TRIANON (7) Ce sunt ungurii dacă nu sunt unguri ?!
No issue detected
Ciobotaru Dinu
.
Lucrurile complicate sunt foarte simple. Maghiarii, nu sunt maghiari, ei sunt vorbitori de limbă maghiară, respectiv sunt; români, slavi, germanici, etc, forţaţi prin diferite procedee de către acei cuceritori de origini turanice, turcice, să devină maghiari. Se confundă noţoiunile de maghiar cu cea de ungur. Astăzi puţini din cetăţenii Ungariei au trăsături de origine mongoloidă.

Despre hunii lui Atila iată ce scrie wilkipedia;

„Hunii au fost un popor nomad de origine turcică, probabil și uralică. Alte surse istorice si stiintifice[cine?] le atribuie origini mongolice cu proveniente milenare din estul actualului stat Kazahstan , avand legaturi de sange cu triburile tataresti. Adesea însă au fost confundați cu alanii, care au fost incluși în confederațiile tribale hune (din care au făcut parte și câteva popoare germanice, între care gepizii). Se presupune că zona primară de locuire a acestui popor, compus probabil dintr-o uniune de triburi altaice, a fost China sau teritoriile nordice vecine. Această populație pare să fi fost identică cu triburile menționate între secolele IV î.Hr. și I d.Hr. de izvoarele chineze sub numele Hsiung-nu. Aceste triburi au întemeiat imperiul omonim de mare extindere, primul mare han cunoscut (exclusiv din surse chineze) fiind Mao-tun (Mao-dun, Motun; pe turcește Mete han), care a domnit după anul 209 î.Hr.

Invazia hunilor în Italia. În jurul anului 370, sub hanul Balamir (Balamber) încetează invaziile asiatice, trec Volga, distrug formațiunea statală aalanilor și se stabilesc temporar pe teritoriile de la Volga Inferioară. În 375, hunii distrug formațiunea statală a regeluiostrogot Ermanaric, iar în anii 376-377 înfrâng și oștile regelui vizigot Athanaric.

Timp de câteva decenii incursiunile de pradă ale hunilor s-au limitat la zonele învecinate, potrivit unor consemnări din 395: în Caucaz și la Dunărea de Jos. Însă și-au extins, treptat, sfera de invazie spre vest, dincolo de Munții Carpați, până în Câmpia Panoniei.

Câțiva ani mai târziu, în anul 400 hunii conduși de Uldin reapar la Dunărea de Jos, traversează fluviul și se implică de partea romanilor în luptele cu goții lui Gainas, stabiliți în anul 376, cu asentimentul împăratului Valens (364-378), înPeninsula Balcanică. Hunii sunt din nou evocați în anul 402, pe Oder și Vistula, unde atacă tribul germanic al burgunzilor. În anul 407 trec prin foc și sabie regiuni din Galia.

Concomitent cu începutul guvernării lui Theodossius cel Mare (408-450), Imperiul Roman de Est devine ținta favorită a atacurilor hunice. O primă invazie se produce în anul 408 la Dunărea de Jos, cu care ocazie este atacată și ocupată fortificația Castra Martis. În schimbul unui tribut în bani, cerut de huni, Theodossius încheie în anul 412 pacea cu hanul Karaton. Un nou atac hunic are loc în 424, când sunt pustiite ținuturi importante din Tracia.
În anul 424, în timpul hanului Rua (Ruga, Rugila), centrul de putere al hunilor s-a mutat în Pannonia, în apropierea Dunării dupa mai multe lupte purtate cu triburile bastinase de daci iazigi si anarti . Dominația asupra Pannoniei a fost recunoscută hunilor printr-un tratat încheiat cu Flavius Aetius probabil în anul 434. Atacurile hunilor împotriva Imperiului Roman răsăritean sunt oprite temporar prin încheierea păcii între părți, în anul 435 pe malul nordic al Dunării, la Castra Constantia. Ecoul marii înfrângeri provocată de huni burgunzilor în anul 437 s-a perpetuat posterității în celebrul Cântec al Nibelungilor. Începând din 441 și, mai ales, după 445-446, conducerea hanatului hunilor a fost preluată treptat de Attila în detrimentul fratelui său, hanul Bleda (Buda)”.

