SCRISOAREA LUI ŞTEFAN VODĂ
1

Sufletul rău m-a durut
Pe păgân să-1 văd la Prut,
Gonind fără omenie
Moldovenii în robie;
Să simt mirosul de leş
Până-n scaunul din Ieşi;
Să văd cum ţi se sfâşie
Trupul falnic, Românie;
Ori s-aud de la Orhei
Blestem jalnic de femei,
Acoperind ropotele,
Şi să n-aud clopotele…

2

Întrebatu-m-am: ce legi Te vor face să alegi, Când va fi să desluşeşti Drumul obştii româneşti? Oare ai să înţelegi Ruga fiinţei sale-ntregi, Visul şoimului de plai, „Pohta” toat-a lui Mihai, Când în cale-ţi s-or purta Pentru a te-ntâmpina: Jalea moldovenilor În plaiul Corbenilor Ori nechezul calului În pasul Predealului De dorul Ardealului, Şi prin vadul Mureşului Zarva Maramureşului, Cu ruga Ciceiului Într-al Herăstrăului; Ori ţi-o veni zvon iabraş Pe pridvor în Călăraşi De la fraţii lăturaşi: Scânteierea focului Din jarul Timocului, Adierea vântului De jelirea Pindului, Depărtarea visului Dinspre zarea Nistrului, Ori văpaia rugului Din albia Bugului.

3

Şi-mi spuneam: Ai să pricepi Lucrătura cum s-o-ncepi, Ca s-ajungă la soroc Toţi Românii la un loc?
Unde pasul te va duce
Pentru lege, pentru cruce? Şi cum trebuie răzbit Spre Apus, prin Răsărit?

4

De atât cât mă frământ, M-am clătinat în mormânt; Şi ca să-mi pricepi cuvântul, S-a cutremurat pământul, Şi a fremătat moşia Din Suceava la Chilia.

5

Bate vânt de primăvară, S-a iscat un zvon prin ţară Şi vin ştiri din mănăstiri De puzderii de oştiri. Plin de noi la Dorohoi, De germani la Botoşani, Şi de ruşi pe lângă Huşi; Iar la Bârlad, este vad. Şi când trec oştirile, Se-nalţă privirile.

Când fură cireşii-n floare, Toată ţara-n frământare, Când îngălbenea sulfina, Tresărea şi Bucovina.
Când s-aprinseră castanii, Se cutremurau duşmanii. Iar cu florile de tei, Intră grija la femei.

Când să iasă roadele, S-au mişcat noroadele. Şi când se cosea otava, Dam poruncă din Suceava: Să s-aplece spicele, Să pocnească bicele, Tragă dobitoacele, Împlinind soroacele. Şi Bogdan din Rădăuţi Pleca-n târg la Cernăuţi, Cu oştirea după el, Pregătită de răzbel.

6

Se scutură florile, Se îngână zorile, Se alungesc zilele, Tremură copilele; Se scutură satele, Şi pleacă armatele.

Legănarea iniştii Da mişcare liniştii, Şi-nclinarea spicului Făcea semn voinicului Spre zarea colnicului; Iar ovăzul dealului Se închina calului Din înaltul malului. Unduirea fânului Se pleca stăpânului, De aleanul vântului Pe geana pământului;

Iar pe geana cerului, Aripile norilor Făceau semn surorilor, Să se-nchine soarelui, Soarelui, stăpânului, Domnului, Românului. Şi aripa dorului Da uşorul zborului Pasului piciorului Peste umbra norului; Iar rodirea viilor Din largul moşiilor Da glas bucuriilor Şi limbă cuvântului Sângelui pământului.

7

La mijlocul anului, Sorocul duşmanului. Şi dacă se tăcu vară, Armele se-ncrucişară. Tunurile scăpărară, Dealurile tremurară, Săbiile scânteiară, Oștile se revărsară, Apele se tulburară, Vadurile sângerară.

