O recenzie / analiză colegială la ȘEITANII, făcută de prof. FLORIN ȘINDRILARU

CÂND E SĂ MORI TÂRZIU, CU DREPTATEA ÎN BRAŢE

ION COJA – ŞEITANII

PROLEGOMENE. Într-un orizont literar arid şi gălăgios, cum e cazul prozei noastre de azi, apariţia unei opere de excepţie este mai mult decât bine venită. Ea încearcă să susţină, alături şi împreună cu alte câteva titluri remarca(n)te, senzaţia că totul este firesc şi „în parametri”, că trăim şi parcurgem, după scrisa leibniziană, cea mai bună dintre lumile (cultural-literare) posibile. Aşa că, publicarea, la Editura „Aevea”, cu ceva timp în urmă (2015) a trilogiei scriitorului Ion Coja intitulată „Şeitanii” (volumul I – „Vin americanii”, volumul II – „Paris by night” şi volumul III – „Lepădarea de Satan”) este, fără discuţie, un eveniment literar. Faptul că apariţia trilogiei nu a fost îndeajuns semnalată şi tratată/ comentată, aşa cum ar fi trebuit, e în primul rând o tară a epocii, plină de mişcări browniene, pe care o străbatem şi care clamează, cu emfază diversionistă, că ne bucurăm pe deplin de libertatea peştişorului din acvariu de a înota oriunde îi va fi voia.

Pentru că „Şeitanii”, trilogia mustrător-răvăşitoare a lui Ion Coja, are multe, dacă nu toate atributele unei creaţii literare de mare anvergură, de tip total. Sau, să spunem altfel, care vizează totalul. Este un roman politic, un roman de dragoste, un roman de profunde introspecţii psihice, apoi de analiză viguroasă şi temeinică a vieţii sociale ca şi a existenţei individuale dintr-o anumită epocă, dar cu suficiente trimiteri către vremi trecute, învolburate şi încă încifrate, o „radiografie” sui-generis a unui act istoric – momentul 1989 în România –, un roman implicit al mediului intelectual şi al vieţii literare (îndeobşte) bucureştene dinainte de 1989. Mai cu deosebire, „Şeitanii” se dovedeşte a fi un roman despre esenţa divină a Creaţiei, despre lupta scriitorului cu Textul. Cultivând în trecere şi pagina de tip enigmă, proza de faţă cere imperios dreptul la Adevăr, la adevăratul Adevăr istoric, necesar şi vital de vreme ce Istoria, de cele mai multe ori în cazul poporului nostru, se „scrie” după dictarea învingătorului (vae victis!): recte, „se mistifică”. Iar Adevărurile vieţuiesc „ascunse” în spatele unor Istorii mistificate şi impuse apoi. Implicit, tripticul scriitorului şi profesorului universitar Ion Coja este o proză despre arta (şi tragedia) manipulării.

Trilogia lui Ion Coja este o proză concepută şi transcrisă/ transmisă cititorului de un scriitor cultivat, cult, care încântă şi desfată pe cunoscătorul şi consumatorul de literatură. Şi opera de faţă impune, mai ales, în domeniul prozei, un stil artistic, o scriitură sui-generis, stilul „miştocăresc” ca podoabă literară şi ca model. Apoi, şi înainte de toate, paginile trilogiei devin deopotrivă o odă impresionantă dedicată limbii române, forma de exprimare a sufletului nostru, a identităţii noastre naţionale: românia românească. Protagonistul „suferă” la modul superior pentru răul ce i se face ţării şi românismului, opera fiind astfel şi o meditaţie profundă asupra destinului măreţ şi ades crucificat al neamului nostru, făcută de pe poziţia apartenentului neîndoios la naţie: o apologie şi în acelaşi timp un îndemn la păstrarea „specificului nostru naţional”.

„Şeitanii” este un triptic romanesc despre drama poporului român, martor suferitor şi neputincios la mersul istoriei, al unei anumite „istorii” care „trece” pe lângă el, care „se scrie” (nu „se face”) fără de el, fără de noi. Din păcate, afirmă o voce narativă în trilogia lui Ion Coja, noi ne-am remarcat mai ales prin „arta” de a pierde în faţa istoriei: „cică în general dumneavoastră (…) nu ştiţi să vă apăraţi de minciuni şi calomnii!… Nu le daţi importanţă, iar minciunile fac istoria! Sunt factor al istoriei!…” (s.m.). Adevărurile sunt adesea neputincioase în faţa propagandei manipulatoare care guvernează acest mare bâlci-masacru-„finis” planetar.

Şi poate, mai presus de acestea toate, trilogia este o creaţie absolut modernă care, la modul quasi-odiseic, marchează o metanoia. Un drum al credinţei. O (altă) voce narativă din proză afirmă: în lipsa Dumnezeului creştin, credinţa naşte divinitate.

Cartea lui, pledează autorul, nu poate fi citită (şi nici nu le dă voie) de neisprăviţi, de „mâncătorii de rahat”, „profanatori de monumente publice”. Pentru că romanul trebuie parcurs cu temeinicie şi fără idei preconcepute, „sine ira et studio” – cum se exprima cândva cineva, acel cineva pe care trebuie şi merită să-l admirăm pentru că a specificat în tablele sale de legi: „audiatur et altera pars”.

Trilogia lui Ion Coja obligă la atitudine. Îţi afirmi şi tu punctul de vedere, interpretarea ta, o faci publică. Sau, dimpotrivă, nu o afirmi. Este şi acesta un sindrom specific ce caracterizează/ singularizează „fatum-ul” operelor de tip fundamental. Şi trilogia lui Ion Coja este o asemenea proză.

ŞEITANII sunt veniţi din Ardeal. Bunica e din Săcelele Braşovului. Sunt neam mare, întins. Dobrogea e „plină de veri şi unchi”. Oane e „nepotul preferat al bunicii şi singurul băiat al tatii”. Mama lui, Leana, e din Gogealia. Numele Şeitan (Drac) le fusese dat de turci – o poreclă născută în urma unei întâmplări de la asediul Vienei. Bunicul lui Oane, neica Stan Şeitan, era bine cunoscut în capitala Imperiului. Un Şeitan, „Moşu’”, avea aproape o mie de cai. N-a vrut să-i dea armatei române în războiul din 1877. Socotea că războiul ăla „nu-i bun”, pentru că „turcul e om de cuvânt! (…) Cu rusul tovarăş ieşi în pagubă şi când câştigi!”. Un alt Şeitan moare înjunghiat pe la spate, cu sabia, de un honved. Sextil Puşcariu, lingvistul, exprima despre neamul lor: „voi, mocanii, voi aţi lăţit Ţara, voi aţi făcut România Mare”. Şi Vlad Ţepeş ar fi fost tot un Şeitan: „întreg neamul Drăculeştilor se trăgeau din Săcele şi ei!”.

La data înmormântării bunicii, eveniment care deschide seria tramelor epice înmănunchiate în trilogie, unchiul Dumitru, fratele tatei, era de patru ani în munţi, la partizani. Legionar convins, atunci se pregătea să treacă „dincolo”. Oane îl socoteşte pe nea Dumitru un erou dintre cei care au rezistat cel mai mult în munţii Făgăraşului şi-n Muscel în lupta împotriva puterii comuniste impuse şi instalate în ţară. Lui nea Dumitru i-au murit, mai târziu, soţia şi trei copilaşi într-un accident „ciudat”: au ars de vii… Unchiul a ajuns în America, unde a şi rămas, înţelegem, din dragoste de ţară. Acum şi acolo, afacerile lui nea Dumitru sunt „atât de încurcate şi de primejdioase…”.

De fapt, prima parte a volumului I este concentrată asupra neamului Şeitanilor, devenit simbol al statorniciei, continuităţii şi românităţii. Al continuităţii în românitate. „Şeitanii” nu e doar titlul romanului, e un meta-simbol.