Despre maghiari, venirea maghiarilor în câmpia Panonică este consemnată de cronicarul Anonimus, de la curtea regelui maghiar, Béla al III-lea al Ungariei (1173-1196), autor al cronicii maghiare Gesta Hungarorum – scrisă pe la 1200 pe baza unor izvoare anterioare. Cleric format în Franța, cronicar pe care unii dintre maghiari îl contestă pentru faptul că acesta descrie populaţiile care existau pe acele teritorii, cu cine s-au luptat maghiarii, la venirea lor. Cronica sa curpinde știri deosebit de importante, dar disputate privind existența înTransilvania, Banat și Partium – la sfârșitul secolului IX – începutul secolului X – a formațiunilor statale ale blazilor și slavilor conduse Gelu, Glad, respectiv Menumorut și rezistența lor în fața pătrunderii triburilor maghiare.

Iată ce consemneză din wilkipedia despre maghiari;
” Istoria timpurie a maghiarilor este puțin cunoscută. Trecutul îndepărtat al poporului maghiar poate fi reconstituit, în linii generale, în funcție de izvoare lingvistice și doar pe un plan secundar de izvoare istorice.
Izvoarele arheologice referitoare la maghiari anterioare secolului IX sunt disputate. Lingviștii și istoricii consideră, de comun acord, că ungurii provin din teritoriul aflat la granița dintre zonele împădurite ale Munților Urali și stepa euroasiatică. Acolo s-a consumat și o primă etapă a etnogenezei ungurilor. Din simbioza a două elemente etnice de tip ugric a luat naștere o populație de limbă uralică. Denumirea maghiari este rezultanta contopirii denumirii celor două entități etnic-tribale.

Ungurii s-au autodenumit totdeauna maghiari („magyar”), însă populațiile vecine i-au denumit unguri dupa numele țării lor, Ungaria (în latină – Hungaria). Maghiarii au asimilat în cursul timpului populatii turcice care li s-au alăturat, îndeosebi după strămutarea din locurile ancestrale spre sud-vest, spre fluviile Volga și Don. Teritoriul se cheamă în izvoarele istorice Magna Hungaria, zona din bazinul râului Kama fiind locuită până în secolul XIII de o populație ugrică înrudită. Pe aceste teritorii, ungurii au intrat în contact și cu popoare de origine turcică. Dintre triburile turcofone, o influență majoră și durabilă au exercitat-o protobulgarii, adică bulgarii de Volga, și hazarii (vorbitori ai unui dialect turc apropiat celui vorbit de protobulgari; urmașii direcți ai acestor turcici, care trăiesc și astăzi în acea regiune, sunt ciuvașii și bașkirii). Aproximativ din secolul V, ungurii s-au strămutat în stepele din nordul Mării Negre. Astfel, ungurii au ajuns în sfera de influență a imperiului hazar, al cărui centru de putere se afla pe cursul inferior al Volgăi. Influența hazarilor nu a fost minoră, având în vedere și faptul că în fruntea uniunii tribale care s-a strămutat din Ucraina în Pannonia s-au aflat trei triburi hazare (v. kabarii respectiv cowari din cronicile medievale).

Impunerea lui Árpád în calitate de conducător al uniunii de triburi unguresti revine, se pare, unui kagan hazar. Împinși spre vest de pecenegi, ungurii se stabilesc temporar, pe la mijlocul secolului IX, în Atelkuzu (în maghiară Etelköz = „teritoriul dintre râuri”; atil, itil înseamnă fluviu în diverse dialecte turcice vechi), delimitat de Marea Neagră și râurile Siret („Seretos”), Nistru și Prut („Brutos”) (vezi Constantin al VII-lea Porfirogenetul (913-959), De administrando Imperii). Ungurii vor întreprinde de aici o serie de raiduri și campanii militare. În 862, ungurii au trecut Carpații (din zona ucraineano-slovacă) și au atacat părțile răsăritene ale Imperiului Carolingian și Moravia, adică vremelnica formațiune statală slavă „Moravie Magna”, care cuprindea o mare parte a Ungariei de azi.

