Testamentul lui Wilhelm Filderman
25 octombrie 2011de Ion CojaHolocaust28 comentariiEdit
Un document care ar trebui să pună capăt discuțiilor și acuzațiilor privitoare la suferințele evreilor în vremea guvernării Mareșalului ION ANTONESCU

Reproducem în întregime așa zisul TESTAMENT AL LUI FILDERMAN. În realitate este vorba de o declarație oficială, sub jurămînt, dată de Wilhelm Filderman în procesul desfășurat în Elveția avându-i ca inculpați pe tinerii români, membri ai PNȚ, aflați în exil, care au efectuat celebrul atac asupra Legației României de la Berna. De maxim interes este mărturia pe care o depune Filderman cu privire la perioada guvernării Mareșalului Ion Antonescu. Drept care această porțiune din declarație am cules-o cu litere mai îngroșate, cu aldine.

„Subsemnatul Wilhelm Filderman, doctor în Drept de la Facultatea de Drept din Paris, fost președinte al Federației Uniunilor Comunităților Evreiești din România și președinte al Uniunii Evreilor Români, domiciliat actualmente în New York, SUA, Hotel Alamac, Broadway at 71st St., declar următoarele:

În opinia mea, actul de violență al celor cinci tineri refugiați români care au luat cu asalt Legația comunistă de la Berna, la 14-15 februarie 1955, este produsul disperării în care întregul popor român a fost azvârlit, ca urmare a ocupației străine și a terorii exercitate de regimul comunist impus cu forța. În calitate de reprezentant al cetățenilor români de religie mozaică, am fost în situația excepțională care mi-a permis să urmăresc îndeaproape evenimentele care au dus la actuala situație din România. Și, întrucât eu consider că aici trebuie căutată sursa exploziilor psihologice de felul celei petrecute la Berna, va trebui să-mi dirijez atenția asupra acestor evenimente.

Pentru a scoate în evidență diferența dintre situația de dinainte și de după instalarea comuniștilor la putere, de către Armatele Sovietic, voi aminti doar câteva fapte.

A fost mereu acuzat regimul Mareșalului Ion Antonescu că a fost un regim înfeudat nazismului și însuși Mareșalul a fost executat de agenții de la Moscova pentru că ar fi fost fascist. Adevărul este că Mareșalul a fost acela care a pus capăt mișcării fasciste în România, oprind, cu începerea anului 1941, activitățile teroriste ale Gărzii de Fier și suprimând toate activitățile politice ale acestei organizații. Eu însumi, răspunzând unei întrebări a lui Antonescu la propriul proces, montat de comuniști, am afirmat că teroarea fascistă de stradă a luat sfârșit în România la data de 21 ianuarie 1941, ziua în care Mareșalul a luat măsuri draconice ca să oprească anarhia fascistă, provocată de această organizație, și să restabilească ordinea în țară.

În perioada dominației hitleriste în Europa, am fost în legătură susținută cu Mareșalul Antonescu. Acesta a făcut tot ce a putut pentru a îmblânzi soarta evreilor expuși la persecuția germanilor naziști. Trebuie să subliniez că populația românească nu este antisemită, iar vexațiile de care au avut de suferit evreii în România au fost opera naziștilor germani și a Gărzii de Fier.

Am fost martor al unor mișcătoare scene de solidaritate între români și evrei în momente de grea încercare din timpul imperiului nazist în Europa.

Mareșalul Antonescu a rezistat cu succes presiunii naziste, care impunea măsuri dure împotriva evreilor. Aș aminti doar următoarele două exemple: – Grație intervenției energice a Mareșalului a fost oprită deportarea a mai mult de 20.000 de evrei din Bucovina. El a dat pașapoarte în alb pentru a salva de teroarea nazistă evreii din Ungaria, a căror viață era în pericol.

– Grație politicii sale, bunurile evreilor au fost puse sub regim de administrare tranzitorie cărora, lăsând impresia că sunt date altora, le era asigurată conservarea în scopul restituirii la momentul oportun.