Acum, în planul curent al naraţiunii, Oane, nepotul preferat al bunicii care închisese ochii numai după ce rostise dorinţa testamentară de a fi chemată de pe cealaltă lume doar când „or să vină ei americanii”, Oane deci, e Ioan Şeitan, profesor universitar, specialist în lingvistică. Se află la Viena, pregătindu-se de întoarcere acasă, după un timp petrecut prin Europa. Suntem în septembrie 1989. La Viena fusese găzduit într-un apartament amenajat în clădirea fostului arsenal: ziduri groase, ferestre înalte, tavan înalt. Fosta cazarmă unde făcuse armata, cu un secol în urmă, bunicul Stan Şeitan. Nepotul îi „calcă” pe urme.

O întâmplare („mirabundă”, cum le va numi autorul în proza sa) face ca, în loc să se întoarcă acasă în România, Oane să ia avionul către America, chemat de unchiul Dumitru. La chemarea unchiului, şi asemenea lui, nepotul a traversat Atlanticul îndemnat şi de preocupări mai vechi, pe care şi le propusese spre elucidare: „Nicolae Iorga, 21 ianuarie 1941; Jan Pallak; Alberto Eraso; memorialul din Washington”. Dar mai ales, afirmă nepotul, „să aflu, pe urmele răului, ale Satanei, de unde vine atâta suferinţă pe capul nostru! Dar ca să aflu şi cine are vreo şansă să se ia de piept cu Nefârtatele!…”

Încă, la fel ca şi nea Dumitru – acum în cărucior de handicapat, paralizat de la brâu în jos –, ca într-o succesiune-ştafetă a generaţiilor frământate de aceleaşi probleme/ preocupări, şi naratorul ar dori să afle cine conduce cu adevărat lumea, diriguitor incontestabil al destinelor planetei, care nu e nici dintre preşedinţii de state, nici din mase: „… vrem doar să ştim, să pricepem ce se întâmplă în lume! Câtă este întâmplarea şi cât este de mare aranjamentul făcut între ei de marii mahări?…”. Pentru că „ce nu se vede e mai adevărat decât ce se vede”. Bush, Gorbaciov, Xiaoping, Shamir, Mitterand şi alţii sunt numai nişte actori de faţadă, „pentru fraieri de-alde noi”, iar „lumea e condusă din umbră, din culise, de adevăraţii ei conducători”. Dilema e veche, contemporană cu umanitatea însăşi, devenită, din şi prin preocuparea generaţiilor, o problemă/ dilemă permanentă şi planetară, cu valenţe oraculare. Dând aparenţa unei opere de tip iniţiatic, în genul „Scrisorilor persane” ale lui Montesquieu sau al „Concertului baroc”, proza „de călătorie” a lui Alejo Carpentier, diferenţiindu-se însă de acestea, trilogia lui Ion Coja vrea să deceleze şi să impună certitudini în privinţa dilemei capitale („— Oculta, nene Dumitre! Cum să nu crezi în oculta iudeo-masonică? Doar împotriva ei aţi luptat! V-aţi sacrificat! V-aţi martirizat!”), chiar dacă şi tocmai pentru că aceste certitudini au fost supuse permanent unor operaţii insistente de obturare, insinuându-ni-se/ impunându-ni-se cu vehemenţă blândă „adevăruri” pe care „ei” vor să le impună drept adevăruri: „Toată lumea ştie ce au vrut alţii să ştie toată lumea!..”, afirmă o (altă) voce narativă.

La modul concret, America nu-l interesează pe Oane Şeitan, protagonistul monumentalei opere. Ca civilizaţie identitară, ca peisaj sau atmosferă, „Lumea nouă” nu pătrunde între paginile cărţii, nu există pentru narator sau nu-l sensibilizează. Scriitorul nu este aici – sau, mai exact, nu vrea să fie – un descriptiv, un admirator debusolat al zgârie-norilor strivitori, al peisajului citadin sufocant sau dimpotrivă al dezlănţuirilor unei naturi sălbatice. Ele nu se fac simţite nici în plan general, ca fundal. După ce traversarea Atlanticului îi pare naratorului o bagatelă, drept pentru care în avion visează debarcarea americanilor la Mamaia sau la Constanţa, pe plaja La Trei Papuci, America palpabilă se reduce la discuţii aprinse despre problemele nestinse ale existenţei şi identităţii poporului român. Cu activişti combatanţi, prezenţi in corpore sau de jure, precum unchiul Dumitru, Nene Petru Culianu, Emil Cioran, Petre Ţuţea, cu prezenţa esenţială şi bulversantă în acelaşi timp a Svetlanei Roller şi, se subînţelege, a amicului „Jack Daniels”, de preferinţă „single malz”, dezbaterile nu pot fi decât reafirmări ale identităţii noastre naţionale, „probleme” ale destinului nostru ca popor. Este un paradox că în miezul New Yorkului, capitala lumii aşa-zis libere, se vorbeşte (în Parcul Central!!) despre adevăratul drept al omului de rând, inclusiv al poporului de rând, la autodeterminare, la existenţă necontrolată din exterior. Este un paradox ca discuţiile cele mai fierbinţi între Oane şi unchiul Dumitru, despre Emil Cioran, Petre Ţuţea, legionari şi mai ales despre complotul antiromânesc pus la cale acum¹ să aibă loc în spaţii închise, sigure, dar mai ales în amintitul Parc Central, pentru ca eroii să scape astfel de o „lume nouă” „perfect controlată”, şi să-şi bată joc astfel de „microfoanele de care este bucşită America toată”. America lui Ion Coja nu prinde viaţă prin descriere, peisaj, atmosferă, ci prin microfoanele „lumii libere”, prin adevăratul comunism (nea Dumitru: „comunismul edificat de Lenin şi de Stalin, comunismul real, aici a fost conceput, pe Wall Street!…”), prin sediul „ocultei iudeo-masonice” care a lansat de mult directivele pentru complotul antiromânesc: „Pentru că toată presa din lume a primit acest bon de lucru: daţi în România! Daţi în Ceauşescu!… Mi-e foarte clar! I-am explicat şi lui Cioran! A fost de acord că există acest complot!”, afirmă jurnalista de investigaţie Svetlana Roller. Aşa cum imperiul sovietic dinaintea celui de-Al Doilea Război Mondial trăieşte în paginile scriitorului Ion Coja prin imaginea-monument a „ostaşului sovietic eliberator”, dar peste care se suprapune imaginea lui „Vasia săracul”, ofiţerul încartiruit în casa Şeitanilor în vremea lui Oane cel mic. „Vasia săracul”, al cărui tată s-a spânzurat, a cărui mamă a ajuns servitoare în propria-i casă, aruncându-se apoi în faţa trenului şi lăsând de izbelişte în lume doi orfani, precum pâlcul „de salcâmi prăfuiţi, cu umbră rară, nespornică”, din visele/ vedeniile ofiţerului sovietic Vasia. În cheie simbolică, ruşii „eliberează” alte popoare, dar nu se pot elibera de existenţa dictată de „ai lor” în propria lor ţară. Scriitorul stăpâneşte cu prisosinţă arta de a lăsa cititorului plăcerea/ misia de a reconstitui din frânturi de imagini adevărurile ascunse ale unei/ unor lumi.