Balcanii înainte de venirea maghiarilor
Chemați în sprijin de împăratul bizantin Leon al VI-lea, ungurii au trecut în anul 895 Dunărea de Jos și l-au atacat pe țarul bulgar Simeon. Profitând de această împrejurare și în alianță cu bulgarii, pecenegii au atacat împreună cu aceștia în 895/896 așezările ungurești din Atelkuzu (Etelköz). Lipsiți de apărare, ungurii și grupuri de populații asociate, printre care și trei triburi hazare, se refugiază din nordul Mării Negre în 896 spre vest pe valea Nistrului, și trec Carpații prin Pasul Verețki, ajungând pe Valea Tisei mijlocii. De aici au lansat timp de câțiva ani atacuri de pradă și jaf spre teritorii din Vest-Europa, printre care Germania, Italia, Franța și Spania. În anii 900/901 când triburile ungurești s-au reîntors, nu au mai revenit la vechiul loc pe Tisa, ci s-au așezat în centrul Bazinului Panonic, în vecinătatea lacului Balaton.

Istoria ungurilor în prima jumătate a secolului X este marcată de numeroase raiduri de jaf întreprinse în întreagaEuropă. Oștile ungurești, conduse frecvent de Bulcsú (Bulciu) și Lél, (Lehel sau Lelu[necesită citare]), au îngrozit creștinătatea. Aplicând o tactică de luptă specifică popoarelor de stepă, bazată pe atacuri și retrageri surprinzătoare, inventivitate și disciplină, războinicii unguri au reușit să iasă învingători în numeroase confruntări militare, mai ales folosind cu abilitate arcul asiatic. În calitate de aliați ai ducelui de Bavaria Arnulf, maghiarii pătrund în anul 899 în Italia. În continuare, ei atacă, pe rând, între anii 911-933, Spania, Franța și Italia. Seria victoriilor ungurești este stopată temporar în anul 933 de ducele bavarez Heinrich I. Același Heinrich va întreprinde în anul 950 un raid în Câmpia Pannoniei, incursiunea rămânând însă fără rezultate semnificative.

În anul 954, oști ungurești conduse de același Bulciu atacă Franța și Germania, susținând opoziția față de împăratul german Otto I. Raidurile ungurești încetează complet abia după victoria decisivă obținută de Otto I în Lechfeld, de lângă Augsburg, la 10 august 955, ocazie cu care Bulciu însuși a fost capturat, apoi executat. Această înfrângere catastrofală a determinat aristocrația tribală să-și reorienteze politica internă și externă. Înțelegând situația în care se aflau ungurii, conducătorul uniunii tribale, principele Géza (971-997), a pregătit premisele creștinării ungurilor și ale întemeierii statului maghiar. Fondarea Regatului Ungar și începutul convertirii ungurilor la catolicism au fost înfăptuite de fiul său, Ștefan I al Ungariei (997-1038). Maghiarii și-au extins statul atacând și cucerind pe rând Moravia, Francia Răsăriteană. După stingerea dinastiei Arpadiene, Carol Robert de Anjou a luat tronul. Fiul său Ludovic a pus capăt anarhiei, a extins statul maghiar și a creat o uniune statală maghiaro-polonă.

Statul maghiar va atinge o mare dezvoltare economică și militară, care îl va transforma în centru de rezistență anti-otoman. După bătălia de la Mohacs, partea centrală a Ungariei este supusă Imperiului Otoman.
Numărul total al vorbitorilor limbii maghiare ca limbă maternă este estimat la cca. 14,5 milioane de oameni, dintre care 10 milioane trăiesc pe teritoriul Ungariei. O parte a populației vorbitoare de limba maghiară este răspândită, începând din anul 1920, urmare a tratatului de pace de la Trianon, în afara Ungariei, în țările vecine. Numărul le este de aproximativ 2,5-3 milioane. Minoritatea maghiară din România numără circa 1,45 milioane de locuitori. În Slovacia trăiesc circa 500.000, în Serbia (Voivodina) circa 293.000, în Ucraina aproximativ 200.000, în Slovenia și Croația aproximativ 25.000-35.000 în total, în Cehia în jur de 50.000, în Austria numărul lor este estimat la câteva sute de mii (în jur de 200.000-250.000). Comunități maghiare importante există în Europa occidentală, Statele Unite, Canada, Australia și Noua Zeelandă, precum și America Latină (îndeosebi în Brazilia, cu 150.000-200.000, Argentina, Chile, Venezuela, Uruguay, Costa Rica). În afara maghiarilor etnici sau a ungurilor, mai există în Ungaria, Israel și în alte țări câteva zeci de mii de evrei vorbitori de maghiară ca limbă maternă. Romii din Ungaria și unii romi din România (Transilvania) și Slovacia sunt de asemenea vorbitori de maghiară sau bilingvi. În Ungaria și România (Transilvania) există și o mică comunitate armeană maghiarofonă”.