliade în anii treizeci, ar trebui citat cel care în anii şaptezeci va fi folosit, cu nişte adaosuri potrivite şi manipulări, cu scopul de a împiedica acordarea Premiului Nobel marelui istoric al religiilor.

Acest articol, scris într-un moment în care Eliade era candidat la Cameră pe listele electorale ale partidului legionar „Totul pentru Ţară”, constituia răspunsul la întrebarea „De ce cred în biruinţa mişcării legionare?” şi apărea în revista legionară „Buna Vestire”. „Dar niciodată un neam întreg n-a trăit o revoluţie creştină cu toată fiinţa sa, (…) niciodată un neam întreg nu şi-a ales ca ideal de viaţă călugăria şi ca mireasă – moartea (…) Cred în destinul neamului românesc – de aceea cred în biruinţa Mişcării Legionare. Un neam care a dovedit uriaşe puteri de creaţie, în toate nivelurile realităţii, nu poate naufragia la periferia istoriei, într-o democraţie balcanizată şi într-o catastrofă civilă (…) Cred în destinul neamului nostru; cred în revoluţia creştină a omului nou; cred în libertate, în personalitate şi în dragoste. De aceea cred în biruinţa Mişcării Legionare (…)”.

Dar încă şi mai interesante, pentru a arăta ce contribuţie a avut Mircea Eliade la definirea identităţii Mişcării Legionare, sunt aceste alte consideraţii, aflate în acelaşi articol: „Astăzi, lumea întreagă stă sub semnul revoluţiei. Dar, în timp ce alte popoare trăiesc această revoluţie în numele luptei de clasă şi al primatului economic (comunismul) sau al Statului (fascismul), ori al rasei (hitlerismul) – Mişcarea Legionară s-a născut sub semnul Arhanghelului Mihail şi va birui prin harul dumnezeiesc”.

Această caracterizare a revoluţiilor din secolul XX reverberează în paginile în care Julius Evola a evocat întâlnirea sa cu Codreanu, întâlnire la care a fost prezent şi Mircea Eliade. Fiind cu Evola, într-adevăr, Căpitanul i-a spus: „În orice fiinţă vie putem distinge trei aspecte (…) acela al corpului ca formă, acela al forţelor vitale, acela spiritual. Analog, (…) în Fascism se evidenţiază asupra a tot aspectul „formă”, în sensul de putere formatoare, care plăsmuieşte Statul şi civilizaţia, după marea moştenire romană. În Naţional-socialism se distinge cel mai mult elementul biologic, mitul sângelui şi al rasei, care este corespondentul elementului „vital” al oricărei fiinţe. Garda de Fier ar vrea în schimb să surprindă mişcările aspectului pur spiritual, religios şi de aici să pornească la opera sa”.

Am văzut că una dintre caracteristicile principale ale revoluţiei conservatoare înţeleasă ca fenomen european este refuzul concepţiei lineare şi progresive a istoriei. Cu alte cuvinte, concepţia ciclică a timpului e fundamentală pentru toată cultura revoluţionar-conservatoare.

Aşadar, vorbind despre acei gânditori care, ca Nietzsche, Spengler, Guénon sau Evola, au promovat în Europa contemporană o concepţie ciclică a timpului şi a istoriei şi astfel au contribuit în diverse feluri la apariţia orientării revoluţionar-conservatoare, nu putem să-l neglijăm pe Mircea Eliade, cel care nu numai că a examinat, într-o optică a istoriei religiilor, concepţia timpului tipică societăţilor „arhaice”, dar a şi încercat, pe baza datelor deduse din studiile sale ştiinţifice, să traseze liniile esenţiale ale unei filosofii a istoriei opusă doctrinelor promovate de optimismul secolului al XIX-lea.

 

Emil Cioran

Celălalt mare exponent al „tinerei generaţii” române interbelice care împreună cu Mircea Eliade a cunoscut o faimă mondială, Emil Cioran, a fost şi el discipolul lui Nae Ionescu.

