Redactia ART-EMIS Transnistria 2017 |
05 Septembrie 2017 |
„Cei care insistă ca armata rusă să fie scoasă din Transnistria, își doresc război” (Serghei Lavrov, Ministrul de Externe al Federaţiei Ruse) Grupul Operativ de Trupe Ruse continuă aplicațiile militare în regiunea transnistreană Grupul Operativ de Trupe Ruse (G.O.T.R.), dislocat în regiunea transnistreană a Republicii Moldova, a desfășurat miercuri noi aplicații militare în stânga Nistrului. Militarii ruși au exersat „combaterea unui atac terorist într-o zonă locuită de civili”[1], Potrivit serviciului de presă al districtului militar vestic al Ministerului Apărării al Federaţiei Ruse, la aplicații au participat peste 100 de militari și 15 unități de tehnică militară. A fost exersată inclusiv căutarea de obiecte suspecte în zonele locuite compact de familiile militarilor și pe teritoriile adiacente. „După ce au identificat o bombă artizanală, militarii au evacuat civilii și au blocat accesul în zona periculoasă, după care geniștii au dezamorsat explozibilul”, se mai spune în comunicat. Într-un recent studiu lansat de IDIS Viitorul, expertul Rosian Vasiloi semnala că frecvența aplicațiilor militare ale G.O.T.R. în regiunea transnistreană a crescut simțitor începând cu a doua jumătate a anului trecut, iar o parte dintre aceste exerciții implică și trupele transnistrene. Potrivit datelor prezentate de expert, în 2016 au avut loc 48 de astfel de exerciții, majoritatea în a doua jumătate a anului. În primele cinci luni ale acestui an au avut loc 32 de astfel de exerciții militare[2]. „În aer miroase a praf de pușcă. Republica Moldova este într-o stare de amenințare permanentă din partea Federației Ruse”. (General Ion Costaș în cadrul emisiunii „Punctul pe Azi” de la postul de televiziune TVR Moldova). „Noi suntem într-o amenințare permanentă a Kremlinului că dacă nu facem așa cum doresc ei – nu mergem pe linia Uniunii Vamale, Uniunii Euroasiatice – atunci noi o să o pățim”, spune generalul. […] Atât timp cât va exista armata rusească pe teritoriul Republicii Moldova, atât timp va exista conflictul de pe Nistru. […] Mâine dacă dispare Armata a 14-a cu munițiile, cu armamentul, cu depozitele uriașe de armament, eu cred că într-o săptămână-două Republica Moldova o să fie integrate.[…] Existența armatei ruse pe teritoriul Republicii Moldova. a contribuit la consolidarea regimului separatist din stânga Nistrului. […] În prezent există pericolul unor provocări și autoritățile moldovenești trebuie să fie foarte vigilente”.În opinia generalului, dacă Republica Moldova vrea să fie independentă, primul pas care trebuie să-l facă este să se apropie de structurile Alianței Nord-Atlantice, care ar constitui o protecție și o siguranță de existență statalității Republicii Moldova[3]. Memoriu Grupul Operativ al Trupelor Ruse în Republica Moldova (în continuare G.O.T.R.) este succesorul de drept al Armatei a 14-a a Federaţiei Ruse. În 1992, Armata a 14-a a participat ca forţă militară inamică în agresiunea militară împotriva Republicii Moldova, luptând alături de alte forțe ostile separatiste contra suveranității și independenței R.M. O prezentare sumară a faptelor acestei intervenții se conține în probatoriul folosit de jurați în cazul Decieizei Curții Europene pentru Drepturile Omului (C.E.D.O.) în privința „grupului Ilascu”. Alte date și fapte sunt prezentate în publicații apărute în R.M. și în străinătate, care-au examinat în detaliu rolul și efectele declanșării operațiunilor militare în perioada martie – iulie 1992 contra Republicii Moldova. Disoluţia U.R.S.S. și ambiguitățile privind proprietatea și efectivele militare Până în acest moment nu există un punct de vedere comun asupra totalității proprietăților militare existente pe teritoriul Republicii Moldova la momentul Declarației de independență (1991), anul în care toate republicile ex-sovietice au primit cote părți din patrimoniul militar al U.R.S.S. ca state succesor. Lipsește o evidență a tehnicii militare, munițiilor și echipamentului military al G.O.T.R., fapt de care s-au folosit structuri criminale internationale pentru a transfera și comercializa arme și muniții din depozitele controlate spre piața neagră de arme. Chiar din momentul destrămării U.R.S.S., Republica Moldova s-a ciocnit cu dificultăți în ceea ce privește transmiterea în proprietate și folosință a cotelor părți de echipamente transmise fostelor republici ale statului desființat prin Acordul de la Belovejskaia Pusha. În mod special, aceste dificultăți au afectat transmiterea echipamentului militar, a muniţiilor, transportului militar, a bazelor militare şi altor bunuri aparţinând unităţilor militare staţionate pe teritoriul Republicii Moldova. Aceste contradicţii au fost păstrate și după semnarea Decretului Nr.234 din 14 noiembrie 1991 „Cu privire la declararea drept proprietate a Republicii Moldova a armamentului, tehnicii militare, altor bunuri militare, care aparţin unităţilor militare ale Armatei Sovietice, dislocate pe teritoriul R.M.” de căre Preşedintele Republicii Moldova Mircea Snegur şi Decretul Nr.320 din 1 aprilie 1992, semnat de Preşedintele Federaţiei Ruse Boris Elţin, care iniția același proces în Federația Rusă.Decretul Președintelui Republicii Moldova indica Guvernului R.M. să inițieze de urgență tratative cu organele de conducere ale U.R.S.S. în vederea transmiterii în proprietatea R.M. a armelor, munițiilor, mijloacelor de transport, tehnicii și bazelor militare, altor bunuri, apaținând fostei Armate Sovietice, dislocate pe teritoriul R.M.. Decretul emis de Președintele Republicii Moldova No.234 din 14 noiembrie 1991 declara drept „proprietate a R.M. toate „armele, munițiile, mijloacele de transport, tehnica militară, bazele militare și altă avere aparținând unităților militare ale Armatei sovietice, dislocate pe teritoriul R.M.”, decret care nu a fost contestat de nici un organ sau lider de stat din republicile ex-sovietice. Disoluția U.R.S.S. a creat multe confuzii și acestea s-au creat în detrimentul fostelor republici sovietice mici. Chiar din momentul Declarației de independență a R.M. (August 27, 1991), o parte din unitățile militare dislocate în RM au acceptat autoritatea noilor structuri politice republicane, în timp ce altele au contestat noile realități politice, folosindu-se de ambiguitățile centrului politic-militar de la Moscova. În august 1991, în R.M. se aflau dislocați cca 23.000-30.000 militari sovietici, conform unor surse oficiale. Aceștia erau încartiruiți în cadrul a 36 garnizoane militare, cele mai mari aflându-se la Chișinău și Tiraspol, incluși în Armata 14-ea și Armata 5-a, ambele făcând parte din Districtul Militar Odesa și Infrastructura Flotei Mării Negre No.119. Moscova a preferat însă să asiste sfidător la reacțiile de nesupunere ale unor unități militare, pregătindu-se să se folosească de ele pentru a menține sub control noile autorități ale Republicii Moldova. Astfel, în timp ce regimentul 86 avioane de vânătoare de la Mărculești și regimentul 300 trupe aeropurtate din Chișinău a acceptat fără discuții preluarea controlului de către autoritățile republicane, unitățile militare ale Armatei 14 din Transnistria au refuzat să se conformeze noilor autorități republicane. Poziția lor era fără îndoială susținută de Moscova. Concomitent, Moscova au ordonat unor unități militare de elită să părăsească silențios R.M., să distrugă tehnica și alt patrimoniu al trupelor dislocate pe teritoriul R.M., după cum raportează surse militare. La 18 martie 1992, Președintele R.M. a emis un nou Decret No.73 „Cu privire la trecerea sub jurisdicția R.M. a formațiunilor militare discloate pe teritoriul ei”, indicând în anexă numărul și locul de dislocare a 104 unități militare, printre care figurau și garnizoana Colbasna, care depozita cea mai mare parte a Armatei a 14. Peste doar câteva zile, la 20 martie 1992, Guvernul R.M. și Comandamentul Principal al Forțelor Armate Unite ale CSI a încheiat Acordul „Cu privire la condițiile de reformare a Forțelor Armate ale ex-U.R.S.S., dislocate pe teritoriul R.M. și protecția socială a militarilor”, prin care toate unitățile militare ex-sovietice dislocate pe teritoriul R.M. au fost atribuite fie autorității suverane a RM, fie au fost transferate sub egida CSI. Potrivit acestui acord, Ministerul Apărării R.M. prelua controlul asupra 150 unități și formațiuni militare dislocate pe teritoriul R.M., în timp ce alte 50 de unități și formațiuni militare „cu caracter strategic” erau transferate sub controlul Forțelor Armate C.S.I., care urmau să părăsească teritoriul R.M. până la data de 1 ianuarie 1993. Statutul de „forțe C.S.I.” a durat însă doar câteva zile. Deja la 1 aprilie 1992, Președintele Federației Ruse, B.Elțin a emis decretul „Cu privire la trecerea sub jurisidcția Federației Ruse a unităților militare ale ex-U.R.S.S., aflate termporar pe teritoriul R.M.”, care includea și Armata 14 de gardă, formațiunile, unitățile militare și instituțiile Forțelor Armate ale ex-U.R.S.S., aflate pe teritoriul R.M., care nu au intrat în componența forțelor sale armate”. Conducerea Federației Ruse justifica această decizie cu scopul de a menține o conducere stabilă și pentru a asigura funcționarea trupelor, pentru a nu admite implicarea trupelor în conflicte interetnice și a proteja din punct de vedere social militarii și membrii familiilor lor.Decretul Președintelui rus prelua bunuri dislocate pe teritoriul R.M. deși nu avea acest drept, conform Acordului de la Belovejsk și aplica un decret asupra unui teritoriu care nu era parte din statul rus. Ulterior, R.M. a contestat legalitatea acestui decret, inclusiv prin intermediul rundelor de tratative moldo-ruse cu privire la statutul juridic, modul și termenele de retragere a formațiunilor militare, dislocate pe teritoriul R.M. Moscova însă a preferat să interpreteze termenul jurisdicție prin „proprietate” asupra bunurilor militare, eschivându-se de la compensațiile și daunele provocate prin transferul de armament evacuat ilegal de Rusia de pe teritoriul R.M. în perioada 14 noiembrie 1991 – 1 aprilie 1992. Sub pretextul evitării implicării acestor unități militare în conflictele locale, Moscova le-a separat, în fapt, de controlul politic al autorităților R.M., pe teritoriul căruia erau dislocate. Între timp, aceste unități militare au devenit în scurt timp centre de formare și instruire pentru formațiunile paramilitare, furnizându-le arme și muniții. Sute de militari ai Armatei 14 au fost repartizați în funcții de conducere ale unităților paramilitare nou-formate, care deveneau forța combativă a regimului separatist. Gărzile separatiste au primit invitații să se înarmeze din depozitele unităților staționate la Tiraspol și Tighina, iar transferurile de tehnică de luptă au fost aprobate fără discuții de conducerea militară locală. Având acces nelimitat la arme și muniții, gărzile militare separatiste au atacat în februarie – martie 1992 autoritățile ale R.M. în majoritatea orașelor și localităților pe malul stâng al Nistrului (judecătorii, secții de poliție, autorități municipale), forțându-le fie să cedeze acceptând regulile separatiste, fie să plece peste Nistru. Ostilitățile militare au durat 5 luni pe durata căreia forțele regulate militare ale Federației Ruse au asistat gărzile separatiste iar în anumite etape au fost principala forță ofensivă. De partea separatiștilor transnistreni au participat cca sute de recruți locali, militari de carieră staționați în regiune, cazaci și așa-zișii voluntari recrutați din mai multe state CSI de către activiști ai unor grupuri politice abia-înființate în Federația Rusă. Oficiali de rang înalt al Federației Ruse au recunoscut public participarea tancurilor Armatei 14 în ofensiva contra forțelor moldovenești din Bender (Tighina) și instalarea controlului militarilor separatiști în oraș[12]. Generalul A.Lebedy, comandat al Armatei a 14-a în 1992, menționa, că „Am chemat la ordine 12.000 soldați și ofițeri, pe care i-am înarmat cu toate armele din dotare, și după asta am declarat acest armament pierdut și capturat”. Într-o scrisoare adresată la 9 septembrie 1992 Ministrului Rus al Apărării, Pavel Graciov, Generalul Lebedy raporta că în operațiile militare, Armata a 14-a a pierdut 7 militari uciși și 48 răniți, iar pagubele materiale suferite de Armata a 14-a erau evaluate în Nota secretă transmisă Moscovei la 65,8 milioane de ruble. Implicarea militarilor ruși în războiul de pe Nistru este confirmată şi de ziarele rusești. Deși Guvernul rus nega cu încăpățânare participarea la lupte a militarlor săi, dar însîşi Președintele Elțin recunoștea că s-a admis furnizarea de arme către unitățile paramilitare. Într-un interviu din 27 mai 1992, el declara că, „Este evident, printre ofițerii Armatei 14 sunt susținători ai Transnistriei și ei încep să treacă, uneori cu tot cu echipament, de partea poporului Transnistriei. Iată de ce Snegur, de rând cu alții, consideră aceasta drept o intervenție directă a Rusiei, dar ea nu este o intervenție a Rusiei, ci o apărare a poporului ce locuiește acolo, la inițiativa personală a ofițerilor ce locuiesc acolo. După părerea mea, dacă poporul din Transnistria vrea să locuiască autonom, aceasta este treaba lui”. Mai târziu, același președinte al Federației Ruse recunoștea deschis amestecul rus în treburile interne ale RM, „Acum despre Transnistria. În cele din urmă noi ne-am atins scopul în Transnistria. Situația acum este mai mult sau mai puțin pașnică. Noi acordăm ajutor Transnistriei atât cât putem. Pâne, apă, multe lucruri în general. Noi îl ajutăm în mod direct. În plus, noi insistăm ca președintele R.M. să convingă Parlamentul să acorde Transnistriei un statut politic, care va asigura republicii (P.M.R.) în viitor dreptul la autodeterminare”. Intervenția militară contra autorităților constituționale ale R.M. s-a produs și prin participarea directă a gherilei de cazaci ruși, cu încurajarea mai multor partide și chiar oficiali ruși.