AD APERTURAM LIBRI. Să nu se înţeleagă că Ion Coja nu stăpâneşte arta descrierii. Doar că scriitorul este mai mult, foarte mult, un prestidigitator al ideii, al sofismului persuasiv, demersul analitic îl obsedează şi subordonează. Doar câteva rânduri ce se pot considera pasaje descriptive sunt suficiente însă pentru a intui şi adeveri că autorul poate fi şi un descriptiv de tip vizionar. O zi de toamnă la mare dezvăluie un alter ego al scriitorului, fascinaţia pentru anotimpul preferat: „Este o zi imperială de octombrie… Cum numai în octombrie poate să fie de frumos la mare…”. Epitetul, altfel banalizat, înalţă şi solemnizează, prelungeşte clipa trăită. Sau un lirism cu greu stăpânit: „Din jur năvăleşte peste noi mirosul de pământ frământat, îl recunosc, dar nu ştiam că-l aveam undeva în minte, mirosul pământului negru, răsturnat, pregătit să fie din nou însămânţat…”.

În spiritul artei, al metodei sale de creaţie, putem afirma că nici personajele scriitorului nu au corporalitate, nu se definesc fizic, decât foarte sumar, printr-un amănunt care poate fi suficient pentru a intui/ subînţelege personalitatea individului. Unchiul Dumitru e acum în scaun cu rotile, paralizat de la brâu în jos. E o marcă a neputinţei şi inclusiv a trecerii capacităţilor/ disponibilităţilor individului din sfera activului, a iniţiativei, în cea a cugetării şi a concepţiei de tip vizionar – un fel de unitate a contrariilor, având în vedere afacerile de acum ale lui nea Dumitru, încurcate şi primejdioase. Vărul Niţă e taciturn şi învârte ceva pe la Casa Albă. „Locul de muncă” îi dictează şi configurează personalitatea, iar vorbele lui au concizie şi precizia directivei. E un fel de voce a raţiunii practice, gândind lucid asupra mersului evenimentelor: „—Şi nu atacuri de hărţuială! Ci de distrugere, de desfiinţare, cum nu se mai duce împotriva nimănui, a nici unui alt popor! Iar voi sunteţi fericiţi că ne-au ales pe noi să ne facă praf! Că suntem un popor ales! Un popor ales spre a fi… a fi… aneantizat, cum cred că ai spune tu, coane Ioane! Şi cu preţul ăsta, al dispariţiei noastre, se va mântui omenirea, căci nici 666 ăsta nu va fi să iasă de pe scenă fără a face victime, fără a i se aduce jertfa cuvenită! La asta nu v-aţi gândit! Că avem o misiune teribilă, fantastică în ordinea universală a lucrurilor, avem misiunea de a ne jertfi, de a pieri!...” (s.m.). Nene Petru Culianu se defineşte prin febrilitatea aproape viscerală a gândirii care transferă apoi totul în concept. „Frate de cruce” cu Oane, este un imperator al ideii. Oane a rămas încă, din pruncie şi pentru totdeauna, cu „ochi de ghizoroi”, veşnic scormonitori. Iar Svetlana Roller (e „de pe altă planetă”, exclamă Nené) are nişte ochi fascinanţi până la exasperare, provocându-i naratorului deliruri verbale (gândite sau rostite) ditirambico-muzicale. Interesant e apoi „cimitirgiul”, poate cel mai puternic personaj al ciclului romanesc. Aparent insignifiant, stă mai toată ziua pe scăunel, în faţa cimitirului, păzind nişte morminte false şi spărgând seminţe. În realitate este un „07”, „unul din cei şapte înţelepţi ai Sionului”, cu puteri discreţionare aproape nelimitate. El „sparge seminţe”, împrăştiind cojile pe jos, în jurul lui. La modul simbolic, el îşi etalează menirea. Sămânţa este prin definiţie esenţa vieţii, garanţia vieţii – prin rodire. Cimitirgiul asimilează sămânţa, şi-o însuşeşte, aruncând prisosul – coaja. Îşi însuşeşte esenţa vieţii în întreg procesul devenirii ei: viaţa lui, dar mai ales a altora. E unul din cei mai puternici oameni ai planetei, cu un traseu existenţial definitoriu.

Amănuntul caracterizant nu e ornant, plasticizant, cum s-ar exprima Lucian Blaga, ci, prin sugestie, simbolistică, vizionarism, defineşte personalitatea „eroului”.

Firele narative ale prozei sunt permanent intersectate şi sprijinite de pasaje de mare densitate ideatică şi de anvergură analitică. Neîncadrându-se într-un tipar teoretic prestabilit, textul lui Ion Coja curge nestânjenit în albii narative sau sofistico-ideatice cu totul noi, cu totul originale, sprijinite de cultura vastă a scriitorului, strecurată cu dibăcie în text, cu/ în concatenări neaşteptate. Autorul trece foarte uşor de la un registru scriitoricesc la altul, de la un stil la altul. Chiar şi „meditaţiile” lui pe teme/ despre probleme politice capătă un ritm alert, captivant, beneficiind de o logică a discursului şi de arta convingerii, ca şi de capacitatea de a exprima idei de mare abstracţie şi fineţe filozofică. Într-o permanentă dialogare interioară, în combinaţii de voci narative în genere introspective, cu fantezie debordantă şi un delir verbal perfect controlat, cu un lexic extrem de generos, bogat, până la invenţii de cuvinte noi, în limbajul frust şi viu colorat al oralităţii depline, prozatorul ne oferă un model de mare artă a scrisului.

Aflat acum deasupra Atlanticului în avionul PANAM ce-l ducea în Lumea Nouă, protagonistul trilogiei este asaltat şi cucerit de ideea de a scrie o carte, gândeşte chiar esenţele ei. În stare de graţie, el parcurge momentul „poiesis”, fiind acaparat treptat de „opera sa pe cale de a se face” (René Passeron), de „etapele traseului dintre geneză şi structură”, după afirmaţiile aceluiaşi teoretician literar. Cartea, deşi va avea titlul „Vin americanii!” sau „Cartea dezamăgirii noastre!…”, va fi cu adevărat anti-americană, o interpretare personală, dar cu ecouri prelungite, a momentelor istoriei trecute şi prezente: „trădarea Occidentului, a Americii!”. Căci, gândeşte protagonistul, adevărate sunt spusele lui Petre Ţuţea în puşcărie, cum că „Americanii ne-au băgat în temniţă! Nu bolşevicii!!” „Vinovat e cine-i dă! … Şi la Yalta i-au dat lui Stalin tot ce-a vrut şi ce n-a vrut, nici n-a vrut să apuce, rusnacul, Europa până la Marea Adriatică, mai mult ca-n nebunia lui Petru cel Mare!…”. Ideea cărţii e deocamdată în germene, şi va prinde contur definitiv în capitolul XX, capitol unghiular, esenţial, al primului volum. Sunt în trilogie două-trei capitole cu valenţe fundamentale pe care se sprijină edificiul romanesc: unul dedicat destinului şi conformaţiei spirituale a neamului românesc, obsesie majoră a „specificului nostru naţional” (XX, vol.I), un altul dedicat „lepădării de Sheitan”, (volumul III) sau capitolul XIII din primul volum, o „analiză” de suflet a destinului poporului nostru.

Conform relaţiei biunivoce literatură – existenţă, viaţă deci, căreia autorul îi este susţinător fidel, cartea gândită va fi şi un răspuns la marile dileme pe care personajul le poartă mereu cu sine, în intenţia dezlegării şi afirmării lor definitive.