Menționez acestea pentru a sublinia faptul că poporul român, atât cât a avut, chiar în măsură limitată, controlul țării, și-a demonstrat sentimentele de umanitate și de moderație politică. Dar când ocupația sovietică a impus tirania totalitară dirijată de Moscova, condițiile s-au schimbat. Românii nu au mai fost în stare să aibă nici cea mai mică autoritate asupra conducerii afacerilor lor interne.

Asemenea situație poate fi înțeleasă, cu ușurință, într-o țară aflată sub ocupație militară de Soviete – cum e și astăzi România – administrată de o echipă de comuniști, cei mai mulți aserviți ordinelor Kremlinului.

În ansamblul său, populația românească a suferit și suferă cele mai îngrozitoare opresiuni sub regimul comunisto-sovietic. Ea a fost lipsită de orice drepturi și libertăți. I-au fost confiscate toate bunurile mobiliare, i-a fost expropriată, fără compensare, proprietatea imobiliară. Prin așa zise reforme monetare, a fost supusă regimurilor de confiscări periodice, dându-i-se iluzoriu speranța de reconstituire, cât de cât, a independenței materiale, necesare unei vieți omenești scăpate de sclavie. Regimul comunist a distrus mai ales profesiunile liberale, privând zeci de mii de oameni de dreptul de a-și exercita meseria, fiind astfel reduși la mizerie și la degradare.

Am fost martor tuturor acestor tragedii. Am fost martor persecuțiilor politice dirijate de la centru împotriva oamenilor politici democrați, am fost martor întemnițărilor fără judecată și a judecăților fără justiție.

Omnipotența și ubicuitatea poliției secrete și a informatorilor au făcut din teroare trăsătura permanentă a existenței zilnice a românilor.

Cât despre extorcarea sub amenințări, șantaj și pușcărie, evreii au constituit subiect special al atenției din partea comuniștilor. Orice devenea motiv ca evreii să fie furați, jefuiți, prădați până la ultimele lor bunuri. Persecuția împotriva evreilor s-a manifestat prin multiple obstacole ce li s-au ridicat celor care voiau să emigreze în Israel și prin rușinoasa exploatare căreia i-au devenit obiect.”

***

Comentarii:

1. Existența acetui text a fost mereu contestată de așa zișii holocaustologi, care susțin că este vorba de un text inventat în redacția revistei „Baricada”, unde a fost prima oară publicat, imediat după decembrie 1989. Dacă nu mă înșel, „Baricada” a publicat numai fragmentul despre Mareșalul Ion Antonescu, de departe cel mai interesant.

2. Textul a fost integral publicat (pentru prima oară?) în volumul Memorial anticomunist din închisoare, de Oliviu Beldeanu, Editura Jurnalul Literar, 1999. Volumul relatează amplu cele petrecute la Berna, cu ocazia acelui atac, și tot ce a urmat. Sau aproape tot. La București, adică în România, circula înainte de 1990 zvonul că acel atac avusese o țintă precisă: documentul care cuprindea lista parlamentarilor francezi plătiți de Moscova să blocheze diverse proiecte și mai ales proiectul legislativ de înființare a Pieței Comune, punctul de plecare al Uniunii Europene de azi! Documentul a fost găsit în geanta pe care bietul Aurel Șețu, ținta și victima atacului, colonel KGB sub acoperirea de șofer al Legației, nu a vrut s-o dea de bună voie atacatorilor săi. Se povestea că președintele de atunci al forului legislativ francez, înarmat cu acest document, i-ar fi chemat la el în birou pe toți parlamentarii în cauză, i-a comunicat fiecăruia că numele său figurează pe lista cu pricina, dar că el nu crede că acea listă poate fi adevărată… Cum să existe parlamentari francezi în solda Kremlinului?! De aceea așteaptă plin de încredere votul! Iar votul celor de pe listă, abil șantajați, a fost în favoarea înființării Uniunii Europene de azi… Ordinul Moscovei nu a putut fi urmat grație acelor români!

