Septembrie 1989: „Lipsește puțin ca să fie bine!”

În septembrie 1989 am plecat din București spre Spania, la Santiago de Compostela, unde se ținea un Congres de lingvistică romanică, la care mă înscrisesem cu o comunicare despre „romanitate etnică și romanitate lingvistică”. Din București până la Munchen am mers cu mașina, iar mai departe cu trenul. Mașina unui vechi prieten, Gelu State, stabilit la Munchen. Eram deci trei inși în mașină: eu și soții Gelu și Brunhilde State. Am ajuns pe seară la Timișoara, unde ne aștepta un văr al lui Gelu, inginerul Lucian. Ne aștepta cu masa plină și un pat ospitalier!

Pe drumul până la Timișoara am avut timp să trăncănim pe toate subiectele posibile, inclusiv amintiri. Printre amintiri și seara de vară pe cheiul portului din Tulcea, de unde a doua zi Gelu urma să plece îmbarcat pe un pescador. Moment emoționant și tensionat, atunci când Gelu și-a luat inima în dinți și ne-a mărturisit intenția sa de a rămâne în Occident, de a nu se mai întoarce în țară… Povestea captivantă a acestei „defecțiuni”, cu altă ocazie….

…Dar cel mai mult am discutat pe drum politică. Ce se întâmplă în România? Încotro duce Ceaușescu Țara?

La curent cu tot ce se spunea la Europa Liberă și-n presa occidentală, Gelu State s-a arătat mirat să afle de la mine altă viziune asupra viitorului românesc. Petrecuse și el toată vacanța la Constanța, văzuse ce văzuse, vorbise cu prietenii și rudele din Constanța, și ce constatase prin contact nemijlocit cu realitățile românești nu prea confirma scenariul occidental, atât de sumbru. Da, erau multe anomalii în România de atunci, dar era evident că se pot înlătura ușor! Viziunea mea destul de optimistă i-a surprins plăcut pe soții State, iar Gelu nu s-a grăbit s-o conteste, ci chiar a decoperit cu ce s-o completeze. Cam pe la capăt de drum, când deja intrasem în Timișoara, am pus concluzia drumului nostru ….inițiatic: „lipsește puțin ca să fie bine!”

La familia inginerului Lucian – sper să fie în viață întreaga familie!, o familie minunată, masa nu s-a încheiat până nu s-a discutat și politică. Eu am vorbit puțin, discuția a fost mai mult între cei doi veri. La un moment dat, moment de grație, domnul inginer Lucian trage și el concluzia serii zicând: „În România lipsește puțin ca să fie bine!” Exact așa a zis: Lipsește puțin ca să fie bine!

Mi-aduc bine aminte privirea cu care Gelu s-a întors spre mine, la fel de uluit ca și mine de potriveala lucrurilor și abia într-un târziu i-a povestit gazdei că aceeași vorbă o auzise și de la mine, cu puțin timp mai devreme: „În România lipsește puțin ca să fie bine!” O coincidență care ne-a pus pe gânduri, iar eu nu am putut-o uita! Aveam de ce!

Pentru mine cel puțin, acea întâmplare a rămas de neuitat! Sper că-și mai aduc aminte de ea soții State și Lucian. Ce nu-mi mai aduc aminte bine sunt argumentele pe care eu le-am invocat ca să susțin în septembrie 1989 că „lipsește puțin ca să fie bine în România”! Nu-mi aduc aminte nici argumentele invocate de domnul Lucian. Mi-aduc aminte doar că erau alte argumente, aș zice mai tehnice, doar veneau de la un inginer, stăpân al cifrelor exacte!…

Bănuiesc că am făcut și comparația cu alte state, mai ales cu cele din „lagăr”, dar și din Occident, unde mai fusesem de trei ori: în 1984, 1986, 1988… Din doi în doi ani, cum pretindea legea de la cei care obținuseră pașaport de la autorități. Îl puteau folosi doar din doi în doi ani. De aici și dificultățile cu care am obținut în 1989 viza de plecare la congres… Altă poveste, o las și pe aceasta pentru altă ocazie.