NICOLAE IORGA, enigma asasinării marelui savant, este una din obsesiile esenţiale ale naratorului şi unul din scopurile urmărite de protagonist în periplul său euro-american. Cine l-a ucis pe omul „cel mai scriitoreţ din lume”? Instanţa auctorială are suficiente argumente pentru a susţine că asasinarea marelui savant, atribuită de obicei legionarilor, nu a fost înfăptuită de aceştia. Iar răspunsul, afirmă Oane, „se pare că nu-l pot afla decât generalizând mapamondial: cine decide? Unde? Unde-şi are sediul guvernul mondial? Şi din cine este alcătuit?”. Un reproş al Svetlanei, îmbrăcat subtil în calinerii feminine („Pentru Iorga ai plecat în lume, ai ajuns şi în America de dragul lui Iorga…”) declanşează şi dezvăluie, prin răspunsul lui Oane Şeitan [„Nicolae Iorga al tău este nerodul care a scris cel mai mult de când a apărut scrisul şi până azi!… Ce zici? Neam de analfabeţi, au dat lumii cel mai scribăreţ potigraf!” (s.n.)], preţuirea fără margini, dreaptă, pe care profesorul universitar i-o arată spiritului enciclopedic. Din această preţuire se naşte şi dubiul iniţial, dezvoltat apoi asemenea unei avalanşe, că asasinarea marelui savant nu a fost o acţiune legionară. Texte mai vechi şi mai noi, puncte de vedere opuse sau, dimpotrivă, convergente, exprimate de voci diferite, cele mai multe drapate în excese de tip partizan, s-au vehiculat în mass-media şi/ sau în spaţiul virtual. Neuitând şi neomiţând faptul că „Şeitanii” este o operă de ficţiune, o proză artistică, suntem obligaţi de importanţa problemei şi de amploarea dezbaterilor să avem în atenţie şi să facem trimiteri, directe sau indirecte, şi la alte surse-puncte de vedere exprimate în afara acestor pagini. Afirmaţia cea mai vehiculată, ajunsă (ori impusă) de mult timp ca pagină de istorie certă, a fost aceea că marele savant a căzut victimă răzbunării legionare. Însă merită să ne reamintim afirmaţia unei voci narative, aceea a lui Alexei Mateievici, cum că noi ştim numai ceea ce vor ei, unii să ştie toată lumea. Nu se poate nega faptul, ne îndeamnă vocea auctorială, că „istoria” este scrisă adeseori la comandă, că dreptatea, impusă, e mereu aceea a învingătorului („la raison de plus fort…”), că dezinformarea şi manipularea au existat şi acţionat dintotdeauna, ajungând să aibă rolul determinant în multe momente ale istoriei şi vieţii universale. Manipularea se bazează aproape exclusiv pe certitudine indusă, certitudinea e „în mod necesar maniheistă”², ceea ce, din punct de vedere etic, este „una dintre cauzele celor mai groaznice violenţe umane”³.

Şi, ne dă de înţeles naratorul prin vocea instanţei auctoriale, este un dat, un fatum, ca fiecărei generaţii să-i vină rândul să i se ascundă nişte adevăruri, nişte fapte, evenimente, sau personalităţi, eroi şi mucenici din vremi trecute, pentru ca privarea aceasta de informaţie exactă să determine reacţii mai puţin exacerbate, mai puţin dramatice, atunci când faptele, personalităţile, sunt scoase la iveală în adevărata lor lumină. Nicio generaţie nu a avut parte de informaţia completă şi corectă asupra mersului vremurilor pe care ea, generaţia respectivă, le-a traversat. „Lumea o ia razna în toate direcţiile posibile, dar tendinţa, în timp, este normalizarea… Impunerea adevărului!… Cu timpul, adică odată cu ieşirea din joc a fiecărei generaţii se reduc beneficiile minciunii, beneficiarii acesteia se împuţinează…” Este şi una din marile teme ale trilogiei romaneşti a lui Ion Coja. Petre Ţuţea sintetizează: „Istoria are azi altă viteză… Alt ritm!… Greşelile se pot face la fel de uşor ca până acum, dar consecinţele pot fi fulgerătoare!… Fatale!… Dreptatea este ea imanentă, ca şi adevărul… Sunt inevitabile! Ies la iveală, deasupra, ca uleiul… Dar durează!… Şi deodată poate fi prea târziu pentru unii… Şi mori cu ea în braţe!…” (s.m.). Zeii se dovedesc adesea a fi avut picioare de lut…

Sensurile polemice, diatriba abia mascată, ale autorului, nu depărtează textul de adevăratul lui ţel: acela de a dovedi că istoria greşeşte, că a fost în mod intenţionat dezinformată şi distorsionată, că suntem de multe ori pradă uşoară pentru potentaţii vremilor, jongleuri desăvârşiţi ai realităţii. Şi protagonistul romanului revine cu întrebări mai vechi, ce se cer reluate: din ordinul cui a fost asasinat Iorga. Gândul că asasinul, probabil, a acţionat manipulat sau comanditat de undeva, din afara Mişcării şi-a ţării s-a născut mai târziu. Traian Boieru, cel care a condus grupul ce urma să asasineze pe marele învăţat, copilărise împreună cu unchiul Dumitru în Coiciu, la Constanţa. La înmormântarea lui Boieru nu a fost niciun legionar… „Nu aţi fost deloc curioşi să vedeţi cine-i trimite coroana de flori!… Care ambasadă, care KGB, care partid comunist sau laburist ori social-democrat!…”? se întreabă retoric naratorul. Reluând un text anterior despre Traian Boieru şi inserându-l în paginile romanului-ficţiune, autorul reaminteşte că la moartea lui, petrecută în Germania, a fost de faţă şi ruda sa din România, căruia i s-au eliberat paşaport, vize, cele de trebuinţă pentru a participa la funeralii, în timp record: „paşaportul pentru Bonn şi pentru feciorul Traianului boier a fost eliberat în câteva ceasuri, fără niciun notariat, ca să poată bietul om prinde avionul de seară… Cine i-a dat paşaportul aranjându-i şi viza germană, s-o primească în drum spre aeroport? … Au colaborat perfect autorităţile româneşti şi germane, trupele NATO şi ale Pactului de la Varşovia, toată lumea bună, pentru ca asasinul lui Iorga să nu fie îngropat fără onorurile şi lacrimile familiei… Poate că şi ale altora…”. Concluzia: în asasinarea lui Iorga au fost implicate mai multe organe şi organisme, interne şi internaţionale. Ceea ce ne duce cu gândul, îşi continuă naratorul seria silogistică, la concluzia că Traian Boieru nu a fost legionar, ci un nenorocit de agent al unor servicii secrete străine şi ostile României! A şi fost marginalizat, exclus din Mişcarea Legionară.

Anatema aruncată asupra Mişcării, de cele mai multe ori necontrolată ca intervenţie şi neverificată ca veridicitate, este încă una din marile teme ale trilogiei lui Ion Coja. Dar ar fi o greşeală în a vedea între paginile acestei trilogii doar o orientare „de dreapta” în concepţia politică a autorului. În fond, eroul său, personajul său (care nu trebuie confundat cu autorul) vede în legionari şi legionarism doar acel tipar utopic de idealitate, tipar pe care îl visează toţi oamenii cu scaun la cap. Aparent doar e o apologie a legionarismului. În fond e o pledoarie pentru morala înaltă, cu adevărat umană. Legionarismul devine pentru personaj încercarea de imaginare a unei lumi perfecte, ideale. Şi/ sau de transpunere în realitatea imediată. Care poate fi legionară sau oricum altfel. Dar ideală. Adică imposibilă, himerică. Acesta se cere a fi punctul de plecare în interpretarea multelor pagini dedicate Mişcării.