Limbajul lui Nae Ionescu este bine reprezentat în unica lucrare a lui Cioran care are un conţinut propriu-zis politic, Schimbarea la faţă a României, din 1937: un fel de „discurs către naţiunea română” în care tema centrală, respingerea sistemului democratic, îl apropie pe Cioran de Codreanu.

Pentru Căpitanul Gărzii de Fier era vorba de „a pune capăt existenţei Statului democratic bazat pe ideologia revoluţiei franceze” (Cărticica şefului de cuib, p. 100) şi de a „elimina discuţiile „sterile şi costisitoare” ale parlamentarismului democratic, din care nu rezultă nicio lumină şi din care, mai ales, nu poate ieşi decizia eroică de a înfrunta pericolul în aceste momente dificile”.

La rândul său, Cioran nu-şi ascundea propria admiraţie pentru acele regimuri politice care în perioada interbelică reprezentau diferite alternative la democraţia parlamentară: fascismul italian, naţional-socialismul german, bolşevismul sovietic.

Mă limitez la câteva citate extrase din articolele scrise de Cioran între 1930-1936 şi din cartea Schimbarea la faţă a României.

Despre Mussolini şi fascismul italian: „Cu fascismul, Italia şi-a propus să devină o mare putere. Rezultatul: a reuşit să atragă în mod serios atenţia lumii”. „Fără fascism, Italia ar fi fost o ţară falită”. „Marele merit al lui Mussolini este de a fi descoperit forţa Italiei.” „Fascismul este o traumă fără de care Italia este un compromis asemănător cu România actuală” („Vremea”, 31 mai 1936).

Despre Hitler şi naţional-socialism: „Dacă este ceva ce îmi place în hitlerism este cultura iraţionalului, exaltarea vitalităţii ca atare, expansiunea virilă a forţei” („Vremea”, 18 decembrie 1933). Şi încă: „În lumea de astăzi nu există om politic care să îmi inspire o simpatie şi o admiraţie mai mare decât Hitler. Există ceva irezistibil în destinul acestui om, pentru care orice act de viaţă trăită este important numai prin participarea simbolică la destinul istoric al unei naţiuni. Mistica Führer-ului în Germania este deplin justificată” („Vremea”, 15 iulie 1934)

În ceea ce priveşte bolşevismul şi Uniunea Sovietică, Cioran scria: „România are multe de învăţat de la Rusia. Am impresia că, dacă nu m-aş fi ocupat măcar puţin de Revoluţia Rusă şi de nihilismul rus al secolului trecut, aş fi căzut pradă tuturor neplăcerilor unui naţionalism inspirat din Daudet şi Maurras”. Şi urmează: „Hitlerismul mi se pare că este o mişcare serioasă pentru că a ştiut să asocieze direct conştiinţei misiunii istorice a unei naţiuni problemele inerente ale justiţiei sociale. În ceea ce priveşte bolşevismul, dacă este adevărat că reprezintă o barbarie unică în lume, el este, nu mai puţin, datorită afirmării absolute a justiţiei sociale, un triumf etic unic. Nu se poate face o revoluţie naţională de mare anvergură pe baza inegalităţilor sociale”.

Încă din 1957, adresându-se lui Constantin Noica, un intelectual din generaţia sa rămas în România, Cioran îşi va reaminti vremea în care „superstiţiile despre democraţie” le displăceau ambilor şi evoca în aceşti termeni propria judecată de condamnare a parlamentarismului: „Ruşinea speciei, simbol al unei umanităţi epuizate, fără pasiuni şi convingeri, inadaptată Absolutului şi Speciei, fără viitor, limitată sub toate aspectele” (Istorie şi utopie, p. 13) ş.a.m.d. Apoi urmează, „sistemele care voiam să îl elimine (parlamentarismul democratic, n.a.) pentru a-l substitui, mi se păreau frumoase, fără excepţie, la unison cu mişcarea Vieţii, Divinitatea mea de atunci.”

Paginile din Schimbarea la faţă a României dedicate problemei evreieşti amintesc şi ele, în substanţă, aceleaşi poziţii legionare. Traduc câteva rânduri, avertizând că Cioran însuşi le-a eliminat din ediţia din 1990.