Victimile civile înregistrate în rândul populației din dreapta și stânga Nistrului, dar și alte motive militare, au creat la Chișinău condițiile de a căuta din partea Moscovei o decizie de încetare a focului. La 21 iulie, 1992, Președinții R.M. și F.R. au semnat Acordul de încetare a focului în zona nistreană a Republicii Moldova, la nivel de președinți ari R.M. și R.M., menționând următoarele: „Năzuind spre încetarea totală și cît mai grabnică a focului și spre reglementarea conflictului armat din raioanele nistrene prin mijloace pașnice, reafirmînd atașamentul față de principiile Statutului O.N.U. și a Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa (C.S.C.E.); salutînd înțelegerea de principiu realizată la 3 iulie 1992 între Președintele Republicii Moldova și Președintele Federaţiei Ruse, părțile au convenit următoarele: Articolul 1, punctul 1 prevede: „Din momentul semnării Convenției, părțile în conflict își asumă angajamentul de a întreprinde toate măsurile necesare pentru încetarea totală a focului, precum și a oricăror acțiuni armate, una împotriva celeilalte”.Articolul 4 prevede că „Unitățile Armatei a 14-a a Forțelor Armate ale Federației Ruse, dislocate în Republica Moldova, vor respecta cu strictețe neutralitatea. Cele două părți în conflict își asumă obligația de a respecta neutralitatea și de a se abține de la orice acțiuni ilicite”, etc.Pentru prima dată retragerea Armatei a 14-a/G.O.T.R. este menţionată în Acordul cu privire la principiile reglementării paşnice a conflictului armat din zona nistreană a Republicii Moldova, semnat de Republica Moldova şi Federaţia Rusă la 21 iulie 1992, și în particular prevederilor articolului 4, care prevede: „… Problemele privind statutul armatei, procedura și termenele retragerii ei pe etape vor fi soluționate în cadrul tratativelor dintre Federația Rusă și Republica Moldova”. Însă, acceptarea pacificatorilor ruși în iulie 1992 au creat condiții pentru amânarea evacuării imediate a militarilor care participaseră anterior la ostilitățile militare din Transnistria. Diplomații R.M. au propus în câteva rânduri (noiembrie 1992 și noiembrie 1993) să includă problema dislocării ilegale a trupelor rusești pe teritoriul R.M. în cadrul unor rezoluții promovate de Statele membre ale Adunării Generale ONU cu privire la evacuarea rapidă din Statele Baltice. Vorbind în plenul Sesiunii 47 a Adunării Generale O.N.U., Ministrul de externe al R.M., N.Țâu, nota că, „prezența forțelor militare străine pe teritoriul suveran al R.M. este unul din factorii majori care au contribuit și contribuie la destabilizarea situației”, și că „negocierile privind calendarul retragerii Armatei 14 se desfășoară cu mari dificultăți”. Moscova a amenințat cu sancțiuni economice R.M. dacă diplomații moldoveni vor continua să insiste asupra evacuării trupelor militare. Acțiunile diplomației R.M. nu au fost susținute atunci în cadrul O.N.U., anumite cancelarii occidentale au ezitat să facă o conexiune clară și principială între retragerea completă a trupelor militare rusești din țările Baltice și R.M., în care abia se încheiase cel mai recent episod sângeros. Sub impactul presiunilor tot mai accentuate din partea Moscovei, R.M. a trebuit să renunțe la ideea promovării unei Rezoluții cu privire la evacuarea trupelor rusești din R.M., ceea ce s-a perceput ca o slăbiciune. La subiectul retragerii complete a trupelor ruse s-a revenit după 1993 în cadrul unor runde speciale, solicitate de R.M., scopul cărora era de a stabili statutul juridic, modul şi termenele de retragere a formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse, aflate temporar pe teritoriul R.M..Un
Acord inter-guvernamental a fost semnat la Moscova la 21 octombrie 1994 de către P.M. Republicii Moldova Andrei Sangheli şi P.M. Federației Ruse Cernomîrdin în prezenţa Preşedinţilor M.Snegur şi B.Elţin.Din păcate, nici prevederile acestui acord nu au fost îndeplinite de către Federaţia Rusă, necătând la faptul că Moscova s-a angajat să-şi retragă forţele militare în termen de 3 ani. Conform unor surse, Federaţia Rusă nu a ratificat acest acord conform procedurilor legale interne pentru a bloca îndeplinirea propriilor obligații convenite pe plan guvernamental, din rațiuni clare de a folosi schimbarea de putere din R.M. în scopul obținerii unor concesii suplimentare de natură politică. Adoptarea legislației cu privire la statutul special al autonomiei găgăuze crea noi oportunități de legalizare a prezenței militare în stânga Nistrului. Trebuie de amintit că R.M. a devenit parte semnatare a T.F.C.E. (C.F.E. Treaty) la 15 mai 1992, alături de restul statelor C.S.I., semnând la Tașkent Acordul cu privire la principiile și procedurile implementării Tratatului Forțelor Armate Convenționale în Europa”. Conform acestui Tratat, ratificat la 6 iulie 1992, R.M. obținea dreptul de a menține pe teritoriul său 210 tancuri, 210 mașini blindate, 250 tunuri, 50 instalații antiaeriene și 50 elicoptere de luptă. Poziția R.M. era de a convinge Occidentul de decizia sa de a nu ratifica T.F.C.E. Adaptat (T.F.C.E.-A.) câtă vreme trupele militare rusești vor rămâne pe teritoriul său suveran. Diplomația R.M. explica că forțarea ratificării T.F.C.E.-A., în absența unei rezolvări satisfăcătoare a problemei evacuării trupelor militare convenționale ar legaliza prezența acestor forțe și ar însemna o violare crasă a Constituției R.M. În plus, diplomații R.M. susțineau că urmează să fie evacuat și arsenalul militar aflat sub controlul forțelor separatiste, care provine direct și indiscutabil din depozitele fostei Armate a 14-a. Evoluția procesului politic arată că fermitatea poziției diplomaților moldoveni a fost binevenită în ceea ce privește conectarea T.F.C.E.-A. la chestiunea evacuării complete a trupelor rusești din RM. În acest fel s-a reușit, pe durata lucrărilor Summitului O.S.C.E. de la Istanbul, din 1999, cu sprijinul statelor occidentale, să includă un paragraf special cu privire la obligația retragerii trupelor rusești de pe teritoriul R.M. în Actul Final al Conferinței Statelor Semnatare al T.F.C.E.-A., care stipulează că, „toate statele membre ale T.F.C.E. i-au act de declarația R.M., parte componentă din Actul Final, privind la renunțarea la dreptul de a menține dislocarea temporară pe teritoriul său și salută angajamentul Federației Ruse de a evacua sau distruge arsenalul convențional și echipamentul, care cade sub limitările stipulate de Tratat (T.F.C.E.-A.) până la finele anului 2001, în contextul angajamentelor ce se referă la para 19 din Declarația Finală de la Istanbul. Efectul imediat al acestei Declarații a fost evacuarea a 125 unități tehnice și 60 vagoane cu muniții din R.M., deși se cunoaște nemulțumirea vădită a militarilor față de decizia Președintelui Eltsyn. Spiritul pozitiv în ceea ce privește evacuarea arsenalului și militarilor ruși de pe teritoriul suveran al RM nu a durat însă foarte mult timp. Din 2003, Federația Rusă a încetat orice cooperare în privința distrugerii pe loc a munițiilor, sub pretextul că acestor acțiuni se împotrivesc autoritățile din stânga Nitrului.De fapt, Federaţia Rusă începand cu anul 2004 nu a mai desfăşurat nici-o activitate în acest sens. Acest caz poate fi folosit pentru promovarea mesajului de retragere a forţelor Federaşiei Ruse pe diferite arene internaţionale, inclusiv O.N.U. pentru a înţelege mai bine politica militară rusă faţă de „vecinătatea imediată”, dar şi pentru că acest caz este un unul clasic cum Moscova, contrar practicii internaţionale, care este bazată pe acordul şi interesul reciproc al părţilor, încearcă să creeze baze militare fără acordul ţărilor de reşedinţă. Implementarea obligațiilor recurente Acordului din 1992 În realitate, efectivul militar al Armatei 14, transformate în anul 2011 în G.O.T.R., nu a respectat niciodată neutralitatea, prevăzută în art.1, 4, al Acordului de încetare a focului. Militarii ruși din G.O.T.R. au fost responsabili de transferurile masive de tehnică militară, muniții, echipament de luptă, radiolocații. Astfel, la 1 decembrie 1994 formaţiunile paramilitare separatiste numărau 5000 persoane, dintre care circa 3.000 se aflau în interiorul Zonei de securitate, care ar fi trebuit să fie complet demilitarizată. Acestea aveau în dotare 18 tancuri T-64, 49 vehicule blindate (40 transportoare blindate BTR, 6 vehicule aparent transportoare blindate de trupe (M.T.L.B.) şi 3 maşini de luptă pentru infanterie BMP), 18 obuziere cu calibrul 122 mm, 8 tunuri cu calibrul 85 mm, 3 sisteme Alazani , 16 mitraliere antitanc MT-12 cu calibrul 100 mm, 30 aruncătoare de mine cu calibrul 82 mm, 30 rachete antitanc dirijate Fagot etc. Aviaţia R.M.N. includea: 7 elicoptere (6 Mi-8T, 1 Mi-2) şi 5 avioane (1 AN-26 şi cîte 2 avioane AN-2 şi IaK-18). Se prevede folosirea, în caz de necesitate, a 25 deltaplane cu motor. Militarii G.O.T.R. au asigurat conducerea efectivă, instruirea și dezvoltarea găzilor transnistrene în ceea ce se numește astăzi „Armata Transnistreană”. Există fapte care atestă autorizarea transferurilor de tehnică de luptă în beneficiul separtiștilor, chiar și în condițiile în care o parte din această tehnică ajungea pe piața neagră de vânzări de arme. Federația Rusă nu numai că nu a ratificat Acordul moldo-rus de retragere a militarilor și tehnicii sale din RM (semnat la 21 octombrie 1994), dar a desfășurat acțiuni periodice de discreditare a înțelegerilor anterioare, subminând statutul Comisiei Unificate de Control și blocând inspectarea periodică a locurilor de depozitare a arsenalului militar. Articolul 6 din Acord obliga părțile că, „deplasarea, instrucţiunile şi aplicaţiile formaţiunilor militare rusești în afara locurilor lor de dislocare se vor efectua pe baza unor planuri coordonate cu autoritățile R.M.”. În pofida acestui articol, G.O.T.R. desfășoară periodic, iar în ultima vreme chiar mai agresiv, exerciții militare necoordonate, forțări ale râului Nistru, angajând în aceste operații militare unități ale regimului separatist. G.O.T.R. participă des, în ciuda notelor prezentate de autoritățile R.M., la paradele militare organizate cu diverse ocazii la Tiraspol, făcând parte din ceremoniile separatiste și o demonstrare a susţinerii autorităţilor separatiste. Aceste acțiuni arată nedorința Rusiei de a-şi retrage trupele din R.M. Iar o dovadă în plus este că Moscova continuă să negocieze statutul său cu Tiraspolul și nu cu Chişinăul, creând motive artificiale de amânare a evacuării munițiilor și trupelor sale prin luarea în considerație a punctului de vedere al regimului. Menționăm că G.O.T.R. nu reprezintă doar suma militarilor dislocați în regiunea transnistreană a R.M. cu scopul de a păzi depozitele de muniții de la Colbasna. G.O.T.R. reprezintă un mecanism complex de prezenţă strategică, tactică și operativă a trupelor militare rusești pe teritoriul unui stat suveran fără consimțământul acestuia, dar promovat în calitate de „factor pozitiv” printr-o vastă rețea de formatori de opinie – O.N.G.