Un argument convingător construit de instanţa auctorială e viziunea asupra legionarilor şi legionarismului, realizată mai ales prin prisma unor adepţi înfocaţi ai ideologiei: Petre Ţuţea şi Simion Ghinea, personaje simptomatice şi simbolice prezente permanent, ca existenţă fizică sau ca idee în derulare, în demersul ideatico-narativ. Pentru ei, legionarii au fost primul partid antibolşevic din lume, „primul partid anticomunist! Antidrăcesc!… Partidul Şeitanilor de ieri, de azi şi de mâine!…”. Cominternul păcălise mulţi intelectuali precum Henri Barbusse sau Anatole France, dar românul Panait Istrati „a fost primul occidental care a priceput că sub ce se vede rânjeşte chipul destrăbălat al Nefârtatelui!” Rememorând momente importante, ades evocate, din istoria mişcării legionare (executarea lui I.G.Duca, a camaradului trădător Stelescu, a lui Armand Călinescu), textul le explică şi interpretează din punctul de vedere al unui admirator al legionarilor. El pune accent pe demnitatea, onoarea acestora, pe „supremaţia eticului”. Legionarii cultivă omul nou, deci, într-un fel, omul ideal. Preţuind şi preluând afirmaţiile lui Petre Ţuţea şi/ sau Simion Ghinea despre Mişcarea legionară, Oane Şeitan, protagonistul, devine un documentat, entuziast şi lucid în acelaşi timp, admirator al legionarilor. De aceea şi cercetările lui îmbracă un spirit detectivistic pus în slujba adevărului. Pledoaria naratorului e, mai mult decât o justificare a crimei legionare, o promovare în perpetuitate a ei ca act justiţiar! Un fel de „fiat justitia et pereat mundus”. O apologie, bine articulată, a legionarismului, care frizează fanatismul. Petre Ţuţea, întrebat dacă a fost legionar, a replicat: „nu am fost, ci sunt legionar!”. Ei nasc prozeliţi şi legende. Câteva vorbe spuse de Căpitan la Predeal, la inaugurarea unei cabane, ajung literă de lege, memento. În numele unui ideal, idealul legionar, ei consideră nicadorii mai grozavi decât celebrii kamikadze japonezi. Actele legionarilor nu au fost asasinate, ci execuţii exemplare, susţin. Şi a lui I.G.Duca, şi a lui Armand Călinescu. În adâncul conştiinţei lor nu se consideră criminali, ci justiţiari. Apoi, mulţi legionari au acţionat în secret, nu s-a ştiut despre ei că fac parte din Mişcare.

Asasinarea lui I.G. Duca, considerată drept „execuţie exemplară”, repune în discuţie asasinarea marelui savant Nicolae Iorga, care nu se înscrie în modalitatea de „acţiune” a legionarilor. Rememorând, prim-ministrul Duca nu a permis aromânilor izgoniţi din Grecia, că se declarau aromâni, să se stabilească în Cadrilater. Erau câteva sute. Încă, i s-a cerut, pentru amânarea plăţii datoriei externe a ţării, devenită imensă, să primească în ţară trei sute de mii de evrei, de prin Polonia, Rusia…, în realitate comunişti, membri ai Cominternului. Duca a semnat, dar a ştiut că şi-a semnat şi condamnarea la moarte. Executarea lui s-a petrecut pe peronul gării din Sinaia, în văzul tuturor. Din cei trei nicadori, doar unul era înarmat, ceilalţi îl însoţeau „ca să dea greutate morală faptei lor”.

Şi crimele de la Abator, consideră vocea naratorială, nu aparţin legionarilor, ci sunt o farsă falsă, regizată. E o poveste contrafăcută. Pentru că „legionarii au ucis, slavă Domnului cât au ucis, nu s-au jucat! Dar au făcut-o cu încrâncenare, cu gravitate, cu încordare sufletească, cu maximă sobrietate, cu multă economie de mijloace, iar nu din sau uşurătate! Nu ar fi luat la mişto viaţa unui om, i-ar fi luat-o, dacă era cazul, dar nu i-ar fi luat-o în bătaie de joc!… Cum au făcut NKVDiştii ăia cu Nicolae Iorga, în pădure! Şi nici în pădure nu l-ar mai fi târât!”, conchide Oane Şeitan. Şi o analiză atentă pe care o fac fotografiilor ce înfăţişează pogromul evreilor dovedeşte că acestea sunt trucate, oricum neadevărate. Cadavrele din fotografie sunt aduse de la morgă, căci sunt complet goale! Manipulare, decide naratorul. Celor masacraţi la Jilava nu li s-a făcut autopsie, totul a fost „pentru impresie artistică! Pentru pagina emoţionantă din istorie! Pentru prostime, pe scurt! Începuse prostimea să-i iubească pe legionari!”. Încă o dovadă clară a manipulării este farsa înscenată la procesul intentat legionarilor. La proces nu a fost acuzat un anume legionar, ci Mişcarea Legionară în întregime. Astfel apărarea Mişcării nici nu a existat, nu a putut acţiona în vreun fel.

Atracţia poporului către Mişcare era puternică şi acaparatoare. Oane consideră cartea legionarilor ca potrivindu-se cel mai bine generaţiei lor. „Biblia” legionară e – sau ar trebui să fie – mereu actuală: „Luptă şi nu fi niciodată mişel! Lasă pentru alţii căile infamiei. Decât să învingi printr-o infamie, mai bine să cazi luptând pe drumul onoarei”. De aceea, ei au avut parte şi de duşmani pe măsură. Hitler, spre deosebire de Goebbels, care considera „Garda de Fier” drept „cel mai bun lucru pe care l-a dat secolul nostru”, Hitler deci, nu l-a iubit pe Căpitan. „Trebuie să ştii şi să te bucuri – spune Svetlana – că nici Ghitler nu i-a iubit pe români, şi mai ales pe cei mai români, legionarii de machedoni, de nea Dumitru, alde Cioran şi Ţuţea, bădia Simion… Nu l-a iubit mai ales pe Căpitan!…”. Cimitirgiul însă, care este de fapt un „07”, unul din cei mai importanţi oameni ai planetei, îi consideră pe legionari „sionişti perfecţi”, de o „principialitate oarbă”. (s.m.). „Numai în România puteau să apară legionarii!…”, susţine cimitirgiul. Ei, legionarii, au pus „mai întâi onoarea şi principiile, abia apoi eficienţa!...” (s.n.). A fost de fapt, concluzionează „07”, greşeala capitală a politicii lor.

AD APERTURAM LIBRI. În anul 2013 liderul liberal Crin Antonescu introducea la Senat un Proiect de Lege “privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob”. Legea viza şi simbolurile şi organizaţiile cu caracter legionar. La iniţiativa unui alt parlamentar de atunci, Ciprian Nica, fost PSD-ist şi recunoscut apoi ca turnător al Securităţii, Mişcarea Legionară era considerată şi legiferată drept o organizaţie fascistă. Consecinţele acestei legi ar fi fost scoaterea din patrimoniul naţional a unor opere de inestimabilă, unică valoare, aparţinând unor reprezentanţi de frunte ai culturii noastre, ca Mircea Eliade, Emil Cioran, Nae Ionescu, Constantin Noica, Mircea Vulcănescu, Nichifor Crainic, Radu Gyr, Părintele Arsenie Boca, Vladimir Dumitrescu, Dan Barbilian, Petre Tuţea etc.

Ca replică la această lege aberantă, Academia Română, prin Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului sub direcţia Prof. Dr. Radu Ciuceanu, publică un comunicat în care precizează că “Mişcarea Legionară este o organizaţie care aparţine extremei drepte din România, creată la 24 iunie 1927 de către Corneliu Zelea Codreanu, Ionel Moţa, Ilie Gârneaţă, Radu Mironovici” şi “se încadrează în contextul general al refacerii şi reformării societăţii româneşti după 1918, manifestându-se cu deosebire în marile oraşe, cu aderenţă în rândurile studenţilor, a unei părţi a intelectualităţii, a clerului ortodox şi a micii burgehzii”. Însă, specifică menţionatul Comunicat, întemeietorii Legiunii “nu au elaborat o doctrină, un program în sensul deplin al termenului”, iar “în lucrarea sa, Pentru legionari (1936), Corneliu Zelea Codreanu arată că piatra unghiulară de la care porneşte Legiunea este omul, nu programul politic”. Preocupările prioritare ale Mişcării sunt “crearea elitei politice ca proces de acumulări lente”, “educarea tineretului în spiritul naţionalismului, al promovării vechilor tradiţii ale poporului român, antibolşevismul, reformarea economică, socială şi politică a societăţii româneşti, având o componentă religioasă puternică, aceasta din urmă conferind un caracter original Mişcării Legionare în contextul mişcărilor de extremă dreaptă europene ale vremii.”. În atenţia membrilor Mişcării era “formarea unei elite disciplinate, naţionaliste, care să educe masele în acelaşi spirit, revoluţia spirituală (s.m.) care să conducă la formarea «omului nou», cetăţean având calităţi superioare, devotament şi spirit de jertfă pentru interesul naţional”.