Petre Țuțea trăgea concluzia: flăcăii aceia, cu prețul vieții lor, au salvat Europa de la bolșevizare pe cale parlamentară!… E greu de știut dacă chiar așa s-au petrecut lucrurile. Francezilor le vine peste mână să recunoască, dacă au ce recunoaște!

3. Revin la declarația lui Filderman. E neașteptată referința sa la Ion Antonescu, mai ales că este atât de amplă și fără nicio legătură cu procesul. Care să fie explicația? Eu aș pune-o în legătură cu faptul că evreii chemați să depună mărturie în apărarea celor acuzați în „Procesul Marii Trădări Naționale” au avut atunci, în 1946, o prestație penibilă. Cei mai mulți, în frunte cu Marele Rabin Alexandru Șafran, nu s-au prezentat, iar cei care s-au prezentat, în frunte cu Wilhelm Filderman, au dat declarații marcate de teama de a nu fi considerați complici ai regimului defunct. Cine are timp, să compare această declarație, din 1955, cu declarația aceluiași Filderman de la procesul din 1946. Și să pună pe două coloane declarațiile lui Filderman. Să vedem ce iese!

Vreau să zic că prin această declarație Filderman și-a potolit probabil niscai mustrări de conștiință. La fel cum s-a întâmplat și cu Alexandru Șafran, când a revenit în Țară, în 1995, și a ținut să se vadă cu Șerban Alexianu, vechi prieten, fiul lui George Alexianu, înmânându-i acestuia la sfârșitul întâlnirii următorul înscris: „Lui Șerban Alexianu, amic din tinerețea noastră, în amintirea ilustrului său părinte, care în întreaga-i viață și activitate profesională și mai ales în perioada neagră a războiului a făcut din inimă și total dezinteresat atât de mult pentru comunitate. A plătit la comanda omunistă cumplit și total nedrept. Întreaga-i suferință să-i fie izbăvită.”

Comisia Wiesel a pus la îndoială autenticitatea acestei declarații și l-a trimis la Geneva pe nepotul rabinului Șafran, să afle dacă declarația este olografă. A aflat că este, dar nu s-a învrednicit să publice și să comenteze în raportul comisiei acest înscris, atât de clar și atât de important. Evident, bietul Șafran a avut de suferit după această declarație. El, săracul, o dăduse cu înțelegerea de a fi publicată după moartea lui… Îmi fac mea culpa că nu am respectat promisiunea pe care i-o făcuse în acest sens dl Șerban Alexianu. De îndată ce am obținut o copie xerox a înscrisului l-am publicat fără nicio remușcare, fără să aștept acordul dlui Șerban Alexianu. De la Vérité avant toute chose!…

4. Interesantă mențiunea pe care Filderman ține s-o facă cu privire la confiscarea averilor evreiești pe vremea Mareșalului. Act pur formal, efectuat de ochii lumii, ai Uniunii Europene de atunci, cu sediul la Berlin… Da, dacă îl judeci pe Ion Antonescu și pe români pentru legile și decretele promulgate în acei ani, se poate vorbi de mari crime și abuzuri împotriva evreilor. Dacă faci apel însă la fapte, la efectele legilor anti-semite, nu ai niciun motiv de indignare, de supărare, nici ca vreu, nici ca român!

5. „Mișcătoare scene de solidaritate între români și evrei”… Să ne aducem aminte de scrisorile lui Filderman adresate Mareșalului, adevărate strigăte de groază și disperare, provocate de măcelul la care evreii erau supuși în Transnistria, unde fuseseră deportați din ordinul Mareșalului. Scrisoarea de răspuns a Mareșalului este un text impecabil sub toate aspectele. Nereușind totuși să fie convingător prin cuvîntul scris, Mareșalul s-a văzut nevoit să recurgă la soluția extremă: l-a deportat și pe Filderman, liderul evreilor din România, l-a trimis și pe el în Transnistria, să vadă cu ochii săi cât erau de adevărate și de întemeiate acuzele cu care Filderman s-a adresat Conducătorului statului. Câteva luni a stat Filderman în Transnistria, a putut să se întâlnească cu fiecare evreu și să afle tot adevărul. Revenit la București, Filderman n-a mai rostit după aceea niciun cuvînt împotriva Mareșalului, nicio plângere în legătură cu soarta evreilor strămutați – acesta este cuvîntul potrivit, strămutați în Transnistria.