8

N-a slujit hainului Nici Codrul Cosminului, Nici tăria scutului Revărsării Prutului, Nici puterea clinului Cetăţii Hotinului Şi nici bezna beciului Codrului Tigheciului; Nici năvala ruşilor Dinaintea Huşilor, Urgia pustiului La podul Faldului, Nici prăpădul iadului Din albia vadului
Din dreptul Bârladului, Nici adâncul şanţului Dinaintea neamţului, Ori puterea lanţului.

9

Din Corneşti, ca să urneşti; Neputând să dovedeşti Pieptiş ca să îi răzbeşti; – Că locurile-s domneşti -Trebui să ocoleşti. Şi-ai dat valma peste ei Din Soroca prin Orhei, Peste drumul Iaşilor, Cula Călăraşilor, Vadul Dereneului, Poarta Chişinăului Jefuit şi pustiit. Peste ei dac-ai răzbit, I-ai întors spre răsărit, Ducă-se d-unde-au venit! Şi ai alungat neghina Din cetate din Tighina; Şi o lună dup-un an, Ai ajuns lângă liman, Cetatea Latinului Şi poarta creştinului.

10

Peste Nistru de-ai trecut, Mai departe i-ai bătut. Ca ciocanul pe ilău, I-ai strivit la Movilău
Şi-ai făcut să sară-n stei Secerile în scântei. Peste Nistru, pân’ la Balta, N-ai aflat că ţara-i alta: Doar ogoare roditoare Şi suflete primitoare, Limbă dulce de râmleni Vorbită de moldoveni, Datini vechi, neîntinate Şi sete de direptate. Fiindcă nicicând râurile N-au despărţit grâurile, Şi nici vadul apelor, Aşezarea fraţilor; Doar harta Americii În tinda bisericii, Şi urma molozului La poarta colhozului.

11

Pe urmă dac-ai purces La cetate la Ades, Ai lovit, zdrobind pârdalnic, Dealul falnic de la Dalnik.

Prin fuiorul caierelor Din albastrul aerelor, Tânguirea vaierelor! Păsările cerului Varsă focul fierului Şi greii pământului Varsă fierul vântului Şi scrâşnirea fiarelor, Scrijelarea ghiarelor, Pe-ntinsul ogoarelor, În hohotul zărilor, Tunetul căldărilor, Fulgeră-n tării duşmane, Uragane, pe gorgane Îngropate sub mormane; Iar ropotul puştilor, Bâzâitul muştelor, Le seceră spicele Doborând popicele.

12

Şi-acum fug duşmanii, fug,
Peste Nistru, peste Bug,
Se afundă-n alt tărâm,
Făcând trupul caldarâm,
Peste Nipru, pân’ la Crâm,
Peste Don, peste Doneţ,
Până-n târg la Voroneţ,
Cu focul răscolului
Prin apa Oskolului,
Prin poarta Harkovului,
Spre schela Rostovului,
La Marea Azovului,
Aştern pasul drumului
În risipa fumului
Şi praful pământului
Pe piatra mormântului,
Urgia Cazacului
În focul Azakului,
Şi ţepii ariciului
În balta Maniciuiui,
Tremurarea plopului
La schela Maikopului,
Şi-a fiilor Hanului
Într-a Astrahanului,
Prăpădul omizilor
În stepa Kirkizilor,
Şi groaza Uzbekului
În pasul Kasbekului;
Iar mălura de mălin
În grădiştea lui Stalin,
Cu blestemul Stariţei
Peste apa Ţariţei.

13

De-i trece la Perecup,
Fugărindu-i ca pe lup,
Nu da apă cailor
În stepa Nogailor,
Că lujerul de pelin
E ud de sânge strein
Şi te umple de venin,
Şi nu abate al tău trup,
La Măria, la Mangup,
La izvorul anilor
Din castelul Hanilor
Că-n şanţul tătarilor
Piere osul țarilor

14

Dacă-i vrea să odihneşti În pustiuri muscăleşti, Trebuie să poposeşti Doar la curţi Cantemireşti, Unde-n poarta dorului, Ies biruitorului În fruntea soborului: Prapurile-mpărăteşti, Credinţele Movileşti Şi pravilele Duceşti, Ducând pământenilor Osânda râmlerilor.

