Cuvântul, povară şi pecete

Unitatea spirituală a unui popor este, înainte de orice, una de limbă. Scriitorul se află în chiar centrul de foc al matricei, simţire şi cuget, specifice (implicite) unui loc şi timp anume. Imponderabilele pe care scrisul le focalizează în miraculoasa sinteză a creaţiei sunt liniile de forţă ale unui inconfundabil, variat şi dinamic portret colectiv, reverberând, ca o adevărată epură spirituală, din însăşi harta ţării, căreia cuvântul îi condiţionează şi istoria şi geografia.

“Ca să schimbăm, acum, întâia oară, sapa-n condei şi brazda-n călimară…”

Ce reprezintă literatura bună şi marea literatură n-ar trebui repetat, ci înţeles. Şi totuşi… Pentru a ridica până în stele solitara sa înaltă interogaţie, Eminescu a regenerat şi rafinat limba română, răvăşindu-i latenţele, mobilizându-i resursele, fluidizându-i limitele, accelerându-i devenirea. Caragiale n-ar rămâne iscoditorul nepereche al comicăriei umane, care a văzut enorm şi a simţit monstrous, de n-ar fi artistul genial care a descoperit viteza şi tăişul cuvântului, surprinzătoarele asocieri de contrast, replica-personaj, în stare să concentreze şi să revele luciditatea şi ludicul, sarcasmul şi seninătatea, candoarea, vitalitatea, umorul stenic al unui anume mod de a trăi. Astralul Eminescu era un teluric fulgerat de absolut; scăpărătorul Caragiale, scepticul raţionalist, apare, dimpotrivă, ca un însetat al concretului şi un incoruptibil salahor al formei. Eminescu şi Caragiale, scriitorii, sunt, iată, polii unei axe spirituale, “compuşii”, de o perpetuă complexitate, fără de care “formula“ de suflet şi gând a acestor locuri n-ar fi de înţeles, a căror separare abuzivă avertizează, totdeauna, asupra unei tendinţe de exces şi dezechilibru.

“Petrimoniul naţional“ poate cel mai important, care este limba, dobândeşte prin creaţia literară majoră forţa, altitudinea, viitorul de care are nevoie şi pe care îl merită.

Scriitorul “lucrează“ prin cuvânt. Expresia nu e deloc nepotrivită. Poetul, romancierul, criticul literar se află ireversibil acaparat, chiar când pare absent sau destins, adică departe de preocupări cărturăreşti şi (sau) creatoare, într-un continuum al elaborării în care cuvântul (gândul) îşi pulsează emisia încă obscură, complex şi imprevizibilă, înainte de a caligrafia pe albul hârtiei impulsul prim al operei viitoare.

Însăşi natura muncii scriitoriceşti stabileşte o premiză de solidaritate şi largă comunicare cu semenii. Notele muzicale nu le învaţă oricine, nici legile perspectivei. Dar atât specialistul de particulară competenţă, cât şi omul cu o instruire sumară sunt indivizi care se înţeleg, oral şi în scris, prin cuvânt – strălucită, dacă nu şi neasemuită izbândă omenească, fără de care memoria lumii, deci nici progresul ei, n-ar fi posibile. Concluziile rezultă de la sine, când nu sunt întreţinute cu socoteală. Oricare cetăţean alfabetizat este, pe bună dreptate, un potential receptor de literatură. Cartea ce răspunde doar funcţiei de consum, în felul în care şi alte bunuri (hrană, îmbrăcăminte, unelte productive şi mecanisme utilitare) slujesc unei nevoi immediate, poate fi (uneori) o treaptă de pregătire, prin selecţie, a viitorului lector cultivat, pasionat, care va găsi, treptat, prin successive operaţii de restrângere, drumul spre cartea de calitate, v-a învăţa s-o caute, s-o preţuiască şi s-o apere.

Literatura de strict consum poate fi însă, fireşte, şi o ruinătoare deviere comodă spre durabilă mediocritate, spre stagnare cerebrală, spre o leneşă mulţumire de sine, cu efecte, s-o spunem, dintre cele mai întristătoare asupra capacităţii intelectuale, asupra orizontului cunoaşterii, pentru că obisnuieşte cu rutina, cu facilitatea şi cu judecata banală. Consecinţele sunt uşor de prevăzut, indiferent care ar fi profesiunea cotidiană pe care o exercită aşa-zisul cititor… ca să nu mai vorbim de categoria celor ce nici nu întâlnesc, în vreun fel sau altul de-a lungul multor ani, dacă nu al întregii vieţi, cuvântul tipărit.