„Invazia iudaică din ultimele decenii a istoriei româneşti a făcut din antisemitism caracteristica esenţială a naţionalismului nostru. De neînţeles în altă parte, la noi acest fapt are o legitimitate, care totuşi nu trebuie exagerată (…) Un organism naţional sănătos este mereu pus la probă în lupta contra evreilor, în special când aceştia, cu numărul şi cu aroganţa lor, invadează un popor. Dar antisemitismul nu rezolvă nici problemele naţionale, nici pe cele sociale ale unui neam. El reprezintă o acţiune de purificare, nimic mai mult. Defectele constitutive ale acelui neam rămân aceleaşi. Îngustimea de vederi a naţionalismului românesc se datorează derivării sale din antisemitism. O problemă periferică devine izvor de acţiune şi de viziune”.

Mai înainte, lăsându-se atras de lirismul său caracteristic, oarecum halucinant: „Ori de câte ori un popor devine conştient de sine, intră fatalmente în conflict cu evreii. Conflictul latent care există mereu între evrei şi poporul respectiv se actualizează într-un moment istoric decisiv, la o răscruce esenţială, pentru a-i aşeza pe evrei dincolo de sfera naţională, chiar mai mult: există momente istorice care fac din evrei, în mod fatal, nişte trădători (…) Nesimţindu-se nicăieri la ei acasă, aceştia nu cunosc deloc tragedia înstrăinării. Evreii sunt unicul popor care nu se simte legat de peisaj. Nu există loc pe pământ care să le fi modelat sufletul; şi, de aceea, ei sunt mereu aceiaşi în orice ţară sau continent. Sensibilitatea cosmică le este străină (…) în orice lucru evreii sunt unici; nu au pereche în lume, constrânşi cum sunt de un blestem de care este responsabil numai Dumnezeu. Dacă aş fi evreu, m-aş sinucide imediat”.

Ceea ce este interesant de notat este că antiiudaismul lui Cioran este foarte departe de a constitui un alibi care să servească la justificarea instaurării unui „capitalism naţional”, eliberat de concurenţa evreiască. „În ce fel – scrie Cioran – capitaliştii români sunt mai buni decât capitaliştii evrei? Aceeaşi bestialitate şi la unii şi la alţii. Nu pot să concep şi refuz să cred că am putea face o revoluţie naţională care să distrugă capitaliştii evrei, înlocuindu-i cu români. O revoluţie naţională care ar vrea să salveze capitaliştii români mi s-ar părea ceva oribil.”

Şi din acest punct de vedere, deci, poziţia lui Cioran o aminteşte pe cea a lui Codreanu, cel care scrisese: „Nu vom permite ca, la adăpostul sloganurilor naţionaliste, o clasă tiranică şi uzurpatoare să oprime muncitorii din toate categoriile, spoliindu-i literalmente şi ţipând mereu: Patrie (pe care nu o iubesc), Dumnezeu (în care nu cred), Biserică (în care nu mai intră), Armată (care merge la război cu mâinile goale). Acestea sunt realităţi care nu pot constitui embleme ale înşelătoriei politice în mâinile unor profitori imorali”.

În ciuda acestor importante convergenţe cu orientarea legionarismului, vitalismul lui Cioran se determină într-o serie de luări de poziţie care se vădesc puţin compatibile cu religiozitatea caracteristică a legionarismului însuşi. Într-adevăr, din paginile Schimbării la faţă a României reiese o bizantofobie care neagă rădăcinile însele ale spiritualităţii române.

Opusă acestei ostilităţi faţă de Bizanţ este o adevărată superstiţie a „istoriei”, înţeleasă ca dinamism citadin, urbanizare, industrializare totală. Chiar şi sub acest aspect, poziţiile lui Cioran sunt mai degrabă îndepărtate de cele ale Gărzii de Fier, care, deşi nu respingea complet perspectiva unei industrializări pe măsura realităţii româneşti, dorea nu mai puţin conservarea caracterului fundamental rural al ţării. Legionarii nu au mai pus în discuţie valoarea satului ca celulă vitală a orgtanismului comunitar naţional, în timp ce Cioran se afla decisiv de partea oraşului şi îi critica pe susţinătorii satului şi a culturii acestuia.