Aflasem bunăoară care era situația locuințelor în țările socialiste și mă mirasem foarte tare că în România noi eram boieri față de frații noștri sovietici, bulgari, unguri polonezi etc! Deja de câțiva ani buni la noi nu mai era o problemă să capeți o locuință onorabilă prin sindicat sau ceva mai pricopsită, cu plată. Plată care se putea face cu bani de la CEC, cu o dobândă lunară de 3%! La fel, achiziționarea unui automobil, deși nouă ni se părea revoltător de anevoioasă, era mult mai accesibilă decât în celelalte țări „surori”!

Lista n-o pot reface, a argumentelor optimiste cu care m-am băgat în vorbă! Cred că am invocat și procesul pe care noi, frații Coja, îl avusesem cu reprezentanții locali ai statului român, poveste bine cunoscută de toți prietenii. În final ni s-a făcut dreptate, și trei sau patru activiști PCR care se ținuseră de capul nostru au primit ce meritau: destituire din funcții, excludere din partid… Efect al memoriilor și protestelor depuse de mine la Comitetul Central. Mama vedea altfel lucruile: ni se făcuse dreptat ca efect al acatistelor date la biserică!… După 1990, aceiași frați Coja se judecă cu autoritățile de 25 de ani pentru a li se recunoaște drepturile de moștenitori uzurpate cu concursul autorităților „democratice”!…

Ce a urmat după 22 decembrie 1989? Motivele întemeiate pentru care eram nemulțumiți în toamna lui 1989 au fost înlăturate de la o zi la alta: am primit pașaport, am putut vorbi în gura mare despre orice, am putut circula fără restricții și cu benzina la discreție, am căpătat dreptul de a avea și a doua și a șaptea locuință, tot așa: fără nicio restricție! Drept care cine a avut cu ce a putut cumpăra sute de apartamente!… Vezi Dan Voiculescu și alți întreprinzători!

Am putut să ne organizăm în câte partide am vrut, cu tot felul de programe politice… Voie de a publica și de a scoate câte reviste și edituri vrei! Căldura în apartamente, ca și curentul electric, nu au mai fost drămuite! Etc., etc.

Am simțit că intrăm și noi în rândul lumii atunci când au apărut primii șomeri, multora li s-a părut un mare progres! Apoi am avut și noi faliții noștri, adică primele fabrici închise și curând demolate!… Și am început să ne mirăm! Altfel ne imaginasem noi România de „după Ceaușescu”!

…Mi-e silă și nu mai rezist psihic la efortul de a inventaria surprizele tragice ale tranziției, anomaliile, cele mai multe criminale, de nimeni dorite înainte dee 1990, care ne-au marcat atât de dureros existența după 1990!

Mă gândesc însă tot mai serios să fac inventarul câștigurilor autentice dobândite după 1990. Avem nevoie de acest inventar pe care să-l contrapunem motivelor de supărare și amărăciune care ne copleșesc! Căci da! Există motive să ținem capul sus și avem ce beneficii post-decembriste să identificăm și să ne bucurăm de ele!

Dar nu mă grăbesc să fac acest inventar! Mă blochează obtuzitatea și încrâncenarea prostească cu care mulți români, dintre cei mai titrați, continuă benevol misiunea nemernicilor de la Europa Liberă și a acoliților lor, blamând sistematic tot ce a fost înainte de 1990, îndeosebi în „epoca de aur”, a guvernării lui Ceaușescu. Nu mai departe acum un ceas, la TVR, la buletinul de știri, am primit informația că Papa de la Roma va veni la anul în România ca să patrticipe la beatificarea unor martiri catolici, care „au murit în închisorile comuniste în anii 1950-1970”!… Ce preoți catolici au murit în închisorile „comuniste” după 1964, măi, lătrăilor?!

Părinții mei au pierdut la venirea comuniștilor tot ce agoniseră ei și părinții lor, în două generații cu bătături în palmă: 100 de hectare de pământ! Ceea ce în Dobrogea nu era cine știe ce! …Când după 1990 a ieșit prima lege pentru retrocedarea pământului confiscat de comuniști, biata maică-mea a comentat memorabil: „Am ascuns de voi că ni s-a luat atâta pământ! Am văzut cât sunteți de porniți împotriva comuniștilor și n-am vrut să vă înrăiesc mai tare! Dar să știți voi că eu, cu 100 de hectare ale mele, îmi făceam griji cum să vă țin la școală pe toți trei! Dar uite că v-au ținut comuniștii! V-au dat la toți trei bursă, nu v-au pus taxe!… Așa că să nu-i mai înjurați pe comuniști!”