15

Şi dacă te îndoieşti, Ce-i cu tine? unde eşti? Lasă-ţi ochiul câmpului Şi urechea vântului, Să spună trimisului Tâlcuirea visului: Croncănitul corbului, Vâjâitul Sorbului, La şcoala Harkovului, Nu-i fiul Tadeului, Bogdan al Hasdeului? Iar la cotul Donului Nu-i moşia tronului, Rânduită peste mir, De diata lui Cantemir? Şi departe-n Răsărit, Unde pasul e rărit, Pe câmpul Tătarului, Nu-i drumul Spătarului?

16

Şi dacă ai să străbaţi Pân’ la munţii depărtaţi Află că şi ei sunt fraţi, Fiindcă ţin pe sub pământ, Cu Carpaţii legământ, Pe sub apa mărilor – Cu şira spinărilor. Iar din rana coastelor, Curge mirul sfântului, Sângele pământului, Uleiul descântului, Tăria puterilor Dezlegării vrerilor Şi cheia norocului, Scânteierea focului.

17

Dar să ştii: Să te fereşti
S-adormi unde poposeşti,
Pe urmele lotrilor,
În inima codrilor
Şi-n urma nevestelor,
Prin pustiul crestelor.
Că dacă în orice stâncă,
Zace-un suflet de Româncă
Şi de fiece buştean
S-a frânt trup de moldovean –
Din înaltul zborului,
Sub cununa norului,
Roade umbra şoimului,
Din inima omului; Paşte pizma sfântului, Pe fiii pământului.

18

Şi de-o fi ca să ajungi
Zile scurte, drumuri lungi,
Cu feciorii Banului
Prin apa Kubanului,
În câmpia Hanului;
Cu nepoţii dacilor,
În ţara Cazacilor,
Unde-i placul dracilor –
S-aşterni praful stepelor
Sub pasul sirepelor,
Mândria Kitailor
Sub copita cailor;
Şi ca zborul sturzului
Din vârful Elbruzului,
Să te laşi, din pisc în pisc,
Până la Novorosiisk;
Şi să treci pe uliţă
Cu şoimul în suliţă,
În scrâşnetul iasmelor,
Până-n ţara basmelor,
Unde-a stăpânit ca domn,
Alexandru Machedon.

19

În creştetul munţilor, Descreţirea frunţilor, Răcoarea rărunchilor, Plecarea genunchilor, Şi setea năstrapelor
Spre cristalul apelor, Închinarea mâinilor Spre-nmulţirea pâinilor, Grăbirea norocului, Stăpânirii focului Şi, biruitorului, În vârful Taborului, Vedenia schitului Porţii Răsăritului.

20

Şi de-n cale-ţi s-or purta Pentru a te-ntâmpina, În faţa Hatmanilor, Trimişii Rohmanilor, Iscoada Fakirilor Din ţara Başkirilor, Lângă Marea Caspiei, Dinspre ţara Dariei, În cărarea Indiei, La porţile Asiei – Spune-le blajinilor Că oastea creştinilor A alungat liftele Până-n poarta Moscovei Peste apa Sâmbetei; Şi că duci, cui vrea să ştie, Un răvaş de bucurie Spre clădirea lumilor Şi slava cununilor Laudei străbunilor; Nu doar sabie şi foc Şi piază de nenoroc.

21

Şi de-o fi ca să te frângi Sub povara ce-ai să strângi – Cerul când s-o-ngândura, Duhul de s-o bucura – Aminti-vor fapta ta. Soarele de-o străluci, Luna când o răsări, Grâul dac-o-ngălbeni – Pururi te vor pomeni. Răsunetul mărilor Vrăjind depărtărilor Va porunci vântului Să dea glas cuvântului, Şi-n amurg, când s-o porni Crivăţul de-o viscoli La sfârşitul muncilor Când e ceasul pruncilor, Limbile s-or dezlega Să rostească slava ta.

