Doamnă IRINA CAJAL, sunteți dintr-o familie de evrei dintre cei mai onorabili din România. Mi-e teamă că nu vă ridicați nici pe departe la înălțimea antecesorilor dumneavoastră, solidarizându-vă în minciuni cu unul dintre evreii cei mai penibili de care ne-a fost dat, nouă, românilor, să avem parte după 1990: numitul Michael Shafir! Nu v-ați dat seama cu cine vă puneți în cârd?!

Pentru cititorii acestei misive, permiteți-mi să vă fac o scurtă prezentare: stimați cititori, Irina Cajal este fiica unui reputat medic și savant, academician etc., Nicolae Cajal. Ani de zile a fost președintele Federației Comunităților Evreiești din România. Văzând interesul meu pentru „contenciosul româno-evreiesc” a ținut să-mi ofere o informație crucială: în anii de guvernare a mareșalului Ion Antonescu, legislația a îngrădit participarea evreilor la învățămîntul de stat, dar evreilor NU li s-a interzis accesul la învățătută, ci evreii au fost sprijiniți de autorități să-și organizeze o rețea proprie de școlarizare, inclusiv de nivel superior, universitar, academic. Însuși Nicolae Cajal a beneficiat de acest sistem, făcând primii ani de medicină la o facultatea de medicină din rețeaua amintită. Astfel că în toamna anului 1944 s-a prezentat la IMF București și s-a înscris direct în anul al 4-lea sau al 5-lea de facultate. Această informație mi-a transmis-o prin dl acad. Eugen Simion. De altfel, acest „detaliu”, atât de important, mi-era cunoscut de la Alexandru Graur, care a funcționat ca inspector și profesor în sistemul de învățămînt organizat / încropit de comunitatea evreiască.

De ce este important acest detaliu? Pentru că îi demască, ca pe niște jalnici mincinoși, pe foarte numeroșii evreii care au acuzat regimul antonescian că ar fi interzis evreilor accesul la învățătură. Antonescu a interzis elevilor și studenților evrei să învețe împreună cu alți copii deoarece mulți tineri evrei făceau propagandă comunistă, pro-sovietică. Erau considerați factori dizolvanți de conștiință națională! Deci nu de rasism era vorba! Ci de aceeași logică care motivase excluderea evreilor din Armată în acei ani de război anti-bolșevic! De această discriminare nu se prea plâng evreii. Nu se plâng că nu au fost luați și ei pe front, la Stalingrad sau în Caucaz! Se plâng că în „contrapartidă” au fost puși să plătească o taxă de neparticipare în linia întâi a frontului! Taxă de stat acasă, departe de traiectoria gloanțelor și a obuzelor care au secerat sute de mii de vieți tinere de ne-evrei! Aceasta a fost în esență persecuția de care au avut parte evreii! O persecuție pe care și-ar fi dorit-o și familiile celor uciși în război sau luați prizonieri!…

Eu i-am pomenit de mai multe ori pe amândoi Nicolae Cajal, tată și bunicul dumneavoastră, Irina Cajal, în legătură cu George Alexianu și fiul său Șerban Alexianu. Pentru cine nu cunoaște, George Alexianu a fost guvernatorul Transnistriei ocupate de români în perioada 1941-1944, regiune în care au fost strămutați un mare număr de evrei din Basarabia și Bucovina. Motivul strămutării a fost lipsa de loialitate față de statul român dovedită de un mare număr de evrei din Basarabia și Bucovina în decursul invaziei sovietice din iunie 1940-iunie 1941. Autoritățile nu mai aveau timp să-i separe pe evreii suspecți de ceilalți, ci au ordonat să fie toți evreii strămutați peste Nistru. Măsură similară celei luate în SUA cu japonezii de pe coasta Pacificului a Americii…

La locuința familiei Alexianu din București, de pe strada Moxa, veneau des doi evrei: Nicolae Cajal, medicul dintotdeauna al celor trei copii Alexianu, și rabimul șef al comunității evreiești Alexandru Șafran. Acesta, sub pretextul că vine să le dea copiilor lecții de limba germană, făcea servicii importante pentru evreii strămutați în Transnistria, dintre care un număr foarte mare de evrei au plecat prin portul Odessa în Palestina, împotriva controlului german care interzicea strict asemenea transporturi. Rabinul transmitea lui George Alexianu lista evreilor care să fie expediați în Palestina. Lista presupunea o selecție riguroasă, care se făcea la București de către rabinul șef: evrei tineri, în putere, calificați în anumite profesii, de care era nevoie în viitorul stat Israel!