Scenele de solidaritate umană, între români și evrei, au fost nenumărate. Dacă este ceva ce n-am să iert niciodată evreilor și românilor care clamează holocaustul din Transnistria, nu este faptul că evreii aceia spun minciuni și că inventează crime abjecte neîntâmplate. Îi acuz și niciodată n-am să le iert faptul că ascund și lasă uitării acele mișcătoare scene de solidaritate care s-au petrecut. Se pierd astfel în neantul uitării, rămân neconsemnate nenumărate fapte minunate de omenie activă, eficientă, eroică! Care deseori țin de domeniul sublimului, al fantasticului în ordinea morală a lumii! Da, există și un astfel de fantastic!…

Un singur exemplu: la un moment dat, de la București a venit în Transnistria dispoziția ca evreii până la 18 ani să fie trimiși înapoi, în Țară. Un român, jandarm, comandant de lagăr, le-a comunicat evreilor care erau vizați prin acest ordin să-și facă bagajele și să se pregătească de drum. S-au prezentat însă la comandant și evreii care abia ce împliniseră 19 ani de câteva zile sau săptămâni. Nu era păcat, pentru o diferență de câteva zile, să nu plece și ei înapoi?! Comandantul s-a învoit, le-a dat dreptate, și a adăugat pe lista celor disponibilizați și persoanele de 19 ani… Imediat s-au prezentat tinerii care aveau 20 de ani, cu același argument. Rezultatul a fost același. S-a ridicat și pentru aceștia limita de vârstă. Și tot așa, până când comandantul a decis că toți clienții săi îndeplineau condițiile de vârstă pentru a se întoarce în Țară… Aveau sub 18 ani chiar și bunicii celor vizați de ordinul de la București. Dacă nu mă înșel, în matematică asta se numește regresie la infinit!… Evident, germanii, ca ocupanți, aveau acces în primul rând la textul legilor și decretelor anti-semite, și mai puțin sau deloc la maniera românească de a le aplica. Dacă ne încăpățînâm să vorbim de un Holocaust în România, atunci trebuie să precizăm că e vorba de Holocaustul vesel, Holocaustul luat la mișto, în derizoriu, conform unei formule sui generis de comportament în istorie, îndelung exersată de români! A se vedea în acest sens și consemnările lui Nicolae Steinhardt, alt mare român evreu!

Pare un basm că așa s-au petrecut lucrurile. Dar ține de domeniul coșmarului și al abjecției umane să constați că niciunul dintre acei evrei „sub 18 ani”, câteva sute, nu a lăsat mărturia sa la Yad Vashem despre acest „moment mișcător de solidaritate umană, dintre evrei și români”! Ceva-ceva din onoarea iudaică a salvat Wilhelm Filderman prin această declarație dată cu puțină vreme înainte de a trece și el în neființă.

6. De la Wilhelm Filderman ne-au rămas și niște memorii, scrise minuțios și lăsate în păstrarea secretarului său Grinberg(?), care a trăit la Paris până după 1990. Înțelegerea era ca aceste Memorii să fie predate Academiei Române, spre păstrare și publicare, imediat ce în România va înceta regimul comunist. Când, după 1990, la București, la Academie, s-a aflat de acest veritabil tezaur, preluarea a fost tărăgănată din motive încă neelucidate, răstimp în care Mossadul a putut să fie informat de existența Memoriilor lui Filderman și să intervină în forță, ridicând materialul respectiv din casa bietului evreu, care ar fi avut dreptul să intre în Istoria Poporului Român dacă apuca să predea prețiosul document. Își făcuse datoria, păstrase cu grijă acel document și a transmis Academiei mesajul venit de la Filderman, evreul despre care în presa americană se afirma deseori că este „cel mai important evreu din Europa”! Cel mai probabil este că informația către Mossad a plecat de la o persoană din conducerea Academiei Române. Pentru cine încearcă să afle adevărul, motivele pentru care am ratat însușirea și publicarea unui document de maximă importanță pentru istoria României, am un singur sfat, antic și de demult: cherchez la femme!… Nu bag mâna în foc, ci doar emit o supoziție.