În Comunicatul Academiei Române se mai specifică faptul că “componenta majoră a mişcării naţionale de rezistenţă anticomuniste din România a fost legionară, realitate ilustrată prin procentul major al deţinuţilor politici din perioada 1945-1964, apreciat la circa 75%.”. Şi, “conform declaraţiei publice din 2011 a Academicianului Dan Berindei, Preşedinte de Onoare al Secţiei de Ştiinţe Istorice şi Arheologie a Academiei Române, Mişcarea Legionară nu poate fi calificată drept „fascistă” întrucât nu întruneşte, prin elementele de doctrină pe care le-a adoptat şi promovat, un caracter ideologic fascist.”.

Uneori zelul ascunde ţeluri mai puţin înalte, şi atunci, desigur, somnul raţiunii naşte monştri.

De continuat cu legionarii şi evreii!!!!!!!!!!!!!!!!!!

SVETLANA ROLLER este o apariţie necesară în ciclul narativ, întreţesut cu multele pasaje analitico-ideatice. Eroina practică „jurnalismul de investigaţie”. După părerea vărului Niţă, Svetlana este „cam prea deşteaptă pentru o femeie şi scrie numai aşa, ca să te miri cât poate să fie de deşteaptă o femeie!”. „Marea doamnă a presei americane” îi fusese recomandată spre contactare de către Emil Cioran încă de la Paris. „Bătrânelul de la Odeon”, recte Emil Cioran, îi vorbise lui Oane Şeitan „despre o americancă, ziaristă şi evreică, ziaristă de mare clasă, evreică la fel, care toată viaţa ei de ziaristă, de vreo cincisprezece ani, deci, a refuzat programatic să scrie vreun text, vreun articol, vreo aluzie să facă ori măcar o virgulă să pună despre Holocaust!// – De ce? // – Din politeţe! Aşa mi-a sps! Din bună creştere! Ca să nu-l pună pe Dumnezeu într-o situaţie jenantă!…” (s.m.). Şi Svetlana Roller avea mare consideraţie pentru Cioran şi „părerea lui de român mai deştept decât tot Occidentul lor”. Oane o contactează deci pe Svetlana „în problema holocaustului”. „Ziarista de investigaţie şi de atitudine” fusese în România pentru a se documenta şi ajunsese la concluzia că aici nu putea fi vorba de aşa ceva, că poporul român a fost deci acuzat pe nedrept. Dar articolele Svetlanei nu fuseseră primite spre publicare de niciun ziar de prestigiu sau/ şi de mare tiraj. Cu pagini verificate şi răsverificate în privinţa veridicităţii informaţiei, articolele sale au fost refuzate, spre indignarea jurnalistei: „de ce să nu bată tobele şi pentru cei care au fost oameni?! (…) Dacă aş fi scris un articol împotriva… împotriva lui Dumnezeu, m-ar fi publicat! Dar un articol despre România, un articol de bine despre români, asta, iată, nu se putea publica!”

Poate de inclus un AD APERTURAM LIBRI despre prizonierii aviatori şi despre film!!!

Biografia „jurnalistei de investigaţie” este de-a dreptul impresionantă şi totodată simptomatico-simbolică. Tatăl ei se născuse în România, la Galaţi. Fusese agent Mossad de grad zero – cel mai mare grad în ierarhia vestitei agenturi de spionaj. Era evreu român, dar mai întâi român. Nici nu ştia idiş. Moartea tatălui Svetlanei e odiseică, şi reproduce, ca model, alte asemenea evenimente, evident supuse manipulării. Moare la Abator, apoi e îngropat la cimitirul Filantropia, apoi mai moare o dată, în SUA. În dosarul tatălui Svetlanei „nu scria nimic de mormânt, atâta doar că a venit din România şi s-a înregistrat la comunitate în martie 1941, cu nume schimbat, Alexander Nicolaevici Roller…”

Svetlana se născuse la Petrograd, fiind apoi obligată să îmbrăţişeze apartenenţe naţionale diferite. Într-o discuţie Oane-Svetlana despre multele secrete pe care le-a ascuns tatăl ei („Un evreu care ascunde că a trăit ani de zile în România!… Dar face sinistraţilor din România o donaţie de o sută de mii de dolari.”), eroina exclamă: „M-am născut rusoaică… Sovietică chiar! Pe urmă am aflat, de la alţii, că sunt evreică!… Am venit în Occident şi mi s-a pus în vedere să devin americancă, am acceptat, m-am străduit, am reuşit, iar acum vine domnul Şeitan, Ioan Şeitan, şi mă declară româncă!…”. Pentru unchiul Dumitru („Când ovreică… Când rusoaică… Când americancă… Iar ea, sută la sută franţuzoaică.”) important e că „nu spune prostii, nu se izmeneşte, ca alte muieri”. Profesorul Nene Culianu fusese coleg de catedră cu soţul – decedat – al Svetlanei.

Poartă acelaşi nume ca şi autorul unei inexacte şi nedrepte „istorii” a istoriei României: Mihai Roller. Nume fără semnificaţii deosebite (în germană: scuter), poate sugera o revenire în sens reparatoriu, o repunere în drepturi a adevărului istoric.

Interesată de România, foarte frumoasă şi cu o inteligenţă pătrunzătoare, Svetlana va trece de acum în prim-planul epicului. E un personaj ideal pentru o ipotetică galerie de personaje feminine marcante din literatura noastră; prin zbaterea intelectuală şi permanentul fluid de gândire care-o stăpâneşte, Svetlana Roller se înrudeşte cu unele personaje (masculine, feminine) camilpetresciene.

Prezenţa Svetlanei Roller impulsionează şi fluxul narativ. Lui Oane Şeitan i se aduce la cunoştinţă de către unchiul Dumitru complotul pus la cale împotriva lui Nicolae Ceauşescu, a poporului român de fapt: că marii mahări „au căzut la pace în privinţa lui Ceauşescu. E ca şi semnată sentinţa. Mai rămâne să se întâlnească cele două caiafe…” Întâlnirea, numai în doi, deci şi mai periculoasă, va avea loc în Malta, şi „au căzut de acord să fie oricât de ticăloşi!” (s.m.) .

Încă într-o convorbire anterioară unchiul Dumitru îi vorbise nepotului său despre necesitatea ca el, Oane, să-l convingă pe Ceauşescu să-şi dea demisia. Pentru că altfel „au hotărât să-l lichideze, să-l suprime! Să-l omoare, domnule! Nu doar să-l dea jos ori să-l aresteze! Să-l o-moa-re!… Călcat în picioare de mânia clasei muncitoare.”. Deci „este musai nevoie ca el să supravieţuiască!… Indiferent cum! Dar să nu le ofere ocazia să-l omoare! Căci asta vor, cu orice preţ: să-l omoare! Şi el nu poate să scape în prea multe feluri! Numai într-unul!”