-uri pro-Kremlin, uniuni ale ofițerilor, asociații ale veteranilor, centre de memorie istorică și culturale, presa electornică, biserica ortodoxă, şi nu în ultimul rând, reprezentanțele diplomatice). Pe parcursul ultimilor 25 ani, Federația Rusă a intervenit în mai multe rânduri prin decizii de modificare a statutului G.O.T.R., fără consimțămânntul și în urma consultărilor cu statul pe teritoriul căruia staționează acesta. În 2011, G.O.T.R. s-a reformat, transformându-se într-o entitate militară cu misiuni speciale, distinctă, dar integrată în componența districtului militar „Vest” al Federaţiei Ruse. Deși G.O.T.R. este separat de Misiunea de pacificare (P.K.O.), care ar avea teoretic un rol secundar, în realitate, G.O.T.R. și P.K.O. se completează, coordonându-și acțiunile, inclusiv prin demersurile P.K.O. de a obține acordul RM de a întroduce în 2012/2013 a unor efective de elicoptere militare, dar și în ceea ce privește acțiunile de modernizare și administrare efectivă a aeroportului militar de la Tiraspol, ca paravan pentru aprovizionarea autonomă a G.O.T.R., pe care Federația Rusă o tratează ca pe o bază militară a sa, funcționând fără acordul autorităților RM. În plus, analiza datelor deschise demonstrează efectivul ofensiv al G.O.T.R. În luna iulie 2017, efectivele G.O.T.R. au desfăşurat 17 aplicaţii militare cu participarea militarilor transnistreni (trupe regulate și unitățile K.G.B.). Pentru aplicații, Federația Rusă a achitat subsidii generoase armatei transnistrene, susținând astfel deplin cu resursele bugetului federal sectorul apărării, securităţii şi ordinii publice în enclava separatistă. Până în 2011, gărzile separatiste erau capabile să organizeze doar câte 2-3 aplicaţii cu trageri de luptă pe an, de 4 ori mai puține decât în 2017.În total, pe durata anului 2016, G.O.T.R. a organizat 48 exerciții combinate militarel, iar numai în prima jumătate a anului 2017 (1 ianuarie – 20 mai, a.c. – exercțiile au alcătuit 32). Cea mai mare parte a manevrelor militare ale G.O.T.R. urmăresc scopul consolidării cooperării, coordonării şi interoperabilităţii cu aşa-zisele structuri de forţă ale regiunii transnistrene, care includ acțiuni de lichidare a diversioniștilor, respingerea atacurilor teroriste (15), cele mai multe dintre aceste exerciții combinate fiind desfășurate cu implicarea tehnici grele de luptă și trageri (tancuri şi artilerie), cu trecerea obstacolelor de apă, traversarea râului Nistru și efectuarea tragerilor de luptă pe malul drept de către dispozitivele de luptă ale G.O.T.R., susținute de așa zisele structuri de forţă ale regimului separatist. Cel mai recent exercițiu militar a avut loc la 3 august 2017. Planificarea şi desfăşurarea unor aplicaţii ale centrului de operaţiuni speciale ale M.S.S., M.A.I., M.A., M.J. a regiunii transnistrene cu îndrumarea consilierilor militari şi ai serviciilor de informaţii ale Federaţiei Ruse. Fazele finale ale acestor aplicaţii sunt supravegheate și conduse personal de către Comandantul G.O.T.R., Colonel Dmitrii Zelencov. În perioada 6 aprilie – 28 aprilie a.c. în Transnistria au avut loc 6 exerciții militare, cu participarea activă a trupelor de infanterie, trupe monitorizate (tancuri și mașini blindate de luptă), unităţilor de destinaţie specială. Atragem atenţia, că 2 dintre aceste au fost A.T.C. și A.T.B. (Aplicaţii tactice la nivel de companie/batalion), fiind supravegheate de către pretinsul Ministru al apărarii regiunii separatiste, alături de Comandantul G.O.T.R., colonel Dmitrii Zelencov (pe 6 aprilie şi pe 13 aprilie). Unele din activităţi comune sunt manipulatorii, care promoveaza superioritatea armatei ruse, şi aşa zisă „lumea rusă”, precum şi faptele eroice ale separatiştilor în anii 1990-1992. Nu putem trece cu vederea însă şi desfășurarea unor acţiuni de sfidare a autorităţilor constituţionale, prin activităţi premeditate de încorporare în G.O.T.R. a unor tineri din regiune, care încalcă în mod flagrant statutul limitat al acestor efective militare provizorii. Menționăm că G.O.T.R. olosește salariile mari pentru a atrage și recruta tinerii din regiune, instruindu-i la un nivel superior, după care acești specialiști ai G.O.T.R. sunt transferați cu statut de cadre militare calificate după o anumtă perioadă de timp în așa-zisele structuri de forţă al regiunii separatiste.Doar în prima jumătate a acestui an au fost încorporaţi 150 de recruţi locali în cadrul G.O.T.R., și tot atâțea au fost transferați după instruire în sistemul pretinselor organe de forță ale regiunii. Datele prezentate vorbesc despre faptul că Federația Rusă sprijină și dezvoltă forțele militare separatiste în pofida obligației de a păstra neutralitatea, prevedere esențială a Acordului de încetare a focului din 1992.
Federația Rusă subsidiază unitățile de apărare și securitate ale regiuni transnistrene, transferă echipament militar și tehnică de luptă, asigură efectivul militare cu exerciții și conducere militară efectivă, deși ar fi trebuit să aibă grijă exclusiv de paza și evacuarea munițiilor fostei Armate a 14 din regiune. Este evident că, în acest fel, prezența militarilor ruși în Republica Moldova, reprezină un focar de insecuritate în adresa păcii și stabilității regionale. Statutul G.O.T.R. contravine spiritul și litera Acordului cu privire la principiile reglementării paşnice a conflictului armat, semnat de Republica Moldova şi Federaţia Rusă la 21 iulie 1992, în particular – prevederilor articolului 4, care prevede: Prin mesajele sale la nivel internaţional Republica Moldova a propus de mai multe ori modificarea statutului acestei misiuni în una civilă cu un mandat O.N.U./O.S.C.E. La rândul său nu este clară poziţia Federaţiei Ruse în acest sens, pentru că în anii 1992-1995 încercau să obţină resurse financiare şi un mandat O.N.U./O.S.C.E. pentru această misiune. Totodată, Federaţia Rusă menţionează peste tot că operaţiunile sale de „menţinere a păcii”, prezenta cazul Transnistriei drept operaţiunea ei cea mai reuşită şi chair superioară practicii O.N.U. Dar în realitate după cum vedem este cu totul altceva. Cu ajutorul material, financiar şi politic al Rusiei, în special al trupelor ruse din Armata a 14-a/G.O.T.R., în raioanele de est ale Republicii Moldova autorităţile separatiste şi-au creat un „sistem de securitate” conform „standardelor ruseşti”, pentru că aşa zisele forţe armate transnistrene sunt în realitate trupe ruseşti care fac parte neformal din Forţele Armate ale Federaţiei Ruse, şi sunt privite de Moscova ca atare şi utilizate de ea ca element de şantaj şi presiune în relaţiile cu Chişinăul. Dacă nu vom reacţiona, ne vom trezi ca şi în cazul Georgiei cu cu „absorbirea” pretinselor forţe armate ale regiunii transnistrene de către Minsiterul Rus al Aparării, Serviciul Federal de Securitate al Federaţiei Ruse şi Ministerul Afacerilor Interne al Federaţiei Ruse. Republica Moldova nu consideră prezența militarilor ruși G.O.T.R. și nici prezența Pacificatorilor ruși drept un motiv de sărbătoare după 25 de ani de folosire abuzivă a documentului de încetare a foctului în scopul întăririi forțelor separatiste. În aceste condiții, RM trebuie să considere câteva instrumente de intervenție pentru a curma aceste practici reprobabile, care contrazic în mod flagrant spiritul și litera Tratatului Politic de Bază, încheiat în noiembrie 2001, între R.M. și Federația Rusă. Printre aceste măsuri imediate care se cer de luat vom menționa următoarele: Propuneri adresate autorităţilor Republicii Moldova 1. Autoritățile R.M. trebuie să adopte o politică de limitare drastică a accesului militarilor ruși în R.M., și să denunțe expres clauzele Acordului din 1992, care ar asigura, în opinia părții ruse, „acceptarea unui statut legal acestor trupe, G.O.T.R. din partea Guvernului R.M.”. Guvernul R.M. trebuie să reconfirme poziția oficială a R.M., după adoptarea Declarației Parlamentului R.M., de a cere Federației Rusei retragerea deplină, totală, garantată, a tuturor militarilor, muniției de luptă și tehnicii de luptă, amplasată în regiunea transnistreană a R.M.. Poziția oficială a R.M. trebuie să mențină principiul după care evacuarea completă și necondiționată a arsenalului și tehnicii de luptă include necondiționat și armele transferate în mod ilegal unităților militare și paramilitare transnistrene. 3. Procuratura Republicii Moldova trebuie să declanșeze proceduri de anchetă penală contra acelor militari transnistreni și ruși, care-au blocat participarea observatorilor militari ai RM (sau OSCE) la orice fel de activități de monitorizare, inspectare, informare și documentare, care țin de supravegherea zonei de securitate (lista se anexează), conform statutului recunoscut lor de către autoritățile R.M. 4. Autoritățile R.M. trebuie să ceară mediatorilor și observatorilor în formatul „5+2″ restabilirea funcției de bază a Misiunii O.S.C.E. de a inspecta toate obiectivele militare ale G.O.T.R. , ie. Colbasna, alte locațiuni despre care există informații că ar fi depozitate arsenal militar, echipament, tehnică și muniție de luptă, care au aparținut Armatei a 14. Observatorii militari ai Misiunii O.S.C.E. trebuie să reia neântârziat misiuni de inspectare și verificare a Zonei de Securitate, în care au fost întroduse în mai multe rânduri echipament și militari, care nu ar trebui să fie staționați în aceste locații. Mediatorii și observatorii internaționali ai formatului „5+2″ vor informa părțile interesate asupra situației din zona de securitate, cu scopul de a întări instrumentele de prevenire a riscurilor în zona de securitate. 6. R.M. trebuie să reia acțiunile diplomatice și politice de implicare a (O.N.U., Co.E., O.S.C.E.) în procesul de retragere ordonată și totale a militarilor, echipamentului și munițiilor rusești de pe teritoriul său suveran. Aceasta cere o implicare mai convingătoare a Misiunii OSCE și a partenerilor săi occidentali, a Ucrainei și Rusiei, în procesul de evaluare a stocurilor de muniții depozitate la G.O.T.R., identificarea stocurilor necontorizate, și revenirea la proiectele anterioare de distrugere ordonată a armamentelor netransportabile aflate sub controlul G.O.T.R. Se cere şi un ajutor financiar corespunzător Republicii Moldova din partea comunităţii internaţionale. În acelaşi timp autorităţile vor cere crearea unui mecanism internaţional pentru retragerea completă, monotorizată şi ireversibila a potenţialului militar şi trupelor ruse. Anexa 1: Lista persoanelor (G.O.T.R.): – Reprezentanţii Federaţiei Ruse în CUC (inclusiv Copreşedinţii din partea Federaţiei Ruse în perioada anilor 2012-2017); Anexa 2 – Lista persoanelor (conducerea pretinselor unități militare și de securitate transnistrene): – Ministrul de Interne Ruslan Mova; Semnatari
|
Si cine e ” idis viitorul” e tot Soros. Ne intoarcem de unde am inceput in jurul cozii. Ne invata soros si mercenarii ce sa facem . Hai siktir!