„Adversitatea noastră – scrie Cioran – se datorează condiţiilor de viaţă ale oamenilor de la sat. Ritmul lor lent ar fi o fericire dacă nu ar exista evoluţia rapidă a ţărilor industriale. De o parte satul, de cealaltă oraşul. Entuziasmul pentru sat este nota comună a intelectualilor noştri dintotdeauna, este nebunia lor caracteristică. Deoarece, dacă aceşti intelectuali ar fi avut un minim de spirit politic, ar fi înţeles că satul nu reprezintă de fapt o funcţie dinamică, ci constituie un obstacol dacă vrem să devenim o mare putere. Satul este infrastructura şi baza biologică a unei naţiuni, dar nu este mesagerul şi motorul său. Un an de viaţă într-un oraş modern este mai plin şi mai activ decât un secol de viaţă într-un sat. Şi nu numai din cauza numărului mare al populaţiei, ci din cauza tipului de viaţă citadină, care accelerează ritmul propriu datorită substanţei sale interioare. Oraşul şi industrializarea trebuie să devină două obsesii pentru un popor în ascensiune”.

Este un fapt că Codreanu a citit Schimbarea la faţă a României (volumul i-a fost trimis cu omagiul autorului însuşi) şi în 9 martie 1937 i-a scris lui Cioran o scrisoare în care demonstra că a apreciat tensiunea care era la originea acelor pagini, dincolo de expresiile adesea paradoxale ale autorului lor. „Te felicit din inimă”, îi scrie Codreanu „pentru întreaga durere care pulsează în pieptul tău şi pe care ai manifestat-o într-o formă atât de înaltă. Tu vrei ca această naţiune să se lepede de obiceiul de slugă pe care-l duce de atâta vreme şi care se ascunde sub veşminte regale. Şi ea vrea acelaşi lucru. Dovada este chiar faptul că te-a plăsmuit din argila sa, pentru a scrie asta. Fiindcă noi toţi, cei care scriem sau luptăm, nu o facem din iniţiativa noastră, ci împinşi de lava românească a vulcanului care vrea să erupă, pentru a se înălţa la cer”.

După trei ani, în decembrie 1940, în scurta perioadă a guvernului naţional-legionar, Cioran l-a comemorat la radioul naţional pe Căpitanul Gărzii de Fier. „Înainte de Corneliu Codreanu – spunea Cioran în acea emisiune – România era o Sahara populată. Existenţa celor care se găseau între acel cer şi acel pământ nu aveau alt conţinut decât aşteptarea lui. Cineva trebuia să vină. (…) Căpitanul i-a dat românului un sens (…) Lângă Căpitan, nimeni nu rămânea călduţ. Peste ţară a trecut o nouă cutremurare (…) Cu excepţia lui Isus, niciun mort nu a continuat să fie prezent printre cei vii. De aici înainte, ţara va fi ghidată de un mort, îmi spunea un amic pe malurile Senei. Acest mort a răspândit un parfum de eternitate asupra clipitei noastre omeneşti şi a readus cerul asupra României”.

Aşa cum se vede, discursul lui Cioran reia cu alte cuvinte tema „reconcilierii României cu Dumnezeu”, care-l impresionase atât de mult pe Mircea Eliade.

Desigur, spre deosebire de Eliade, care a fost membru al cuibului „Axa” şi candidat la alegerile din 1937 pentru partidul legionar „Totul pentru Ţară”, Cioran nu a fost un militant al Gărzii de Fier în sensul adevărat al cuvântului, pentru că nu a fost oficial înscris în Mişcare. Dar, aşa după cum am văzut, este indiscutabil că Cioran trăia fenomenul legionar cu mare intensitate.

În cazul său avem de-a face cu unul dintre acei intelectuali români care, chiar dacă şi-au menţinut propria autonomie de gândire şi de acţiune şi fără a adera formal la Mişcarea Legionară, au susţinut şi însoţit îndeaproape acţiunea acesteia.