Sunt, în convingerea lui nea Dumitru, sprijinită însă pe informaţii ce nu le avea oricine, unii care ne vor răul cu orice preţ, iar „Ceauşescu viu le strică toate socotelile”. El să supravieţuiască, dar nu ca preşedinte, şi nu are rost să se opună. Pentru că „toţi din jurul său au fost cumpăraţi şi-l vor trăda când li se va face semnul! N-are cu cine să se opună!… E singur!” (s.m.). În curs de aplicare e un plan „cominternist”, o conspiraţie care prevede ca, după căderea lui Ceauşescu, ţării să-i fie „încă şi mai rău”. Spusele lui Niţă sunt drastice: „Adică se trage în noi, domnule Oane, căpitane! Şi noi habar n-avem! Ne dăm mari, bătând toba cât suntem noi de daţi în mama dracului! Am fost, poate vreodată! Acum însă ne-au pus la zid şi nici măcar nu ne dăm seama!” Deci, consideră unchiul Dumitru, va intra în derulare un plan cominternist gândit din timp, o conspiraţie mondială anti-românească. Şi argumente sunt. Nea Dumitru a fost legionar, şi legăturile lui cu lumea „interzisă” nouă sunt multiple. Paradoxul face ca un fost legionar (sunt de fapt foşti legionari) să se străduiască să scape de la moarte un comunist de frunte ca Ceauşescu.

De dus, aici, mai departe, naraţiunea!!

ÎN SLUJBA MARELUI TEXT. Potrivit concepţiei despre Creaţie a scriitorului Ion Coja, Autorul este un Creator în slujba Marelui Text. Creatorul cel Mare e Dumnezeu Pantocrator. Este SINGURUL Creator, conform unui sofism al lui Petre Ţuţea, căci „de creat, doar zeul creează, iar omul imită”. Iar noi, scriitorii, consideră Oane Şeitan (autorul şi protagonistul se regăsesc în Unitate), suntem nişte „creatori în gama minoră, cum ar zice Noica”. Însă, „intuind acest adevăr, folosim acelaşi cuvânt, Creatorul, şi pentru Dumnezeu Pantocrator, şi pentru cei care îl imită cel mai mult şi cât de cât, scriitorii, aşa zişii, pe drept cuvânt, creatori…” afirmă Oane Şeitan. Relaţia biunivocă literatură-viaţă, văzută şi în echivalenţa şi în bivalenţa ei, ridică aşadar pe Dumnezeu Pantocrator la rangul binemeritat de unic, mare Creator. În pagini eseistice excelente despre esenţa divină a creaţiei, despre divinitate şi divinizarea ei, Ion Coja conchide: Dumnezeu este deopotrivă autor, atotautorul, autorul-demiurg. A scrie literatură este echivalent cu a genera viaţă: „Doamne, Dumnezeule, dacă nu totdeauna, măcar foarte des Mata cam faci literatură pe spinarea noastră!…” (s.m.). Autorul îşi afirmă şi susţine, şi cu acest prilej, concepţia sa privitoare la „literaritatea lumii”, la „sfinţenia acesteia”. Ioan Şeitan exclamă: „doar viaţa este literatură şi ea! De fapt ea este literatură, este literatura cea mare!” (s.m.), iar esenţa literaturii sunt coincidenţele („Coincidenţa este felul lui Dumnezeu de a rămâne anonim”, nota Einstein), „mirabundele”. Viaţa „întrece literatura, imaginaţia scriitoricească, oricât s-ar căzni amărâta să debordeze limitele… Sentimentul că literatura pe care o scrii este o palidă pastişă, un fel de parodie penibilă şi involuntară, făcută la plezneală, a realităţii petrecute… A vieţii! A marelui text! A marii literaturi adică!…” (s.m.). Aşadar, Viaţa e Marele Text. E Marea Literatură. Creatorul o imită, creează o „palidă pastişă” – în fond o esenţă a esenţei care e Viaţa însăşi. Supoziţionând şi acceptând variabilul, regăsim aici concepţia platoniciană asupra artei, exprimată altfel. Oglinda oglinzii, mitul oglinzii, mântuitul azur barbian…

Viaţa fiind mai ales literatură, deci şi o imitaţie de ficţiune, raportul de inversare – acea biunivocitate enunţată – nu este numai posibil, ci şi sigur, viabil: literatura e adevărata viaţă, literatura provoacă, naşte viaţă. Căci la început a fost Cuvântul, Cuvântul e Sens, Cuvântul produce Text, e Literatură, Literatura naşte Realitate, Viaţă… Un binom care se încrucişează şi se completează, aşa cum e şi firesc, “in aeternum”. Şi, continuând sugestiile oferite de autor privind literaritatea lumii, putem concluziona plini de optimism: poate că noi trăim cea mai frumoasă pagină – ce ne este destinată – a Creaţiei!?… Ion Coja ne propune astfel o posibilă cheie interpretativă a întregului său ciclu romanesc.

Raportul Literatură-Viaţă poate fi însă variat, bulversat chiar uneori, dând astfel cititorului posibilitatea de a se implica în actul nu numai al înţelegerii textului, ci şi al „scrierii” lui, pe principii şi tehnici interactive. Textul se poate scrie, spre exemplu, pe măsura derulării firelor narativ-descriptive ale operei, se poate naşte odată cu „fiinţarea” ei. Modalitate întâlnită destul de des în lumea literară, cultivată, spre exemplu, în proza contemporană, îndeosebi de către optzecişti, preluată şi ea de la avangardişti, care şi ei… Conceptul în acţiune presupune ab initio şi existenţa unui cititor sau a unui ascultător. Un „onorat auditoriu”, cum îl numeşte în roman scriitorul. Dar relaţia autor-cititor a existat în subsidiar, în conştiinţa şi subconştientul lor-amândurora, în creaţia tuturor epocilor cultural-literare.

Consecinţele raportului biunivoc literatură-viaţă, ca şi ale quasi-echivalenţei, „înrudirii”, Marele Creator – scriitori (recte „creatori în gamă minoră”), pot fi multiple. O primă consecinţă: creatorul în gamă minoră nu se poate „prostitua”. Rămâne creatorul înalt, inspirat, care se blochează în faţa „uneltei diavolului”. Este „cazul” lui Ahoe, „bătrânul pilier”, cu instinct „de poet adevărat, poeta, vates”. Într-o agapă la restaurantul Uniunii Scriitorilor, el compune oral, cu mare uşurinţă, sonete pe teme date, le dăruieşte Svetlanei şi auditoriului precum şi literaturii române. Sunt inserate în romanul lui Ion Coja adevărate pagini de istorie trăită a literelor româneşti. Dar, când Svetlana scoate reportofonul dorind să-l înregistreze pe genialul sonetist, Ahoe se pierde complet: „Auzi la el, să-i sece al viersului izvor dinaintea uneltei diavoleşti!…” (metatext ascuns, subtilă aducere împreună a lui Eminescu şi Arghezi!!!). Tăcerea lui Ahoe „este cel mai autentic moment de literatură la care am asistat vreodată!”, notează Oane Şeitan, moment fără seamăn „în istoria universală a literaturii adevărate, aia nescrisă în niciun tom prăfuit!… Şi pierdută în neagra veşnicie a bibliotecilor…”. Ahoe „n-a vrut sau n-a putut să se prostitueze e puţin spus! A fost mult mai mult! A fost în joc esenţa poeziei, a lumii înseşi şi Ahoe s-ar fi dezis de Dumnezeu dacă… Dacă… Şi a rezistat.” (s.m.). Momentul, cu profunde semnificaţii vizând adevăratul efort în Creaţie (Creaţia a fost şi rămâne o formă sublimă a Singurătăţii), e sintetizat de Iuliana, soţia lui Oane Şeitan: „neputinţa de a scrie, de a spune, de a rosti, ca expresie supremă a creativităţii autentice!… A inspiraţiei!”. „E nevoie de toate detaliile ca să pricepem că viaţa este literatură curată, superliteratură chiar!…” (s.n.), concluzionează Oane Şeitan.