Avem de-a face cu mutarea TOTALA a KGB-istilor in America!! Toti care l-au asasinat pe Culianu, Ceausescu si Iorga s-au mutat in occident!
-TRAIAN BOERU care l-a impuscat pe Iorga s-a mutat in GERMANIA
-PACEPA komisar sovietic in America a plecat.
-iar BRUCAN s-a infratit cu SOROS din America dupa 1990
https://uploads.disquscdn.com/images/e00ce7850beb3e4f967ae85d08594d52e776cf27ac89fe95ebb45a9f43922de5.jpg
de unde aparut sintagma asta? Cum e posibil ca in Gradina Maicii sa apara 25 milioane prunc-ucideri?
https://uploads.disquscdn.com/images/c8d00ae962b0cbd04b8a20a84716b86cf27c9d837f2e3f8643eede21e244d52b.jpg
,,civilizatia europeana,, la parada homosexualilor OLANDA BELGIA UE NATO AMERICA, sa vina MAIA SANDU SOROS la putere in Chisinau sa arunce in aer MOLDOVA pe razboi civil, aruncand vina pe rusi!
https://uploads.disquscdn.com/images/51a1761122cc52c576ef6ed8ce3ec17a72554d1b2e1bd94f9bc10f9096cd3043.jpg
Transnistria, Kaliningrad si Crimeea, ultimele redute ale civilizatiei europene in fata decaderii islamico-homosexual-Sorosiste- europene.
https://uploads.disquscdn.com/images/7df497079cfed199c1cd05509b2604a5237eab0e511f18cf979267efe28ca246.jpg
deci transnistria e de vina, iar Soros baiat bun, homosexualii, UE NATO, FMI, Chevron, OMV Austria.
https://uploads.disquscdn.com/images/56be82b946fae829bc1492a998712aa4bdcccb4a3ca8e069eb1a29e319143f17.jpg
Uniunea europeana sponsorizeaza in Moldova:
-avorturile, adica genocidul neamului nostru!
-vaccinurile criminale, vandute pe spaga in Moldova, politicienilor (gen BCG care a lasat multe cadavre in Moldova)
-homosexualii si pedofilii
-activistii civici muritori de foame gen ,,maia sandu,, si Andrei nastase , care sunt pusi sa reprezinte interese straine in Moldova, si legalizarea casatoriilor intre homosexuali si lesbiene.
La concret, UE reprezinta raul absolut pentru neamul nostru in acest moment. In anul 1992 nu exista pericolul UE si nici NATO in Moldova!
Contextul este cu totul altul astazi! De aceea generalul COSTAS nu are deloc dreptate! Ne aflam in fata unei invazii pur si simplu naziste!
BELGIA a votat sinuciderea asistata , asta a votat si Hitler pe timpurile sale!
OLANDA a propus legalizarea sexului incepand cu varsta de ….. 13 ani ! Adica pedofilie curate.
OLANDA a legalizat partidul Pedofililor.
Aveti mare grija fratilor incotro unde va indreptati! Povestile unioniste, romanesti, mai ca nu l-ar lua in brate pe Maresalul Antonescu acest SOROS din America, doar-doar sa-si atinga scopurile in Moldova si sa devina popular prin figuri istorice.
Transnistria este o particica care neoficial apartine Moscovei, si official (la ONU) Moldovei. Ce limba se vorbeste acolo nu conteaza deloc.
Cert e ca acolo nu exista fundatii SOROS pro-homosexuali, ca si la Chisinau, si nici mercenary straini pentru un covrig cum sunt foarte multi din Chisinau, in afara de presedintele Dodon, care reprezinta vointa intregii Republici Moldova: alianta militara, politica, economica cu Rusia.
Uniunea europeana prin prostituata de 40 ani fara copii MAIA SANDU, care are datorie de 1 million dolari la fundatia SOROS, a inceput propaganda masiva homosexuala in Moldova, avantajandu-l pe DODON care a fost luat in brate de Biserica Ortodoxa, care are popularitate de 98 procente din toata populatia Republicii Moldova.
Singurul avantaj care il are UE este banul, si economia. Atat. Restul, nimic in comun cu Moldova! Nici filosofic, nici politic, nici ideologic. Uniunea Europeana nu e prea europeana decat cu numele, mai mult este Americana, Soros-ista, homosexuala si refugiata islamica.
Transnistria este ultima reduta din Europa, alaturi de Kaliningrad si Crimeea care nu isi doreste intrarea in UE. Despre NATO nici nu poate fi vorba, acesta nu mai exista. Daca maine KIM din Korea comunista arunca o bomba atomica in America, NATO nu va ajuta cu nimic pe americani, decat cu o declaratie sforaitoare in parlament.
Din ce m-am documentat eu (parintii mei au trait aprox.10 ani la Chisinau), Transnistria nu a facut parte niciodata de Basarabia si deci de Romania.A fost un tinut de interfata a nimanui cum a fost de fapt si Ucraina.
După 1918, în URSS s-a creat o entitate administrativă, la este de nistru, numită republică sovietică moldovenească, pe o suprafață în acer moldovenii (românii) erau majoritari. În 1945 această entitate s-a contopit cu Basarabia și au format RSS Moldovenească. A cui este Transnistria, deci?
1918, 1945, istorie domnilor!
in 2017 Transnistria este vointa Moscovei, si presiunea economica UE, care pur si simplu stranguleaza tot comertul transnistrean, prin Embargo si sanctiuni, pana ce acestia vor pune mana pe arme.
După 1918, în URSS s-a creat o entitate administrativă, la este de nistru, numită republică sovietică moldovenească, pe o suprafață în acer moldovenii (românii) erau majoritari. În 1945 această entitate s-a contopit cu Basarabia și au format RSS Moldovenească. A cui este Transnistria, deci? Azi, în ciuda încercărilor de rusiificare fărțată, moldovenii sunt populația cea mai numeroasă: 45%, restul ruși și ucrainieni în proporție egală: 25%
Va transmit un text, scris de Viorel Dolha.
Totul despre Transnistria
Transnistria în sens geografic este delimitată de malul de 800 km al Nistrului, de malul de 600 km al Bugului şi litoralul de 150 km al Mării Negre (1).
Prin români transnistrieni înţelegem însă pe toţi cei de dincolo de Nistru, cuprinzând Podolia şi mergând până la Nipru ba chiar Don, în Crimeea, Caucaz şi Siberia.
Începuturile întinderii marginii estice a românităţii la est de Nistru se regăsesc în simbioza dintre tyrageţi (geţii de la Tyras sau Nistru), deci între supuşii lui Burebista, care la gurile Bugului stăpânea Olbia şi românii ale căror urme se găsesc la tot pasul.
Din vremuri foarte vechi a început între români şi ruteni sau ucrainieni un vădit proces de interpenetraţie etnografică şi demografică continuat în decursul veacurilor prin colonizări şi emigrări ale acestor două rase. Stăpânirea cnejilor bolohoveni se afla pe cursul râului Sluci şi pe Bugul superior care sunt şi cei care îi vor preceda pe cazaci (2).
Istoricul ucrainian V. B. Antonovici scria în 1885 că nici dreapta nici stânga Nistrului „nu a aparţinut nici principilor halicieni nici altor principi ruşi” (3). Lupta corp la corp cu triburile slave şi turaniene nu va împiedica realizarea statului moldovean în sec. XIV, principatul de la Baia alăturîndu-se altor aşezări româneşti mai vechi, unele răspândite până în Polonia şi Volhinia (4). Între voievozii bolohovenilor mai cunoscuţi sunt Alexandru din Belţi şi Gleb al lui Ieremia (5). Încă la debutul mileniului al II-lea, această românitate era destul de puternică, surse scandinave din veacul XI semnalând prezenţa „blakumenilor” dincolo de Nistru, iar o cronică veche rusească menţionează pe aceiaşi „volohove” în zonă (6).
În Crimeea ne întâmpină la 1287 un Crăciun, la 1280 o „unguroaică Mărioara” de la Caffa, iar în sec. XV „ungurii” Radu, Stanciu, Stoica în aceeaşi colonie (7), elementul românesc cunoscând iată din excesul său de vitalitate şi fenomenul de diasporă.
La 25 mai 1455 orăşenii din Cetatea Albă nemulţumiţi de acţiunile piratereşti
ale genovezilor din castelul Lerici de la gurile Niprului pun stăpânire pe această fortificaţie şi îi trimit captivi domnitorului Petru Aron pe conducătorii cetăţii (87).
Podolia epocii lui Ştefan cel Mare este socotită de N. Iorga ca aparţinând „de
fapt nimănui”, deşi succesiv ţinuse nominal de cnejii tătari, Marele Cnezat al
Lituaniei şi Polonia. Pe nesimţite s-a născut o Moldovă „nouă” dincolo de Nistru cu sate din ce în ce mai numeroase. Cetatea Lerici este ocupată de Moldova între 1455-1475.
Cazacii români Ştefan Bathory într-o scrisoare către înalta Poartă arată că întinderile dintre Bug şi Nipru erau populate cu o adunătură de oameni compusă din poloni litvani, moscali şi români. Cazacii sunt strânşi dintre moscali şi români (8). Prin denumirea de cazac, tătarii înţelegeau vagabond. Hatmanul lor Dumitru Vişnovieţchi se cobora dintr-o soră a lui Petru Rareş. A pretins şi scaunul Moldovei (9). După Ioan Vodă cel Cumplit, cazacii vor năvăli în Moldova de mai multe ori aducând cu ei „Domnişori”- fii adevăraţi sau închipuiţi de dincolo de Nistru ai domnilor de odinioară ai Moldovei.