22

Şi-ţi vor zice-n asfinţit:
– Slavă ţie, trup sfinţit
Şi cuget neadormit!
Care-ai rupt din soare foc
Oamenilor spre noroc!
Neam din neamul meu de domn,
Ce-ai stat streajă, fară somn,
Când şi păsările dorm,
La răscrucea neamului,
De când ruptul ramului. Şi-ai pus paloşul hotar Între lege şi tâlhar, Şi cuvântul legământ Între inimă și gând,
Ca să ştergi ruginile Şi să speli ruşinile, Să înmulţeşti roadele Şi să-nalţi noroadele, Să scurtezi soroacele Şi să întorci noroacele. Şi-n pofida Hanului, Spre spaima duşmanului, Ai adulmecat oştirea Să alunge siluirea Şi s-adune moştenirea De pe căile umblate Doar de pieze blestemate: Robia Tătarilor Și urgia ţarilor. Şi purtând după Ghirai, Oastea marelui tău plai Ai dus mâna ei armată Unde n-a fost niciodată: Nici puterea Râmului Peste ţara Crâmului, Nici arcaşii dacilor Din părţile tracilor, Nici tăria bravilor Oastei Basarabilor, Nici pavăză datinilor Oştirea Muşatinilor, Nici oastea creştinilor Sub steagul Corvinilor, Nici isprava din poveşti A oştirii Asăneşti, Nici ceata vitejilor Armatelor Regilor.

23

Şi ca să-nclini vrerile
Ai dospit durerile
Cu aurul holdelor
Şi păcura schelelor;
Ţărâna moşiilor
Cu sângele fiilor,
Cum dă roadă spicului
Din trupul voinicului.
Astfel ai rodit jertfirea
Şi-ai înălţat preţuirea
Neamului tău de ţărani,
Pentru nouă mii de ani.
Şi-mpletindu-le cunună
Vraja razelor de lună, Ai ţesut destin crăiesc Poporului românesc,
Şi ai dat alor tăi dar Dreptul de-a-şi croi hotar Până unde limbile Au hotărât ginţile; Şi le-ai redat vrednicia De-a-şi tocmi cum vor moşia, Şi apăra seminţia; Liniştea zilei de mâine Truda sfântă pentru pâine,
Şi dreptul neamului tău De-a sluji lui Dumnezeu Potrivit felului său; Şi ai aflat pentru noi Izbăvirea de apoi, Prin puterea Sfântului, Şi taina Cuvântului Întâlnirea mâinilor În frângerea pâinilor, Prefacerea vinului În jertfa creştinului.

24

Şi duhul neamului tău Va-ntreba pe Dumnezeu: Fost-ai fulger? Fost-ai om? Fost-ai munte? Fost-ai pom? Fost-ai glasul Viului, Predicând pustiului? Fost-ai para focului, Cumpănă norocului? Fost-ai steaua cerului, Pavăză năierului? Ori streaja voivozilor, În calea Irozilor? Fost-ai vultur? Fost-ai leu, Rânduit de Dumnezeu? Ori ai fost duh îngeresc, Pentru neamul românesc?

Am zis şi am iscălit
La mine la Putna în schit, Şi cuvântul mi-a-ntărit Cu slovele scrisului, Pe limba trimisului, Nepotul ciobanilor, Din pasul Vâlcanilor, Leatul patruzeci şi doi, Cum se zice pe la voi.

Mircea Vulcănescu
(1942)
(Din cartea: Mircea VULCĂNESCU. Litanii pentru trei stări. Poezii, teatru, traduceri, adaptări. Autorul proiectului, coordonator și imagini: Vasile Șoimaru. Editura Prometeu. Chișinău, 2004)