Orice ar fi, este evident că în vitalismul exasperat al lui Cioran, în aspiraţia sa de putere, în ideea sa a necesităţii unei „mobilizări totale” a maselor, în raportul său vag „futurist” cu modernitatea se manifestă unele dintre acele caracteristici pe care le-am indicat ca tipice revoluţiei conservatoare.

 

Constantin Noica

La gruparea naţionalistă a „tinerei generaţii” interbelice române se adaugă şi gândirea filosofului Constantin Noica, care se caracterizează în manieră particulară prin tentativa de a respinge alternativa conservatori – liberal-democraţi: primii, după Noica, condamnă poporul român la destinul obscur şi anonim al unei existenţe etnografice la periferia Europei, în timp ce ceilalţi îl expun la riscul omogenizării mondialiste şi al pierderii de identitate. Dilemei tradiţie-modernitate (adică rural-urban, Orient-Occident, bizantinism-latinism etc.) Noica îi opune o „Românie actuală”.

Într-o conferinţă ţinută la Berlin în iunie 1943, Constantin Noica spunea: „Noi ştim că suntem ceea ce se cheamă ’o cultură minoră’. Ştim şi că aceasta nu înseamnă de fapt inferioritate calitativă. Cultura noastră populară, chiar dacă minoră, are realizări calitative comparabile cu cele ale marilor culturi. Şi ştim că avem, în această cultură populară, o continuitate pe care marile culturi nu o au (…). Dar astăzi chiar acest lucru nu este mulţumitor: faptul că am fost şi suntem „în ceea ce este cel mai bun în noi” oameni ai satului. Nu mai vrem să fim eternii ţărani ai istoriei. Această tensiune, „agravată nu numai de faptul că suntem conştienţi, dar şi de convingerea că „a fi conştienţi” poate reprezenta un semn de sterilitate, constituie drama generaţiei de astăzi. Din punct de vedere economic şi politic, cultural şi spiritual, simţim că în nicun caz nu mai putem trăi într-o Românie patriarhală, rurală, anistorică. Nu ne mai place România eternă: dorim o Românie actuală”.

Dar în acest punct lui Noica i se arată o dilemă: dacă a rămâne în eternitate echivalează cu a rămâne o cultură anonimă şi minoră, a apuca pe drumul „actualităţii” semnifică a intra în competiţie cu marile culturi şi a fi inevitabil depăşiţi.

Dilema pare insolubilă; totuşi, este un dat că poporul român este pe drumul de la eternitate spre istorie.

Cu toate acestea, dacă intrarea în istorie este inevitabilă, nu este inevitabil a adera la programele modernismului liberal şi democratic. Dimpotrivă, ca alternativă fie la opţiunea conservatoare fie la cea liberal-democratică, Noica indică o a treia cale, acea a treia cale care este de altfel implicită în poziţiile intelectualilor secolului XX românesc, cum ar fi de exemplu istoricul Vasile Pârvan, poetul Lucian Blaga şi, aşa cum am văzut, Cioran cel din Schimbarea la faţă a României, trei autori, pe care Noica îi citează expres ca sprijin al propriei sale poziţii.

Refuzul simultan al conservatorismului şi al modernismului liberal-democratic se adaugă, la Noica, unei critici a modernităţii pe care el continuă s-o dezvolte mult dincolo de sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Putem să ne facem o idee, dacă nu ştim limba română, citind unul dintre micile studii ale acestui filosof care au fost traduse în italiană. Studiul Sei malattie dello spirito contemporaneo, o carte publicată în 1978 (în plină epocă Ceauşescu) în care sunt examinate dezechilibrele fiinţei („maladii ontice”) care se reflectă asupra oamenilor, popoarelor şi chiar asupra zeilor.

Printre aceste maladii, două sunt în mod special semnificative în relaţie cu discursul asupra modernităţii şi pentru linia de gândire a revoluţiei conservatoare: „acatolia” (refuzul universalului, katholou) şi „atodetia” (refuzul individualului, tode ti). „Acatolia”, explică Noica, e maladia omului sclav care a uitat de orice stăpân, inclusiv cel interior, este maladia care a început să afecteze Europa la sfârşitul epocii Luminilor şi, prin intermediul anglo-saxonilor, a cucerit lumea occidentală şi acea parte a planetei care este sub influenţa sa.