Ioan Nicoară Potcoavă a fost primul hatman ales de întreaga Sece Zaporojeană.
El va reuşi să ocupe pentru scurt timp tronul Moldovei şi acelaşi noroc şi-l vor încerca şi alţi români din fruntea cazacilor: Alexandru şi Constantin Potcoavă (10), Petre Lungu, Petre Cazacu. Rangul suprem de hatman al cazacilor îl vor mai deţine dintre românii transnistrieni Ion Grigore Lobodă, Tihon Baibuza, Samoilă Chişcă, Ion Sârcu, Opară, Trofim Voloşanin (Românul), Ion Şărpilă, Timotei Sgură, Dumitru Hunu şi eroul legendar al cazacilor în lupta pentru independenţa Ucrainei, Dănilă Apostol. Pe tot parcursul sec. XVI – XVIII, înalte ranguri printre cazaci le-au avut polcovnicii Toader Lobădă, (în Pereiaslav), Martin Puşcariu (în Poltava), Burlă (în Gdansk), Pavel Apostol (în Mirgorod), Eremie Gânju şi Dimitrie Băncescu (în Uman), Dumitraşcu Raicea (în Pereiaslav) comandantul Varlam Buhăţel, Grigore Gămălie (în Lubensc), Grigore Cristofor, Ion Ursu (în Raşcov), Petru Apostol (în Lubensc). Alţi mari comandanţi de unităţi căzăceşti dintre „dacii transnistrieni” sunt: Ţopa, Scapă, Ţăranul, Moldovan, Munteanu, Procopie, Desălagă, Drăgan, Gologan, Polubotoc, Cociubei, Turculeţ, Chigheci, Grigoraş, Bogdan, Radul, Focşa, Basarab, Grigorcea, Borcea, etc. Mulţi din ei vor fi semnatari ai documentelor de unire a Ucrainei cu Rusia de la 18 ianuarie 1654 (11), iar alţii precum generalul Ciorbă şi coloneii Mândra, Ghinea şi Brânca vor intra în servicul Rusiei (12).
Domnii Moldovei au stăpânit Transnistria
După ce în 1574, Ion Vodă Armeanul pomenea de „ţara noastră a Moldovei de dincolo de Nistru”, după ce în 1602 boierii (13) vorbesc de neamurile lor de peste Nistru, Ghe. Duca devine la 1681 „Despot al Moldovei şi Ucrainei” (14) împlinind pe lângă rolul de domnitor al Moldovei şi rostul de hatman (15) şi administrator al Ucrainei, unde în vremea aceasta se vor scrie şi acte redactate în româneşte (16). Dacă până acum doar hotarul etnic depăşise Nistrul, Duca va duce şi hotarul politic în zona transnistreană având în stăpânire toate teritoriile dintre Carpaţi şi Nipru. După el au mai deţinut conducerea Ucrainei, Ştefan Movilă, Dimitrie Cantacuzino şi Ene Drăghici, iar cu mari funcţii au fost şi Simeon Paliş şi Sandu Colţea (17).
Consecinţă a stăpânirii lui Duca Vodă (care a ridicat curţi domneşti la Ţicanova pe Nistru şi Nimirov pe Bug) Moldova continuă până la 1765 să administreze şi malul stâng al Nistrului (18).
Importantele centre ale Transnistriei erau Movilăul, Dubăsari, Silibria, Iampol, Jaruga, Raşcov, Vasilcău. În noua oblastie formată de ruşi la Oceakov (la a cărei
construcţie Petru Şchiopu participase cu 15.000 salahori şi 3.000 care) au primit în sec. XVIII pământuri boierii: Cantacuzino, Rosetti, Catargiu, Badiul, Sturza, Manuil, Macaresu, Cucu, Boian, Iliescu, Sabău, Cănănău, Crăciun, Pascal, Hagilă, Săcară, Nicoriţă, Ghenadie, Dodon, Zurucilă etc. Cetatea a fost cerută de Mihai Viteazul la 1600 şi apărea încă de pe atunci, ca fiind unul din oraşele Moldovei). Într-un recensământ din 1793, între Nistru şi Bug din 67 de sate, 49 erau exclusiv romăneşti (19).
Biserica transnistreană subordonată din vechime bisericii române
Ţinutul gravita şi bisericeşte spre Moldova, astfel la 1657 mitropolitul Sucevei hirotoniseşte pe Lazăr Branovici ca episcop laCernigov (20). Într-un act dat la Thighina în 1769 se face următoarea precizare privind subordonarea bisericească: „mitropolitul Proilavei (Brăilei), al Tamarovei (Reniului), al Hotinului, al tuturor marginilor Dunării şi al Nistrului şi al întregii Ucraine a hanului” (21). În câteva rânduri ţinutul dintre Nistru şi Bug a intrat sub jurisdicţia episcopiei Huşilor. După 1792 (dată la care ruşii ating Nistrul) Transnistria va aparţine bisericeşte de Ecaterinoslav în fruntea căreia însă era românul Gavril Bănulescu-Bodoni, care după anexarea Basarabiei va reuni sub aceeaşi mitropolie Chişinăul, Hotinul şi Oceacovul „fiindcă în ţinutul Oceacovului precum şi în Basarabia locuiesc moldoveni, vlahi, greci, bulgari şi colonişti de diferite neamuri, iar ruşi sunt foarte puţini”. Din 1837 se va înfiinţa eparhia Chersonului şi Tauridei cu reşedinţa la Odessa (22). Pe malul stâng al Nistrului şi pe alocuri şi în stepa Chersonului până la Bug, erau aşezări în care fiinţau cam 100 de biserici moldoveneşti, iar tot sudul Rusiei până aproape de Kiev era în stadiul de colonizare abia cu două decenii înainte de răpirea Basarabiei (23).
În 1717 domnul Moldovei, Mihai Racoviţă, atestă printr-un act o dăruire de moşie făcută peste Nistru lui Apostol Leca (24).
Capitala unei ţări poartă numele unui român transnistrean
Ruşii vor ajunge în 1772 la Bug, în 1792 la Nistru şi în 1812 la Prut. La fiecare din aceste etape Rusia avea şansa să obţină clauze privind dreptul supuşilor creştini rămaşi sub suzeranitate turcească să se mute între graniţele ei pentru a-i coloniza. Ţarii doreau ca sudul Ucrainei să nu rămână nepopulat. Astfel la 1739 Constantin şi Dumitraşcu Cantemir (urmaşi ai celui ce la 1711 au trecut Nistrul cu 4.000 moldoveni) conduceau voluntarii moldoveni în luptele cu turcii şi
încheiau la 5 septembrie o convenţie cu Rusia obţinând recunoaşterea independenţei ţării (25). La retragerea ruşilor aceştia au luat cu ei pentru colonizări peste 100.000 de suflete.
Ecaterina a II-a ne-ar fi mutat pe toţi la est de Nistru
La 1769-1774 la curtea Ecaterinei a II-a se făceau proiecte de „transplantare a populaţiei amânduror Principatelor”, iar la 1792 se raporta că au fost aşezaţi între Nistru şi Bug „două treimi din locuitorii Moldovei” fiind vorba ca acestei „Moldove Noi” să i se dea autonomie şi domn pe A. I. Mavrocordat (26). Acordând scutiri de serviciu militar şi dări, acoperind cheltuielile de călătorie, asigurând autonomie, biserică românească, magistraţi români, şcoală de limbă populară, tipărire de cărţi în limba română şi chiar pecete cu capul de zimbru, Ecaterina a II-a atrăgând deja români din principate şi Transilvania reuşeşte la 1783 să aşeze chiar dincolo de Bug 2.000 de familii cu 15 biserici româneşti (27). Se făceau colonizări chiar şi în jurul Kievului, dar şi în sudul Rusiei, aducându-se câte 25-40 de familii pentru o aşezare. Ciobanii din Ardeal s-au aşezat în Crimeea, la Marea de Azov până în Caucaz sau în Donbas. Salariaţi din direcţia oficiului de studii sub conducerea lui A.Golopenţia în cercetările etnografice şi folclorice efectuate dincolo de Bug între 1942-1944 găsesc în oraşul Melitopol de la Marea de Azov, unicul restaurant din localitate cu numele de Bucureşti. Bătrânii spuneau că fiecare familie primise 50 ha, două perechi de boi, scutiri pe 50 de ani, şi că sosiseră din sudul Basarabiei (28).
Cu gust pentru numele antice, Ecaterina a II-a va construi puternice fortăreţe
pe malul stâng al Nistrului: Tiraspol în faţa Tighinei şi Ovidiopol în faţa Cetăţii Albe (29). Marea majoritate a transnistrienilor fiind români, aceeaşi Erhani, Soltani, Buşilă, Codreanu, Munteanu, Braşoveanu, Ardeleanu, Eşanu vor fi mâna de lucru la ridicarea Odessei, dar şi printre fruntaşii locali. Bănulescu e cel care sfinţeşte temelia oraşului Odessa şi contribuie la planul de organizare al oraşului, iar Manole e menţionat ca arhitect pe lângă guvernator. Pe firmele Odessei apăreau ciobotarul Ştirbei, croitorul Sturza, restaurantul Catargi, iar suburbia „Moldovanca” populată cu români va deveni un oraş întreg cu peste 40.000 de locuitori (30).
Românii pun bazele culturii ruse
În 1796 la Dubăsari ori Movilău s-a tipărit primul volum de versuri în limba română (versuri originale şi traduceri de I.Cantacuzino) (31). În 1799 rusul Pavel Sumarcov notează că în Ovidiopol, Tiraspol, Grigoriopol, Dubăsari, Mălăieşti majoritatea locuitorilor sunt moldoveni (32).
Cultura românească a influenţat şi cultura ucrainienilor şi ruşilor prin românii ce şi-au găsit rosturi în Rusia. Petru Movilă a devenit mitropolit al Kievului şi întemeietorul Academiei ruseşti. Călugărul român Paul Berândă este întemeietorul lexicografiei ruseşti. Milescu Spătaru pe lângă activitatea diplomatică şi ştiinţifică a fost învăţătorul lui Petru cel Mare. Dimitrie Cantemir a depus o rodnică activitate ştiinţifică fiind şi consilier intim al împăratului.
Herăscu (Hirăstov) a fost literat şi întâi curator al universităţii din Moscova (33). Dosoftei va ajunge episcop al Azovului, Antonie (trecut peste Nistru împreună cu cei peste 100.000 moldoveni la 1739) a devenit mitropolit de Cernigov şi Bielgorod. Mihail Strilbiţchi din Moldova îşi va muta tipografia la Dubăsari apoi la Movilău. Ioan Silviu Nistor în „Istoria românilor din Transnistria” mai aminteşte de un român Turcu ca autor al codului penal rusesc, de Mihail Voloşaninov ca organizator al Ministerului de externe rus şi Grigore Voloşeninov (Românul) de asemenea diplomat al Rusiei (34). Literatura rusă recunoaşte că poezia rusească modernă începe cu Antioh Cantemir. Prin Dimitrie Cantemir, prin Spătaru Milescu (care în China la popasuri dă comandă cazacilor să îi cânte „Dunăre,Dunăre”), prin Leon Donici şi alţii capătă nişte mari oameni de cultură (35).
În 1737 se năştea în Rusia, Nic Bantânş Camenschi urmaş de boier moldovean ce va deveni membru de onoare al Academiei ruse şi universităţii (36). Mihai
Frunză geniu militar al Armatei Roşii, mort în 1925 la 40 de ani, este cel al cărui nume l-a purtat capitala R.S.S.Kirghiză (Frunze) şi Academia militară a URSS. Acesta se născuse în Turkestan, urmare a unor colonizări ale basarabenilor şi transnistrienilor în 1878 în regiune (37). În 1854 se stingea la Odessa Al. Sturza, filozof al religiilor. N.Donici a întemeiat în 1908 la Dubăsarii Vechi,
Observatorul de astronomie fizică (38). Guvernul rus refuză oferta lui Mihail
Stroescu (fratele filantropului V. Stroescu) de a finanţa deschiderea unei catedre de limba română la Universitatea din Odessa.