George Alexianu s-a priceput să-i cumpere pe cerberii germani din portul Odessa cu câteva vagoane de alimente… Portul nu putea fi părăsit decât cu ajutorul nemților care cunoșteau cum fuseseră amplasate minele de la intrarea în port!

De multe ori, în vizitele sale la familia Alexianu, Nicolae Cajal își lua și feciorul, să se joace cu copiii Alexianu, în vasta curte de pe strada Moxa. Astfel că s-a legat între dînșii ceva ce se poate numi prietenie. La sfârșitul războiului, după cum se știe, George Alexianu a fost considerat criminal de război și condamnat la moarte de Tribunalul Poporului, împreună cu Ion Antonescu, Mihai Antonescu și Piki Vasiliu. Nota bene: dacă nu mă înșel, tribunalul nu i-a imputat lui George Alexianu felul cum a administrat Transnistria, ci faptul că a sprijinit declanșarea războiului anti-sovietic.

La proces însă, ca martor al apărării, rabinul șef NU s-a ostenit să se prezinte din proprie inițiativă, situație jenantă pentru o persoană care se îngrijește de moralitatea unei întregi comunități umane! Rămas corigent la „deontologia rabinică”, bietul Alexandru Șafran va fi avut ceva mustrări de cuget (ce-o fi aia?!), așa că atunci când a revenit în Țară în 1995 a ținut să se vadă cu fostul său elev Șerban Alexianu și să mai îndrepte ce se poate îndrepta. Întâlnirea a avut loc în birou la Nicolae Cajal. Discuția s-a purtat în trei până când Nicolae Cajal a considerat că este potrivit să se retragă și să-i lase pe cei doi să-și vorbească fără martori. În acele minute de discuții „între patru ochi”, rabinul a considerat că este de datoria sa să-și depună mărturia în fața lui Șerban Alexianu și a posterității. A pus mâna pe o cărțulie – clipă astrală!, aflată pe biroul lui Cajal și a notat următoarele pe coperta interioară:

„Lui Şerban Alexianu, amic din tinereţea noastră, în amintirea ilustrului său părinte, care în întreaga-i viaţă şi activitate profesională şi mai ales în perioada neagră a războiului a făcut din inimă şi total dezinteresat atât de mult pentru comunitate. A plătit la comanda comunistă cumplit şi total nedrept. Întreaga-i suferinţă să-i fie izbăvită.” Text bun să circule prin toate manualele școlare.

I-a înmânat domnului Șerban Alexianu înscrisul și i-a precizat: „Te rog să-mi promiți că vei publica acest text numai după moartea mea!…” A promis domnul Alexianu… Au mai schimbat câteva amintiri, apoi a revenit în cameră Cajal, Rabinul și-a luat rămas bun, era grăbit să facă față programului de întâlniri oficiale. Rămași singuri, Cajal l-a întrebat de dl Alexianu cum a fost discuția. Dl Alexianu i-a arătat și lui Cajal înscrisul. Acesta a citit textul și literalmente s-a luat cu mâinile de cap comentând cu repetiție „Cum a putut să scrie așa ceva?!” Dar a avut onestitatea să nu distrugă acea foaie de hârtie, ci i-a înapoiat-o adrisantului. Iar adrisantul, după o vreme, s-a cunoscut cu subsemnatul și la una din întâlniri mi-a arătat și mie prețiosul document! L-am rugat să-mi facă și mie o copie xerox. Iar eu, când m-am văzut cu obiectul în buzunar, am rostit fraza care va deveni vreodată celebră: „Eu nu i-am promis nimic rabinului!” Și am publicat textul imediat și cât am putut de des!

Adică, Dumneavoastră domnule Alexianu, ați promis că nu veți publica acest text decât după moartea rabinului! Și e frumos să vă respectați cuvîntul dat. Dar dacă rabinul moare după dumneavoastră?!… Eu nu i-am promis nimic! Așa că am publicat eu acest înscris cât am putut de repede! Trecuseră deja vreo doi ani de când înscrisul care infirma toată cacealmaua numită holocaustul din Transnistria zăcea inert într-un sertar, fără să producă niciun efect!