Dacă mi se permite o observaţie, sunt concepte care amintesc acele expresii ale lui Drieu La Rochelle din jurnalul său din data de 2 septembrie 1943: „În lipsa fascismului, numai comunismul poate pune realmente omul cu spatele la zid, constrângându-l să admită din nou, cum nu s-a mai întâmplat din Evul Mediu, că are stăpâni. Stalin, mai mult decât Hitler, este expresia legii supreme”.

Întorcându-ne la Noica, acea altă maladie pe care el o numeşte „atodetia” constă în schimb în aservirea persoanei la ceea ce Noica însuşi numea „tirania puterilor anonime”: Istoria, Societatea, Ştiinţa etc., înţelese în mod superstiţios ca tot atâtea divinităţi ale lumii moderne.

Referindu-se la Spengler, Noica vede în „acatolie” o infirmitate tipică a Zivilisation, şi în „atodetie” infirmitatea Kultur-ei.

În ce priveşte „acatolia” democratică, ea se manifestă într-o lume atomizată şi dominată de dorinţa de a avea, unde totul are ca scop suprem creşterea bunăstării materiale. Această Zivilisation în care se exprimă homo democraticus a fost caracterizată nemilos de către Noica într-un alt studiu tradus în italiană, Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru. Să ne referim doar la câteva rânduri: „Lăsaţi-mă în pace, voi divinităţi, voi doctrine filosofice, biserică sau tradiţii. Eu ştiu mai bine decât voi ce mi se întâmplă”. Din secolul al XVIII-lea până azi, individul a cucerit drepturi cum nu mai avusese niciodată în istorie. Totalitarismele ce supravieţuiesc stau ruşinate de îndrăzneala pe care şi-au luat-o, o clipă, faţă de individ, nu numai oprimându- l direct, dar şi transformându-l în obiect, cum vroiseră (…) Fratele EU a învins; (…) Individul a reuşit să fie şi este în continuare (până la întâlnirea cu asiaticii, lipsiţi de sentimentul individualităţii) cel pentru care se face totul. (…) Şi iată că, finalmente, oamenii nu se simt fericiţi (…)

Rugaţi-vă pentru omul modern care trăieşte în bunăstare …El are, în societatea sa de consum, ceva din psihologia doamnei care trăieşte monden: „Nu-mi place această şampanie, fă ceva ca să mă distrezi… (…) Acest individ încercuit… pentru care cerinţa de a se cunoaşte pe sine însuşi are abia o umbră de sens… a câştigat partida. Micul imbecil este la volanul maşinii sale şi pleacă, după plictiseala unor zile de lucru, spre plictiseala unui week-end. Rugaţi-vă pentru el”.

Acest mic imbecil este prototipul acelei umanităţi democratice care „este deja o masă informă”, cum spune acelaşi Noica în De dignitate Europae, o carte apărută în 1988 (un an după moartea sa şi un an înainte de căderea lui Ceauşescu). Această masă informă „se afundă în zoologie”, pentru că nu se poate gândi o altă soartă pentru „o lume care nu are nimic sănătos în sine, ci îl lasă pe fiecare în pace”, o lume lipsită de orice autentică legătură interioară, în care, spune din nou Noica, „omul se îndepărtează respectuos de om”, încât „bye-bye ar putea fi poate numele său mai adecvat”.

Societatea democratică e într-adevăr o „societate bye-bye”, în sensul în care supunerea tehnicii la finalitatea consumeristă provoacă o creştere continuă a distanţelor dintre un om şi altul, dintre om şi lume. Mai mult decât să comunice între ei, hominizii democratici se raportează la instrumentele aşa-zisei comunicări (ziarul, radioul, televizorul etc.); viteza însăşi, observă Noica, „nu creează poduri, ci rupe rădăcinile”. Izolarea aşadar nu a fost niciodată mai mare ca în „satul global”.

Dacă democraţia oocidentală este fructul unei maladii a spiritului contemporan („acatolia”), totalitarismul, am accentuat deja, este fructul unei alte maladii („atodetia”).