Academicianul sovietic L. S. Berg, afirma: „Moldovenii ce locuiesc în Moldova,
Basarabia şi până în guberniile învecinate, Podolia, Herson, iar într-un număr
mai mic în gubernia Ecaterinoslav sunt români”, iar Take Ionescu privitor la Rusia „este duşmanul nostru natural” (39).
Toponimia confirmă românitatea Transnistriei
Iată în continuare o serie de nume ale localităţilor de dincolo de Nistru: Singuri, Voloşovca, Cioban, Beseni, Voloşschie, Caracinţi-Valahi, Cotiujani, Uşiţa, Voloşcovţa, Bârliadca (lângă izvoarele Bugului); Glodoasa, Troianca, Mamaica, Adăbaşi, Alexandria, Perepeliţino, Şantuia, Malai (pe lângă Kirovograd); Buric, Fundescleevca, Vărsaţi, Curecni (între Cigirin şi Novomirgorod); Băbanca, Burta, Tecucica (lângă Novoarhanghelsk); Răzmeriţa, Şelari, Moldovca, Moldovscaia, Odaia, Moldovanca (lângă Olviopol); Arcaşi, Cantacuzinca, Moldovca Braşoveanovca, Pădureţ, Urâta, Şerbani, Arnautovca (lângă Voznerensk); Baraboi, Grădiniţa, Dobrojeni, Grosulovo, Moldovanca (lângă Odessa); Coşuri, Guşa, Şura-Bondureni, Buda, Soroca, Chişleac, Bursuci, Odaeva, Şura (lângă Gaisân) etc.
Th. Burada înfăţişează din gubernia Cherson în 1893 următoarele sate moldoveneşti: Iasca, Grădiniţa, Sevărtaica, Belcauca (spre Ovideopol), Mălăieşti, Floarea, Tei, Coşarca, Buturul, Perperiţa, Goiana, Siclia, Corotna,
Cioburceni, Speia, Caragaciu, Taşlâc, Doroţcaia, Voznisevsca (pe Bug), Moldovca şi Cantacuzinovca. Acelaşi aromân Burada în 1906 găseşte în Podolia satele româneşti: Lescovăţ, Ruda, Ivaneţ, Rogozna, Studeniţa, Uşiţa, Lipciani,
Serebia, Buşa, Coşniţa, Gruşca, Ocniţa, Camenca, Lăpuşna, Sărăţei, Râbniţa,
Botuşani, Pietrosul, Slobozia, Domniţa, Balta, Moşneagul, Senina, Bursucul (40).
Tot atunci potrivit cifrelor oficiale existau în Cherson şi Podolia 532.416, în
Ecaterinoslav 11.813, iar în Taurida (Crimeea) 4.015 români. Aprecierile asupra
cifrelor reale merg până la 1.200.000. Încă de la mijlocul secolului XIV se găseau în Transnistria peste 400 de sate curat româneşti (41).
Alexis Nour (care a identificat în Transnistria o localitate „Nouroaia”) numeşte ca ultime sate ale zonei compact româneşti spre răsărit Glodoşi – cam la aceeaşi paralelă cu Cernăuţiul şi Şerbani -la o paralelă cu Iaşul însă la 200-250 km
de la Nistru (42). Acesta a găsit în Kiev un liceu care purta numele celui care îl întreţinea prin donaţii uriaşe „Pavel Gălăgan”. La fel de vestiţi erau cei din familiile Funduclea (numele îl purta şi o stradă în Kiev), Cordunean, Frunzetti,
Macarescu, Bontaş, Gredescu etc. (43).
Dintre numele de ape din Transnistria amintim Tiligul, Ingul, Inguleţul, Baraboi, Volosica, Balacliica, Berezan, Cuciurean, Tigheci, Putred, Soroca, Ocniţa, Dârla, Udici, Sahaidac (veche denumire pentru desagă), Moldovca, Buşa, Tătrani, Humor, Merla, Uşiţa etc. (44).
În 1918 Transnistria cânta „Deşteaptă-te române”
Între 1909 şi 1913 ieromanahul Inochentie a condus în Transnistria, la Balta o „mişcare” pentru reintroducerea limbii române în biserică. Zeci de mii de moldoveni veneau în pelerinaj la Balta unde li se vorbea şi li se împărţeau gazete în limba lor. Apărat de ţărani (60 vor cădea ucişi), Inochentie este ridicat de cazaci şi închis. Autorităţile vor permite însă folosirea limbii române în biserici (45).
Pe vremea când ni se oferea Odessa
În 1914 Austria promitea României „toată Basarabia cu Odessa” promisiune ce o va reînnoi (46).
Prezenţa voluntarilor ardeleni şi bucovineni în Ucraina a avut un rol benefic
în redeşteptarea conştiinţei naţionale la românii din Imperiul Ţarist. Ofiţerii
români vor desfăşura o vie activitate culturală atrăgând de partea lor studenţii din Kiev. La Odessa se aflau 40.000 de ostaşi şi ofiţeri români din armata rusă, care vor avea şi ei o puternică înrâurire asupra studenţilor din Odessa şi împreună vor organiza un congres la 23 martie 1917. În 18 aprilie la Odessa a avut loc o manifestare a soldaţilor români la care au luat parte 12.000 de ostaşi şi studenţi basarabeni şi transnistrieni. La 9 aprilie ziarul „Cuvânt moldovenesc”
pu blicase programul P.N.M. care cuprindea printre altele şi drepturi naţionale
pentru românii de dincolo de Nistru, iar în 14 aprilie se înfiinţase „Asociaţia
învăţătorilor moldoveni din Basarabia şi de dincolo de Nistru” (47). Congresul
învăţătorilor români din Rusia, ţinut la Odessa, a cerut pentru transnistrieni serviciu divin, şcoli, inspectorat şcolar, episcopie la Dubăsari, seminar la Odessa, toate în limba română.
„Pe noi cui ne lăsaţi?…”
În şedinţa Radei ucrainene deputatul Ion Dumitraşcu (transnistrean) va protesta împotriva pretenţiilor Ucrainei asupra Basarabiei (48). Acelaşi împreună cu Ion Precul şi Valeriu Cicate vor conduce „Deşteptarea – societate naţională a românilor din Ucraina” înfiinţată la Kiev la 26 noiembrie 1917”.
Congresul ostăşesc moldovenesc de la începutul lui noiembrie 1917 din Chişinău a avut pe ordinea de zi la punctul 8 „Moldovenii de peste Nistru” şi a hotărât ca în Sfatul Ţării, românii de peste Nistru să deţină 10 mandate (49). S-a mai cerut Ucrainei să recunoască românilor de peste Nistru, din Caucaz, din Siberia aceleaşi drepturi pe care Basarabia le recunoaşte minorităţilor etnice.
Chişinăul mai cerea administraţiilor transnistriene să notifice numărul copiilor români de vârstă şcolară (50). La acest congres ţăranul transnistrean Toma Jalbă a întrebat „şi cu noi care trăim pe celălalt mal al Nistrului, cum rămâne fraţilor, pe noi cui ne lăsaţi?” (51)
La 17 decembrie s-a organizat un congres al românilor transnistrieni la Tiraspol precedat fiind de adunări pregătitoare la Tiraspol în 16 noiembrie şi Grigoriopol în 21 noiembrie hotărându-se ca fiecare sat să trimită doi delegaţi. Ţinut sub semnul tricolorului, congresul a votat pentru crearea de şcoli naţionale cu predare în limba română şi alfabet latin, introducerea limbii române în biserici, justiţia în limba băştinaşilor, medici români la sate, moldovenii să facă armată în
oastea naţională şi alegerea a opt reprezentanţi în Rada ucraineană. S-a mai
hotărât tipărirea de gazete, împărţirea moşiilor la ţărani şi să se facă tot posibilul ca Transnistria să fie alipită Basarabiei. Şi cum nu ştiau dacă Basarabia va lupta pentru această alipire, sublocotenentul transnistrean Bulat atenţiona „dacă vom lăsa Ucraina să taie o ramură azi, alta mâine, din copacul nostru va rămâne buturuga” (52). Trimisul Radei ucrainene a urat în încheiere „Slavă Moldovei slobode”.
Comitetul Naţional Român ales a deschis 52 şcoli româneşti, Rada ucraineană a
aprobat manualele româneşti tipărite la Chişinău cu litere latine, Consiliul Zemstvei din Tiraspol a început să introducă şi în administratie şi în justiţie cunoscători ai limbii române. Timotei Pleşca şi Toma Jalbă au organizat batalionul românesc, ostaşii primind echipament, armament, cazarmă. Cadrele didactice nu au fost silite să urmeze cercurile de vară în limba ucraineană, ci 30 dintre ele au urmat cursuri la Chişinău.
În satul Lunca s-a jucat chiar „Piatra din casă” de V. Alecsandri. Până ce
teroarea bolşevică va pătrunde peste tot, pe alocuri, în şcoli şi în 1919 se mai cânta „Deşteaptă-te române”.
În 9 ianuarie 1918 Ion Precul, moldovean din stânga Nistrului în calitate de
deputat în Rada ucraineană ia cuvântul şi cere drepturi egale pentru compatrioţii lui (53). Se preconiza un congres general al românilor din Ucraina
în iunie 1918, dar abia în decembrie 1919 la o Adunare naţională au cerut organizarea lor într-un stat naţional. La 21 martie 1919, în urmărirea bandelor
bolşevice, românii trec Nistrul şi ocupă pentru scurt timp Tiraspolul şi Razdelnaia.
La Conferinţa de pace de la Paris, România nu a reclamat Transnistria şi rămân de domeniul istoriei motivele pentru care dezrobirea fraţilor transnistrieni nu s-a înfăptuit atunci, fiind siliţi să înfrunte încă o epocă de suferinţe, după spusele lui Dominte Timonu (născut în Măhala lângă Dubăsari, membru mai apoi al Fondului Literar al Uniunii Scriitorilor din România) perioada a fost „mai grea şi mai cumplită” (54). Într-o cuvântare ţinută la Varşovia în noiembrie 1920, Take Ionescu spunea că „600.000 de români trăiesc dincolo de frontiera estică” (55). În aprilie 1920 încep mari revolte ţărăneşti, răsculaţii conduşi de Tutunică ocupă Balta, răscoala întinzându-se în raioanele Codâma şi Ananev (raion despre care „Marea enciclopedie rusă” spunea că „moldovenii sunt locuitorii autohtoni ai
raionului”). În 1922 sub conducerea lui Chirsula revolta a reizbucnit. După înăbuşirea în sânge a acestora s-au făcut deportări în masă (56).
RASSM-un stat românesc între Rusia şi România Mare.
Opoziţie ucraineană la crearea RASSM
După declaraţia din 3 august 1923 a Guvernului Sovietic privind nationalităţile şi libera folosire a limbii materne şi ca urmare a tendinţelor hotărâte de ucrainizare, la 3 septembrie se întrunesc la Balta delegaţii satelor româneşti. Ucrainienii au făcut opoziţie la organizarea unei republici autonome (57).
Şi totuşi în 12 octombrie 1924 se crează Republica Autonomă Socialistă Sovietică Moldovenească (58) în cadrul Ucrainei, capitala fiind Balta, iar din
1928 Tiraspolul cu graniţa vestică fixată declarativ pe Prut. La Bârzula în aprilie 1925 Congresul Pan-Moldovenesc a fixat graniţele şi Constituţia recunoscută de
ucrainieni la 10 mai.