De la comuniști singurul favor care mi s-a făcut a fost când am primit o butelie de aragaz, prin „repartizare”, deși nu aveam trebuință. Am vândut-o cu 5000 de lei, aproape dublul salariului, și am avut sentimentul că „i-am păcălit”! Dar nu m-am împiedicat în date personale, în eșecurile mele, și am recunoscut esențialul a ceea ce se petrecea în jurul meu: una peste alta, lucrurile mergeau spre mai bine! Și ca să înțeleg ce se întâmpla de fapt în România mi-a fost de mare folos că am putut scăpa de câteva ori în Occident și am putut înțelege esența realității din „paradisul” occidental.

Postulez: dacă românii ar fi știut adevărul despre cum se trăiește în Occident și adevărul despre ce se întâmplă propriu zis în țara lor (sic!), n-ar mai fi existat motive de „revoluție”, motive să ieșim în stradă și să ne lăsăm păcăliți, permițând să apară în fruntea noastră marii farsori, marii criminali, care ne guvernează din 22 decembrie fără întrerupere!

Mă strădui de când mă știu să nu accept minciuna și prostia, incompetența! Voi fi greșit de multe ori! Dar de mic am învățat să nu ascund meritele adversarilor. Am crescut într-o familie care nu avea niciun motiv să agreeze guvernarea comunistă. Dar când comuniștii au început să dea semne că-și aduc aminte din ce neam se trag, m-am înhămat de unul singur, după voia mea, să pun umărul la românizarea Partidului Comunist, la RE-românizarea Țării. Proces dificil, plin de primejdii, sabotat în toate felurile înainte de 1990, iar după 1990 abandonat oficial la toate nivelurile existenței noastre. Căci în decembrie 1989 a început DE-românizarea României în toate privințele! Cu o intensitate și o viclenie fără precedent în istoria noastră, istorie din care n-au lipsit niciodată tentativele de de-românizare, pe față sau pe ascuns!

Când mi s-a propus să intru în PCR, văzându-mă că ezit, Romul Munteanu mi-a spus: măi, Coja, lucrurile nu pot fi schimbate decât din interior! Cam același îndemn l-am primit și de la Petre Țuțea!

La primirea în PCR depuneai o autobiografie. Am intrat în PCR în 1969. Taica-meu murise de trei ani. Printre puținele hârtii rămase de la dînsul mama a găsit și un carnet de membru al Partidului Social-Democrat. Nu știa mama nimic despre acest avatar al tatii. Eu m-am bucurat să aflu că tata „făcuse politică”! De fiecare dată când îmi completasem fișa autobiografică, la rubrica despre politica făcută de părinți scrisesem „fără de partid”. De data asta, în autobiografia depusă odată cu cererea de intrare în partidul comunist, am spus despre tata că a fost membru al PSD!… Eram foarte mândru că tata se implicase cât de cât! Îi păsase!

La ședința în care am fost pus în discuția colegilor, să fiu sau nu primit în PCR, o colegă, vajnică și inflexibilă comunistă, doamna Lucia Wald, m-a întrebat în amfiteatrul Odobescu, plin ochi de profesori și studenți, dacă știu de ce tatăl meu nu a mers mai departe cu membrii PSD care s-au vărsat în PCR – numit la vremea aceea Partidul Muncitoresc Român! Întrebare dificilă, de-a amuțit tot amfiteatrul. Iar eu, cu sinceritatea care mă caracteriza atunci am răspuns: „Știu de ce tata nu s-a făcut membru al PMR! Cum să nu știu?! Tata nu a fost de acord cu politica comuniștilor de atunci de subordonare față de Uniunea Sovietică!”

Aplauze prelungite!…

…Acesta era PCR-ul în facultatea noastră! Ca și-n alte „organizații de bază”. Iar politica românizării partidului comunist a fost continuată sistematic, atât cât se putea pentru a nu fi acuzat Ceaușescu că se abate de la linia internaționalismului proletar!… Cum l-a acuzat Gorbaciov, ca să dea acoperire ideologică asasinatului din 25 decembrie 1989…

…Atât, deocamdată!

ION COJA

6 mai 2017