După Noica, totuşi, nu există, între răul democratic şi cel totalitar, o echivalenţă care ar permite ca ele să fie puse pe acelaşi plan: trebuie cel puţin să ţinem cont de diversitatea originilor lor, primul fiind o afecţiune a Zivilisation, iar al doilea al Kultur.

De altfel, argumentează Noica, pe planul efectelor practice, totalitarismul (chiar şi în varianta sa comunistă) e mai puţin dăunător decât democraţia liberală; în plus, el posedă, independent de voinţa sa şi de proiectele sale, virtuţi obiective. În special între conformismul democratic şi înregimentarea totalitară există o diferenţă apreciabilă, care se traduce în avantaj de partea totalitarismului, fiindcă în acesta controlul şi dominaţia sunt practicate într-o manieră deschisă, fără înşelăciuni şi fără multă ipocrizie.

Dar mai sunt şi altele. Între anii şaptezeci şi optzeci Noica nota în jurnalul său reflecţia că în comunism „ceea ce este esenţial omului” supravieţuieşte. „Înainte, pentru om era simplu: se definea prin intermediul lui a avea. Acum trebuie să se definească prin intermediul lui a fi”. Cu alte cuvinte, totalitarismul comunist îi pusese pe mulţi oameni în faţa propriei responsabilităţi, oferindu-le, paradoxal, posibilitatea unei existenţe mai autentice.

Tot în raport cu relaţia dintre democraţia occidentală şi „socialismul real”, există o altă consideraţie a lui Noica ce merită a fi citată: aceea după care aspectul internaţionalist este de departe mai accentuat în Vest decât în Est. E adevărat că teoria marxist-leninistă s-a manifestat cu ajutorul unor fraze retorice de tipul „Proletari din toate ţările, uniţi-vă!”, dar realitatea „vagabondajului planetar” (altă expresie tipică a lui Noica) este indiscutabil o condiţie existenţială caracteristică Occidentului democratic şi nu ţărilor socialismului real.

Oricum ar fi, matricea oricărui cosmopolitism şi internaţionalism manifestate în secolul XX e acel „universal generic” căruia Noica îi opune o filosofie a inspiraţiei tradiţionale şi a identităţii comunitare.

Aceasta este o replică ce nu putea să nu lase şocată intelighenţia neoiluministă a Europei occidentale, cea care a început câţia ani în urmă să-l supună pe Noica unui proces postum (ca, de altfel, cum s-a întâmplat şi cu Eliade şi cu Cioran), acuzându-l că ar fi cedat „tentaţiei fasciste” prin colaborarea „obiectivă” cu regimul naţional-comunist al lui Ceauşescu.

 

Concluzii

Făcând un bilanţ, pare legitim să conchidem că noţiunea de „Revoluţie Conservatoare” poate fi extinsă şi la România şi la Mişcarea Legionară în particular.

Din punct de vedere cronologic, totuşi, în timp ce în aria austro-germană limitele lui Konservative Revolution sunt 1918 şi 1932 (deoarece venirea la putere a NSDAP înseamnă în acelaşi timp încoronarea dar şi sfârşitul acestei Konservative Revolution), în România, în schimb, fenomenul revoluţionar-conservator ajunge până în anii celui de-al doilea război mondial.

Nu numai atât: unii exponenţi ai revoluţiei conservatoare române, după ce au sprijinit Mişcarea Legionară, şi-au continuat activitatea în anii de după al doilea război mondial, unii în exil iar alţii în patrie. Eliade a publicat ediţia franceză a Mitului eternei reîntoarceri în 1949, în timp ce Constantin Noica a cunoscut o activitate intensă în patrie în perioada naţional-comunistă; mai întâi într-o instituţie oficială ca Centrul de logică al Academiei Române şi apoi în refugiul carpatic de la Păltiniş, care a devenit destinaţia neîntreruptă a numeroşi tineri şi, dacă vrem să-l cităm pe Cioran, „centrul spiritual al României”.

Putem spune că cineva a adunat moşteniea lor? Chi vivrà vedrà.

 

 

sursa: claudiomutti.com

Traducere Cristi Pantelimon