Am publicat de mai multe ori acest text înainte ca rabinul Șafran – fie-i numele slăvit!, să moară. Am făcut în așa fel încât a aflat imediat de publicarea textului său. I-a dat Dumnezeu zile să tot conteste autenticitatea textului care i-a fost atribuit. Ba chiar autorii raportului „Elie Wiesel” au încercat să verifice cât e de valabil înscrisul. Dar în loc să meargă la mine sau la dl Alexianu să vadă textul olograf, i-au plătit drumul unui nepot de-al rabinului, rezident în Suedia, să meargă la Geneva și să-l întrebe pe bunicu dacă chiar a scris cu mânuța sa acel text care dă de rușine toată minciuna cu holocaustul din Transnistria. Bunicu nu a negat!… Ba chiar s-a arătat supărat de procedura verificării!

…Cam acesta este contextul în care numitul Michael SHafir o caută pe Irina Cajal, stă de vorbă cu aceasta și apoi, într-un text publicat în „Contemporanul” 5/2009, scrie următoarele:

„Minciunile lui Coja
Sunt împuternicit să declar în numele doamnei Irina Cajal, fiica dispărutului, că domnul Şerban Alexianu nu a trecut vreodată pragul casei Cajal. Cu atât mai puțin ar fi copilărit Nicolae Cajal împreună cu Şerban Alexianu, aşa cum afirmă Coja alături de alte invenții. Spre exemplu, cea că într-o țară saturată de prezență germană, guvernatorul Alexianu nu ar fi găsit pentru copiii săi un alt profesor de limba lui Goethe decât pe Şef-Rabinul României.”

În 2009, când Shafir acesta și-a publicat prostiile, m-aș fi mirat de declarațiile Irinei Cajal. Nu i-aș fi priceput motivarea și aș fi verificat și eu dacă chiar astea au fost spusele doamnei! Acum însă, în anul de grație 2018, sunt în posesia unor informații care explică atitudinea dumitale, Irina Cajal. Iar explicația, dacă e adevărată, și nu e calomnie tipică între evrei, este teribil de jenantă! Avea dreptate bietul dumitale părinte când te-a sfătuit să nu te întorci din Canada, să nu revii în România nici măcar după moartea sa! Te cunoștea bine ce-ți poate epiderma! Căci te-ai întors, zic unii la bârfa de la sinagogă, te-ai întors cu gândul de a-ți face dosar de victimă a holocaustului, de a băga în buzunar o stipendie nemeritată! Dar cum să consideri că ești urmașă de victimă a holocaustului din Transnistria când bunicul dumitale era în vizite cu autorul genocidului din Transnistria?!

Relația dintre familia Cajal și familia Alexianu este greu de explicat dacă iei în serios minciuna minciunilor – holocaustul din Transnistria! Una din două: (1) ori cei doi Nicolae Cajal au fost niște trădători ai comunității evreiești, niște colaboraționiști cu asasinul evreilor exterminați în Transnistria, ori (2) în Transnistria nu s-a petrecut niciun genocid! Cei doi Nicolae Cajal nu aveau nicio piedică de ordin moral în prietenia lor cu familia Alexianu.
Aflu, de la aceleași surse intra comunitare, că ai trimis emisari și la dl Șerban Alexianu să-l roage sau să-i recomande ori să-l sfătuiască să nu mai povestească la nimeni despre prietenia sa cu tatăl dumitale, căci dă astfel apă la moară celor de la comunitate care te contestă ca „victimă” a holocaustului! Chiar atât de hapsână să fii?!… Prietenia dintre Nicolae Cajal și Șerban Alexianu este un capitol frumos, luminos, din biografia tatălui dumitale și din „contenciosul” amintit! Un capitol pe care dumneata, Irina Cajal, îl maculezi cu inconștiență. Din lăcomie, din prostie, nu-mi dau seama de ce!

Sper că nu sunt adevărate aceste bârfe jidovești, mă voi interesa punctual pe acest subiect: Irina Cajal și pensia de urmaș al unei victime a Holocaustului din Transnistria… Sfatul meu este să încerci mata să-ți faci un dosar de revoluționară! E vorba de revoluția din decembrie 1989! Îl iei pe Petre Roman ca martor! Cine o să te mai conteste?! Nici măcar la havra ovreiască nu se va mai auzi vreo vorbă nepotrivită pentru o progenitură Cajal!

Voi continua să glosez pe marginea textului din Contemporanul. Trebuie profitat când îi prinzi cu ocaua mică…

ION COJA