7. Declarația de la Berna a lui Filderman ne permite să știm cam cum arată în Memorii mărturia sa despre Transnistria, despre așa zisul Holocaust. Este foarte probabil că nu vom citi niciodată aceste memorii. Sau le vom citi cu multe modificări, așa cum s-a întâmplat și cu alte texte de același fel. Mă refer în primul rând la Memoriul făcut de Siegfried Jagendorf, fost șef al lagărului de la Moghilău – Moghilev. Memoriul a fost scris imediat după război, în SUA, unde a emigrat familia Jagendorf. Și a fost predat la Yad Vashem, așa cum se obișnuiește. Și tot așa, precum se obișnuiește, memoriul a fost returnat autorului cu indicații precise ce anume să scoată și ce să mai adauge, pentru ca aminitirile sale să se potrivească cu versiunea oficială a Transnistriei. Autorul, încăpățînat și rebel, așa cum puțini sunt evreii când e vorba de Holocaust, a refuzat să revină asupra textului. Pagubă în ciuperci!… După moartea sa, ușor suspectă, în 1970, s-a găsit cine să facă modificările respective. Le-a făcut însă atât de stângaci încât miros de la o poștă a făcătură… Prostănacă și murdară… Ca și modificările operate asupra celebrului Jurnal semnat de Mihail Sebastian. Semnat, dar nu și scris în întregime de marele Sebastian. Unii zic, dar eu nu cred, cum că Vicu Mândra ar fi acceptat sarcina de mare onoare și încredere de a colabora atât de intim cu un mare scriitor. O pălărie mult prea mare pentru capul fostului meu coleg de partid… Dar pentru cine n-ar fi fost prea mare?! Atât pălăria, cât și neobrăzarea gestului!

8. În fine, despre poziția afirmată de Filderman în această declarație mai găsim o confirmare în cărticica scrisă de Filderman în colaborare cu Sabin Mănuilă, un raport prezentat la Conferința Mondială de Statistică ținută la Stockolm în 1957, dacă nu mă înșel. Tot așa, nici urmă de Holocaust. Dar, din păcate, cu cifre total inexacte cu privire la legionari… Le trecem cu vederea, mulțumiți să constatăm că, la nivelul celei mai înalte funcții din interiorul comunității evreiești din România acelor ani, teza Holocaustului a fost complet infirmată, sub toate aspectele în care ea a fost imaginată și scornită.

9. O ultimă precizare: declarația a fost dată de Wilhelm Filderma în limba engleză și se află la dosarul cauzei amintite. Traducerea pe care am publicat-o mai sus are vizibile stângăcii. Este de interes național ca autoritățile românești să intervină în Elveția pentru a obține o copie autentificată a acestui act. O traducere ca lumea se impune și ea, pentru ca fragmente din acest text să figureze la locul cuvinit în manualele de istorie. Nu de istorie a Holocaustului, ci de istorie a României!

Sperăm să nu ne-o ia Mossadul înainte din nou!… Și să ne-o ia! Cine să-i împiedice?!

25 octombrie 2011

Ion Coja

Post scriptum 2017 – Acest text ar merita să figureze în toate manualele școlare de istorie, inclusiv cele de istorie a Holocaustului. De ce nu pomenește nimc de Holocaust onorabilul Wilhelm Filderman? Nimic despre Transnistria?!