Importanţa culturii, a artei, va deveni, credem, tot mai evidentă pentru soluţiile supravieţuirii, atât în civilizaţiile pre- şi post-industriale, cât şi în cele ce încearcă să atingă mediana dezvoltării.
Arta recuperează omenescul: ambiguitatea ei este fascinantă şi fastă. Şansele rămân, credem, în cultură, mereu inepuizabilă în a-şi reinventa logica, soluţiile şi fantasmele.

Nu este niciodată de prisos să reafirmăm şi funcţia de superior senzor pe care continuă s-o întruchipeze scriitorul; el trebuie să stăruie, şi prin prezenţa sa civică, în reabilitarea cuvântului; pentru scriitorul autentic, demagogia apare ca boala cea mai cumplită, logocraţia, categoria cea mai abjectă, pervertind, falsificând, batjocorind omul sub învelişul fragil şi ornat al frazelor visate de om şi de om inventate.
Cuvintele au slujit şi răul şi binele; forţa cuvântului a rămas enormă, în ciuda trucajelor care, atingând adesea o jalnică perfecţiune, nu pot, totuşi, ascunde la nesfârşit inevitabilul.

Înainte ca alţii să admită şi să respecte rolul său de neînlocuit, este de aceea obligatoriu ca însuşi scriitorul să se înfăţişeze mândru şi demn de severele exigenţe ale vocaţiei sale. Dacă opera literară, liberă de orice altă autoritate în afara propriei desăvârşiri, îşi inventă singură – cu temeritate şi îndreptăţire – legile, în sublima încercare de a capta inefabilul uman şi cosmic, autorul, ca persoană publică, este dator să rămână, cu orice preţ, acea dreaptă conştiinţă morală în care semenii săi să poată crede.

N-a trecut chiar atât de multă vreme de când exista nu doar cinismul averilor şi ierarhia vanitoasă a titlurilor, dar şi o etică a “cuvântului de onoare”. Regăsirea unui cod moral, încercarea fundamentală, dacă nu şi ultimă, de rezistenţă a contemporanului nostru, torturat de spectrul prea multor dezastre, nu poate fi străină artistului.
Cuvântul, care este povara şi pecetea sa de singular nobleţe, scriitorul trebuie să-l onoreze prin devoţiunea faţă de adevăr, care înseamnă, în definitiv, o superioară dar şi elementară devoţiune faţă de semeni şi faţă de sine însuşi.

Norman Manea – Text scris înainte de a părăsi Țara.

.
.

Nota redacției. Un text de autentică valoare teoretică, de teorie literară a actului de crației, a relației dintre literatură și respectul pentru adevăr, text scris de Norman Manea înainte de a părăsi Țara unde se născuse și unde nu putea să-și exercite dreptul la adevăr! Situație sufocantă pentru un scriitor adevărat, oricât de mic! Iar Norman Manea, mic cum era, promitea să crească, să înflorească și să rodească indiferent de meridianul geografic al existenței sale fizice! A ales alt meridian și odată ajuns unde și-a dorit s-a pus pe mințit! Pe mințit și calomniat! A avut norocul să treacă printr-o experiență limită, atât de rodnică pentru un scriitor autentic: strămutarea / deportarea în Transnistria, soartă de care au avut parte mii de evrei suspectați de autoritățile românești pentru lipsă de loialitate față de statul român! Pentru lipsă de loialitate față de statul american, peste Ocean au avut acceași soartă mii de japonezi!…

A avut Norman Manea ocazia să spună adevărul pe acest subiect și să ajungă vestit și respectat în toată lumea! A abdicat însă din postura de țimbal al adevărului și s-a înscris cuminte și ascultător pe lista candidaților la premiul Nobel. Lista celor aflați în așteptarea milionului cu care sunt răsplătiți cei care mint de sting pe acest subiect! ! Alături de Sonia Palty și alți scribălăi, Norman Manea a dat cinstea pe rușine. Deși trăiește de pe urma cuvintelor, Norman Manea nu va mai fi niciodată un om de cuvînt! A plecat din România aureolat cu acest titlu de maximă noblețe – OM DE CUVÎNT, și a ajuns un oarecare VORBAGIU de duzină.