Cu o suprafaţă, la 1934, de 8.434 km2 şi o populaţie de 615.500 locuitori din
care 80% români, noua republică cuprindea raioanele: Balta, Bârzula, Camenca,
Crut, Dubăsari, Grigoriopol, Ananiev, Ocna Roşie, Râbniţa, Slobozia, Tiraspol.
A fost creată pentru a aţâţa pe nemulţumiţii din Basarabia. Vintilă Brătianu
considera cu luciditate că „crearea unui stat român între Rusia şi noi” va permite dezvoltarea în URSS „a unei vieţi naţionale româneşti” (59).
Tiraspolul în alfabet latin
Moştenirea lăsată de ţarism era înfiorătoare: populaţia agramată, şcoli de limbă maternă lipsă, conştiinţa naţională stinsă, oamenii în mare parte neştiind de unde se trag şi cine sunt, limba la condiţia de limbă păsărească (60). Demn de menţionat că în RASSM i s-a spus limbii pe nume, după cum reiese din paginile săptămânalului „Plugarul roşu” din 21 august 1924 (ce apărea din 1 iulie): „s-a hotărât ca în şcoale, case şi în aşezăminte de cultură românească să se întrebuinţeze limba românească” (61).
Au funcţionat 145 şcoli româneşti gimnaziale, 18 şcoli româneşti de rang liceal, institut agronomic, unul pedagogic şi politehnică, cu o populaţie şcolară românească totală de 24.200 din care 800 studenţi. Din 1933 se introduce alfabetul latin. Apar publicaţii cum ar fi: „Plugarul roşu”, „MoldovaSocialistă”, „Comsomolistul Moldovei”, „Moldova literară”, „Octombrie”, „Scânteia leninistă”. Mai existau staţie radio la Tiraspol, Corul de Stat „Doina”, teatrul de stat şi secţie română la Şcoala teatrală din Odessa, institut de cercetări ştiinţifice şi tânăra republică avea un Congres General al Sovietelor, parlament local, guvern şi chiar un preşedinte de republică (62).
Revenirea la „limba moldovenească” s-a făcut cu puşca
În 1937 însă,
intelectualitatea din RASSM a fost acuzată că a făcut jocul duşmanului
de clasă (63) şi a fost exterminată în mod barbar. Începând cu întregul
guvern al republicii şi terminând cu inimoşii scriitori transnistrieni
între care:Nicolae Smochină, Toader Mălai, Nicolae Ţurcanu, Simion
Dumitrescu, Petre Chioru, Mihai Andreescu, Mitrea Marcu, Alexandru
Caftanachi, Iacob Doibani, Ion Corcin, Dumitru Bătrâncea, Nistor Cabac.
Atrocităţile staliniste au mers până acolo încât în satul lui Toma
Jalbă (Butor-raionul Grigoriopol) au fost
împuşcaţi 167 bărbaţi din cei 168 (64).
Datorită
colectivizărilor forţate şi închiderii bisericilor (încheiată în 1938) a
avut loc un adevărat exod peste Nistru atât de intens încât a fost
nevoie de un lagăr pentru refugiaţii transnistrieni, iar numărul
intelectualilor originari de dincolo de Nistru ajunsese atât de mare
încât la Chişinău, Cluj şi Iaşi, apar reviste ale acestora: „Tribuna
românilor transnistrieni” (65) condusă de Şt. Bulat, „Transnistria”
redactată de Ilia Zaftur, respectiv „Moldova Nouă” redactată de N.
Smochină. Grănicerii ruşi trăgeau fără milă în cei pe care îi
descopereau trecând Nistrul. Astfel de evenimente erau obişnuite, însă
la 23 februarie 1932 a
fost un adevărat masacru fiind ucişi 40 de
bărbaţi, femei şi copii, fiind un subiect de discuţie în parlament şi în
presa internă şi internaţională (66).
Înainte de 28 iunie 1940 şi în zilele următoare se vorbea despre reunirea noilor teritorii dintre Prut şi Nistru cu RASSM.
Agenţia
RATAU transmitea din Balta despre mitingul consacrat susţinerii
„întrunirii poporului basarabean cu poporul RASSM.” Ecouri ale intenţiei
CC al PC din URSS din 11 iunie 1940 se regăsesc în paginile Moldovei
Socialiste din 13 iulie 1940: „cu mare bucurie am aflat noi că Sovietul
Comisarilor Poporului din CC al PC Unional au susţinut rugămintea
organizatorilor Moldovei şi au intrat cu propunere în Sovietul Suprem al
URSS de a întruni locuitorimea Basarabiei cu locuitorimea RASSM şi
organiza Republica Confederativă SSM”.
Kremlinul comandase culegerea de date în vederea luării hotărârii privind
structura administrativ teritorială a RSSM. Un asemenea raport datat la 15
iulie 1940 şi semnat A. Scerbacov care ţinând cont de considerente etnice,
istorice,
economice, propune pe lângă cedarea dintre judeţele basarabene doar a
Hotinului (care împreună cu Cernăuţiul să aparţină Ucrainei), iar din
RASSM să cedeze Ucrainei doar raioanele Balta şi Pesceansc. Viitoarea
Moldovă urma să aibe 5 regiuni: Bălţi, Chişinău, Bender, Akkerman şi
Tiraspol cu raioanele
Ananiev, Valea Hoţului, Grigoriopol, Dubăsari,
Camenca, Codâma, Cotovsc, Ocna Roşie, Râbniţa, Slobozia, Tiraspol şi
Cerneansc). Regiunea Tiraspol ar fi avut 518.385 locuitori (67).
Conducerea
fostei RASSM propune şi ea cedarea către Ucraina pe lângă Bucovina de
Nord doar a Hotinului, Ceţătii Albe şi Chiliei, iar de la est de Nistru
să fie cedate doar raioanele Codâma, Balta şi Pesciana (68).
Sfâşierea Transnistriei
Kievul însă prin preşedintele Sovietului Suprem al Ucrainei, M. Greciuha cerea
la 22 iulie 1940 ca Ucrainei să-i revină pe lângă Bucovina de Nord, Hotin,
Akkermann, Chilia şi a Ismailului, Bolgradului şi a opt din raioanele RASSM
(Codâma, Balta, Pesciana, Ananiev, Valea Hoţului, Ocna Roşie, Cerneansc,
Kotovsk) (69). Deşi în urma analizării propunerilor Ucrainei şi RASSM, A. Gorkin,
secretar al prezidiului Sovietului Suprem propunea lui G. Malenkov secretar al
CC
al PCUS să se adopte varianta RASSM (70), în 2 august 1940 Sovietul
Suprem a adoptat legea formării RSSM în varianta propusă de Ucraina
(71).
La 10 mai 1941 se respingeau demersurile cetăţenilor din următoarele localităţi
transnistriene de a trece din componenţa Ucrainei în componenţa Moldovei:
Timcov (raionul Codâma) Stanislavca (raionul Kotovsc), Culmea Veche ( raionul
Kotovsc), Grebenichi şi Slaveano-Serbca ( raionul Grosu) şi dau curs doar
cererilor satelor Doroţcaia Nouă şi Sadovo (raionul Ocna Rosie) (72).
Iată
câteva din numele localităţilor din fosta RASSM care treceau la
Ucraina: Lunga, Hârtop, Visterniceni, Borş, Dabija, Carleşti, Şerpa,
Culmea Veche şi Nouă (raionul Bârzu); Valea Hoţului, Tocila, Grecu,
Perişori, Handrabura, Şalpani (raionul Nani); Păsat, Holmu, Pârlita,
Păsăţel, Mironi, Bănzari, Bursuci, Moşneanca, Raculova, Herbina
(raionul Balta), Budăi, Buza, Strâmba, Broşteni, Slobozia, Buchet,
Timcău, Ploţi, Şerbi (raionul Crutâi); Ocna Roşie, Clăveni, Tiscolung,
Tiscol, Odaie, Ideia, Coşari, Dihori, Mironi, Slobozia, Dubău,
Ţâbuleanca, Sahaidac, Topala, Ciorna, Perlicani, Basarabia, Bahta,
Mălăieşti, Ilie, Brânza, Untilovca, Găvănosu (raionul Ocna Roşie). Multe
din numele românesti vor fi schimbate: Bârzu în Kotovsk, Mărculeni în
Dimovka, Voloşca în Pisariovka, Întunecata în Svetloe, Nani în Ananiev,
Vrabie în Vradievka, Valea Hoţului în Dolinskoie, Mălai în Karataevka,
Urâta în Elenovka etc. (73)
Numele moldovenilor au fost ucrainizate,
şi ele: Sandu, Rusu, Buzatu, Cherdevară au devenit peste noapte:
Sandulenko, Rusulenko, Buzatenko.
Kerdevarenko (74).
Transnistria – a XI-a poruncă a decalogului românesc
Sub administraţie românească
Între 19 august 1941 şi 29 ianuarie 1944, România a avut sub administraţie
temporară
„Transnistria” ce se întindea între Nistru şi Bug până la limanul
Niprului, iar în nord până la apa Niomjâi şi a Rovului. Teritoriul în
suprafaţă
de 44.000 km2 şi o populaţie de 1,2 millioane locuitori a
fost împărţit în 13 judeţe: Ananiev, Balta, Berzovca, Dubăsari, Golta,
Jugastru, Movilău, Oceacov, Odessa, Ovidiopol, Râbniţa, Tiraspol,
Tulcin. În vederea deschiderii şcolilor în 1941, primarii urmau să
consulte imediat obştile locale spre a stabili limba de predare a
învăţământului (rusă sau moldovenească) după alegerea obştei (75).
Păstrând vechea împărţire în 64 de raioane, din cei 1.623 funcţionari, doar 398
proveneau
din România. Din cele peste 1.000 de biserici desfiinţate de comunişti,
în 1943 nu erau încă reparate doar 76. Alături de 219 preoţi localnici
mai slujeau 250 preoţi din ţară. S-au organizat cursuri pentru 800 cadre
didactice, româneşti din Transnistria, apar publicaţii ca:
„Transnistria”, „Glasul Nistrului”, „Bugul”, „Gazeta Odessei”, „Ţara
Bugului”, „Molva”. La Tiraspol s-a înfiinţat Liceul românesc „Duca
Vodă”, iar cinematografe în Tiraspol, Ananiev şi Odessa.
Reprezentaţii cinematografice au avut loc în toate satele Transnistriei (76).
În satul Hârjău au fost repatriaţi români din Kuban (504 familii de dincolo de
Bug
au fost repatriate între Prut şi Bug la începutul acţiunii) (77). Din
relatările bulibaşei Coca din Sinteşti – Ilfov, pe malul Bugului era
amenajat un fel de lagăr unde au fost adunaţi 2.600 ţigani (78).
În 1944 odată cu înaintarea frontului, cea mai mare parte a Transnistriei a
fost încorporată în RSS Ucraineană, iar raioanele Camenca, Râbniţa, Dubăsari,
Grigoriopol, Tiraspol, Slobozia în componenţa RSS Moldoveneşti, situaţie
existentă şi în prezent.
O Românie extrem-orientală
În
1966 R. Udler precizează că 240 localităţi cercetate în cadrul
Atlasului Lingvistic Moldav se aflau în Ucraina (Transcarpatia,
Cernăuţi, Odessa, Nicolaev, Kirovograd, Dniepropetrovsk, Zaporojie,
Doneţk, Lugansk), în RSSA
Abhazia, în Khirghizia. Mai erau materiale necartografiate şi pentru Omsk şi
Primorsk. V. Buescu aduce date noi privind diaspora românească de peste Ural.
În
regiunea Orenburg şi Turgai există sate pur moldoveneşti. În satul
Berdianski locuiesc basarabeni care mai întâi fuseseră colonizaţi în
Simferopol. În satul Abiarski a întâlnit familii cu numele Şeptechiţă.
În regiunea Samarkand există un sat exclusiv moldovenesc, iar în satul
Orheievka din Semipalatinsk trăiau coloni din Orhei. Sate româneşti sunt
în jurul Omskului şi Akmolinskului şi în regiunea Tansk. În jurul
oraşului Irkutsk există români, unul din sate fiind Ceremskov. Lângă
Vladivostok pe fluviul Usuri există sate ca:Teiul, Zâmbreni, Bogatârca,
Kişinovka, Bălcineşti, Dunai, Basarabia Nouă, Logăneşti cuprinzând la
1968, 30.000 moldoveni. Pe Amur, lângă Habarovsk, există sate ca: Inul,
Aur, Dunărea. În Manciuria erau înainte de război 20.000 de români. S-au
semnalat pescari români din Primorsk care au cerut azil în Japonia
(79).
Între multele valuri de deportări, emigrări, colonizări ale românilor spre est,
un
rol important l-a avut şi strămutarea în Siberia şi Kazastan între
1906-1914 a 60.000 basarabeni şi crearea unei adevărate Românii
extrem-orientale (80).
Câţi aţi muri pentru tricolor? Ea a făcut-o!
În
Ucraina, la recensământul din 1989, existau la est de Nistru români în
regiunea Odessa care cuprinde însă şi sudul Basarabiei (149.534),
Nikolaev
(16.673), Kirovograd (10.694) şi alte regiuni (73.128) (81).
Exista în 1992 la Odessa o Societate Culturală Românească „Luceafărul”
care edita şi un săptămânal cu acelaşi nume condus de Vadim Bacinschi.
Maria Margarit din Ananiev spunea de acest săptămânal că este un „alin
pentru durerea ce mă încearcă” şi că „ne dor schimbările cărora au fost
supuse cândva denumirile satelor noastre” şi vorbeşte de „existenţa de
veacuri a noastră pe aceste locuri” (82).
Interesele ruseşti în zonă a căror expresie este conflictul început în 1992 şi
tendinţele centrifuge continuate până în prezent împiedică accesul la viaţa
naţională măcar pentru românii transnistrieni din raioanele Moldovei. Dacă la
început
26.000 elevi din Transnistria au cerut grafie latină, în urma
presiunilor rusofonilor au rezistat doar şcolile nr. 20 din Tiraspol
(despre care T. Tabunşcic vicepreşedinte al Societăţii „Transnistria”
(83) anunţă că a crescut de la 30 la 700 de elevi); nr.4, 17, 18, 19,
din Bender (Tighina) şi nr. 12 din Râbniţa (84). În întreaga
Transnistrie moldovenii deţin 40% din populaţie (ruşii şi ucrainenii
deţin doar 22, respectiv 28%); în Tiraspol unde în 1940 aveau 65% mai
deţineau în 1989 abia 12% (86).
În Cocieri (satul transnistrian care
i-a dat pe prozatorul şi regizorul Ioviţă Vlad şi academicianul I.
Capiton Lupol) învăţătoarea Maria Gherasim Isaicul în timpul
conflictului pleca şi se întorcea de la şcoală purtând cu ea,
tricolorul. Într-o noapte au ucis-o şi au aruncat-o în fântână (85).
Ferice de copiii ce au avut-o în frunte. Vai nouă ce le permitem unor
analişti români (nu doar lui Smirnov şi armatei a XIV-a) să afirme
categoric că nu avem interese în Transnistria şi că aceasta nu
aparţinuse nicicând României.
Cu gândul la aceşti bravi români transnistrieni va fi zis probabil C. Coposu că
„integritatea noastră teritorială până la frontierele estice ale neamului este
o obligaţie sfântă, ca a XI-a poruncă a decalogului românesc”.
Autorităţile
autoproclamatei Republici Moldovene Transnistriene de azi controlează
pe lângă raioanele de la est de Nistru şi oraşul Tighina care este
în Basarabia. În 1992, după ce armata Moldovei a intrat în Tiraspol, a primit
ordin
de la Snegur să se retragă. Ostaşii au plâns de necaz. Chişinăul este
îndreptăţit conform dreptului internaţional să restabilească ordinea
constituţională în zonă însă a avut şi are nişte ezitări cel puţin
suspecte.
Sper, stimate cititorule, că te-ai convins că avem oarece
interese şi dincolo de Nistru, cu toate că probabil eşti tipul de român
care se revoltă că americanii nu ştiu de spaţiul nostru mioritic, dar
care permite cu seninătate să fie ţinut în beznă de o şcoală ce nu i-a
dat nici cele mai elementare date despre fraţii săi din Transnistria,
Transcarpatia, Pocuţia, Bucovina de Nord, Basarabia de Nord, Herţa,
Basarabia de Sud, Cadrilater, Timocul sârbesc şi bulgăresc, Banatul de
Vest, Ungaria de est, despre fraţii săi aromâni, meglenoromâni şi
istroromâni. Americanii sunt nişte nesuferiţi superficiali. Ca bun
român, continuă să cauţi soluţii de a mai face români verzi din încă
câţiva unguri şi nu îţi pune problema celor 12 milioane de români din
afara României ce nu au acces la limba maternă. Nu îţi fă inimă rea, ci
treci mai bine la pagina sportivă.
Viorel Dolha
NOTE
1. A. Nour, Basarabia nr.1/1992 pag. 82.
2. G. Brătianu, „Tradiţia istorică despre întemeierea statelor româneşti”,
Bucureşti 1980, pag. 170.
3. A. Boldur, Teritoriul Moldovei faţă de principatele…, „Patrimoniu” nr.4 1991, pag. 14.
4. S. Mehedinţi, Fruntaria României spre răsărit, „Neamul Românesc”, Chişinău
nr. 1/1991, pag. 6.
5. I.S. Nistor, „Istoria românilor din Transnistria”, Bucureşti 1995, pag. 13.
6. E. Lozovan, Românii orientali de la Nistru la Vladivostok, „Neamul Românesc, pag. 31, nr. 1/1991.
7. Ghe. Brătianu, op.cit. , pag. 170.
8. I. Nistor, „Basarabia” nr.10/1990, pag. 159.
9. N. Iorga, „Istoria românilor pentru poporul românesc”, Chişinău 1992, pag. 103
10. A. Boldur, „Istoria Basarabiei”, Bucureşti 1992, pag. 177.
11. D. Pocitarencu, Cetatea Thighina, „Patrimoniu” nr.2/1991, pag. 22, Chişinău.
12. I. S. Nistor op. cit., pag. 16.
13. E. Şt. Holban, Figuri basarabene, „Basarabia” nr.3/1992, pag. 89.
14. A. Crihan, Basarabia nr. 10/1991, pag. 69.
15. XXX „Istoria României în date”, Chişinău 1992, pag. 138.
16. N. Iorga, Istoria românilor prin călători, Bucureşti 1981, pag. 276.
17. I. S. Nistor, op. cit. , pag. 19.
18. N. Iorga, Românii de peste Nistru, „Basarabia”, nr. 11/1992, pag. 87.
19. E. Lozovan, Românii orientali…, „Neamul Românesc”, nr.1/1991, pag. 32.
20. I.S. Nistor, op. cit., pag. 23.
21. E. Şt. Holban, Figuri basarabene, „Basarabia”, nr.1/1992.
22. I. S. Nistor, op. cit., pag 26.
23. Şt. Ciobanu, Cultura românească în Basarabia, Chişinău 1992, pag. 23.
24. E. Şt. Holban, Prin veacurile învolburate…, „Basarabia”, nr.1/1992.
25. M. Iacobescu, Din istoria Bucovinei, Bucureşti 1993, pag. 35.
26. N. Iorga, Românii de peste Nistru, „Basarabia”, nr.11/1992, pag. 89.
27. I. S. Nistor, op. cit, pag. 27.
28. A. Raţiu, Avertismentul, „Neamul Românesc”, nr. 1/1991, pag. 29.
29. D. A. Lăzărescu, „Imaginea României prin călători”, Bucureşti 1986, vol.
II, pag. 102.
30. A. Nour, op. cit., pag. 82.
31. XXX Istoria României în date, pag. 156.
32. N. Iorga, „Istoria românilor prin călători”, Bucureşti 1981, pag. 445.
33. Şt. Ciobanu, op. cit., pag. 250.
34. I. S. Nistor, op. cit., pag. 32.
35. Al. Matcovski, „Basarabia”, nr.5/1990, pag. 143.
36. Ibidem, nr.11/1991, pag. 157.
37. I. S. Nistor, op. cit. pag. 109.
38. Şt. Holban, Prin veacurile învolburate…în „Basarabia”nr.5/1992
39. F. Bichir, „Baricada”,nr.178,pag.6
40. N. Iorga, Românii de peste Nistru, în „Basarabia” nr.11/1992,pag 92
41. I. S. Nistor, op. cit., pag. 35
42. A. Nour, în „Basarabia” nr. 1/1991, pag. 82
43. Ibidem, pag. 85
44. I. S. Nistor, op. cit., pag. 35
45. Ibidem, pag. 39
46. A. Boldur, op. cit.., pag. 512
47. E. Şt. Holban, Figuri basarabene, în Basarabia, nr.3/1992, pag. 89
48. Ibidem, pag. 91
49. C. Botoran, M. Retegan, 1918 – Făurirea României Mari, Buc. 1993, pag. 48
50. I. S. Nistor, op. cit., pag. 49
51. A. Chiriac, Mic dicţionar al membrilor Sfatului Ţării, Patrimoniu
nr.4/1991, pag. 77
52. Şt. Bulat, Şedinţele Sfatului Ţării, Patrimoniu, nr.2/1991,pag. 140
53. E. Şt. Holban, Figuri basarabene, Basarabia nr.12/1991, pag. 97
54. D. Timonu, în Basarabia nr. 12/1992, pag. 198
55. XXX 1918, vol.VI, Buc. 1986, pag. 466
56. I. S. Nistor, op. cit., pag. 60
57. Ibidem, pag .61
58. M. Bruhis, Rusia, România, Basarabia, Chişinău,1992, pag. 343
59. I. S. Nistor, op. cit., pag. 68
60. L. Lari, Labirintul basarabean, în Îndemn la înălţare în istorie, Chişinău
1990, pag. 185
61. V. Mândricanu, în Nistru nr.2/1990, pag. 69
62. I. S. Nistor, op. cit., pag. 65
63. L. Lari, op. cit., pag. 185
64. N. Dabija, în Literatura şi Arta, Chişinău nr.22/1996
65. I. Datcu, Basarabia nr.11-12, an1993, pag. 191
66. E. Şt. Holban, Figuri basarabene, Basarabia 1/1992
67. A. Văratec, Dezintegrarea Basarabiei la 1940, Revista Istorică nr.1-2/1992,
pag. 154
68 XXX Pactul Molotov-Ribbentrop, pag. 82, Chişinău 1992
69. XXX Ibidem, pag. 90
70. XXX Ibidem, pag. 83
71. XXX Ibidem, pag. 93
72. XXX Ibidem, pag. 110
73. N. Dabija, Literatura şi Arta, Chişinău 1996
74. Ibidem
75. O. Verenca, Realităţi economice în guvernământul Transnistriei, Revista
Istorică, nr.1-2/1992, pag. 137
76. I. S. Nistor, op. cit., pag. 97
77. Ibidem, pag. 95
78. R. Toma, Nordul poetic, Flacăra, aprilie 1997, pag. 6
79. E. Lozovan, op. cit., pag. 32
80. N. Negru, Îndemn la înălţare în istorie, Chişinău 1990, pag. 165
81. V. Trebici, Ucraina şi minoritatea etnică românească, România Liberă
29.03.1997
82. M. Mărgărit, „Luceafărul” – Odessa, nr. 19/1992
83.*** Românul nr. 28/1997
84*** Moldova Suverană nr. 119/1994
85. E. Nirca, Basarabia nr.10/1992, pag. 205
86. N. Dabija, Literatura şi Arta, 22/1996
87.*** Istoria României în date, pag.9