Viaţa generează creaţie în stare pură, superioară. „Cam toţi prietenii tăi sunt eroi de romane nescrise… Dar trăite! Ce e mai important, un roman trăit sau unul scris?…”, îl „chestionează” Svetlana pe protagonist. Capitolul XX al primului volum, încărcat de „tensiunea fantastică a acelei nopţi”, cum o sintetizează naratorul, este un veritabil „divan” socratico-eliadesco-ţuţist condus şi susţinut de Oane Şeitan şi de fostul lui student, acum profesor eminent în State, Nene Petru Culianu. Această discuţie „de peste noapte” va intra şi ea, cu certitudine, în roman: „Când toată petrecerea, adică tot ce s-a petrecut, a fost atât de literară, superior literară! Ca-n lumina unui fulger am revăzut tot ce mi s-a întâmplat şi mi-am dat seama că-i roman curat!… Îl voi povesti, dar nu va fi memorialistică! (n.m.: ambiguitate fertilă!!) Adică va fi, dar nimeni nu va crede că toate cele mi s-au întâmplat cu adevărat. Va trebui să le povestesc ca pe un roman! Să mă fac că-mi imaginez ceea ce de fapt mi s-a întâmplat propriu-zis!” (s.m.).

„Literaritatea lumii”, conceptul-sinteză al creaţiei în accepţia lui Ion Coja, născătoare a relaţiei biunivoce Literatură-Viaţă, atinge notele cele mai înalte în una din paginile-cheie ale romanului, atunci când lui Oane Şeitan i se aduce la cunoştinţă că „fatum”-ul lui a fost decis irevocabil: condamnarea sa la moarte. Reacţia condamnatului este simbolică. Se află ca în transă, transfigurează înfrigurat realitatea – care devine o realitate ireală sau o irealitate cu senzaţia realităţii: „Ciudat este că nu teama de moarte, chiar dacă de moartea mea era vorba, mă preocupa, mă domina, mă stăpânea, cum s-ar zice! Ci cu totul altceva! Aveam probleme cu înţelegerea şi comentariul, în sinea mea măcar, a ceea ce mi se întâmpla! Era al dracului de interesant şi, practic, nu mai auzisem de o situaţie ca asta! Şi nu aveam cu cine-o comenta pe toate feţele!… Nu era de colo ce păţeam, ci chiar că de nicăieri, de niciunde, nimeni, niciodată! Vreodată! Acum prima oară, cu băiatul! Bravo cui le-a potrivit aşa de bine!… Cum Cine?! (…) Ce de literatură se va pierde!…”. Este o expresie unică a osmozei propuse de principiul fundamental al Creaţiei enunţat de Ion Coja. Viaţa se transferă în Literă, în Text, Viaţa se cere, trebuie suprapusă Textului până la contopire. Setea borgesiană de Literă înlocuieşte sentimentul tragic al evenimentului cu drama posibilei imposibilităţi de transferare a lui, a Tragicului, în Text: „Era unic, sigur unic, ce se întâmpla, dar şi al naibii de interesant, cu miza cea mai… Pe viaţă şi pe moarte!… De unde să scot cuvintele pentru ceva ce nu s-a mai întâmplat vreodată?!…”

O altă consecinţă a raportului biunivoc literatură-viaţă derivă tot din conceptul primar după care se călăuzeşte şi conform căruia creează/ construieşte scriitorul, enunţat mai sus – acela privind literaritatea lumii. Martor şi consemnatar al existenţei, scriitorul realizează, în subconştient sau dimpotrivă, că este doar o verigă din lanţul neîntrerupt al Creaţiei – ca existenţă sau ca Artă. E, cu voia sau fără voia sa, argheziana ramură obscură ieşită la lumină din pădure, care dă „în vârf” secole, milenii de expresie literară, de Text. Este în acelaşi timp şi modul-simbol pe care îl abordează Creatorul pentru cinstirea şi folosirea, spre dăinuire, a Creaţiei.

Am specificat faptul că autorul Ion Coja este un scriitor cultivat, cultivat foarte, iar preluarea şi interstiţierea obişnuită, în textul lui, a unor citate, texte, mai mult sau mai puţin bogate, din poezia lumii îndeosebi, texte aşezate perfect pe spiritul şi sentimentele protagonistului, folosirea acestora în propria-i pagină deci, e deopotrivă respect şi omagiu adus celor care au fost şi au scris. Este reînnodarea marelui Text, întru dăinuirea lui, implicit disipată în întreaga trilogie, e formă superioară de metaliteratură. Citatul reprodus mai sus, avându-l ca protagonist pe Ahoe, „bătrânul pilier”, autorul celebrelor „Balade singaporene”, este grăitor. Începutul capitolului 10 din cel de al doilea volum al trilogiei este o „Cântare a Cântărilor”, mai profană (dar însăşi „Cântarea Cântărilor” e deopotrivă sublimă şi profană!…), degajând acelaşi lirism seducător, trecând într-o vulgaritate splendidă: „Când, iubito, unde, când şi cum vom mai fi noi doi uitaţi de Dumnezeu aşa de singuri ca acum, aici, aşa?!… Lasă întrebările, lasă comentariile, Dumnezeu ne-a dat aceste zile şi ore minunate, dar numărate, pentru a ne bucura de ele… Adică ca să se bucure şi Dânsul! Eu aşa simt, că mare bucurie pe capul Cel a toate cuprinzător când ne vede iubindu-ne cu dăruire, cu drag, cu dragoste, liubimâi moi i maia!, iar când ne desfacem unul de altul, prăbuşiţi în necuvinte, nu mă bruia cu întrebări muiereşti, momentu-i a-propice, ci fii femeia care eşti şi lasă-mă să te ascult în linişte, fără vorbe, cum se înmirezmează tot împrejurul tău, să miros aerul în care te-ai îmbălsămat, nemurindu-te în clipa asta, de neuitat până la cea care va fi şi mai şi! Următoarea!” Prima noapte de dragoste a celor doi, Svetlana şi Oane, este eternizată de amant într-un imn ce acumulează parcă poezia erotică de la Costache Conachi la Arghezi, Ion Barbu şi mai încoace: „Şi rămas singur l-am visat, uitatul text al tinereţii, clar îngânat în ritmul răsuflării tovarăşe, molcome, imn: sub fiinţă tare mărul pârâind ca trupul ce-l desfaci în două, cu mâinile înfipte-adânc în carne şi în vis… // La fel şi tu, în lung/ Cutremur se desfac/ Din beznă/ Umede/ Tremurătoare văgăuni/ Şi fragede-n adâncuri/ Un roşu ochi se cască// Dar greaţă de lumina ce cade verticală!/ Şi teamă şi crispare şi fugă şi fereală/ De soare desfăcutul se strânge năucit/ Ci sfarm lăcatul morţii/ Cu vaier lung şi sfâşiu sfiala de mătase/ Lovesc aspru căţeaua, căţeaua cea turbată/ Căţeaua care latră/ Muşcând din cornul lunii/ Din pernă/ Şi din mine”.

Condamnarea la pieire a naratorului, hotărâtă de cimitirgiu în urma vinei lui Oane de a afla şi a şti ce hram înalt deţine în ierarhia mondială evreul aparent insignifiant, îi dă eroului sentimentul micimii şi al marginalizării, exprimat printr-un lexic înrudit mnemo-automatic cu lirica lui Bacovia, Eminescu, Arghezi: „Eram în plus, tot timpul fusesem în plus… Încă de la prima venire la cimitirul tinereţii mele…”.

Nikita, fostul student la politehnică ce s-a hotărât să abandoneze prima facultate pentru a urma filologia, are darul „povestuirii”. Cu poveştile lui, îmbrăţişat de comesenii de la restaurantul Uniunii Scriitorilor, se pricepe să fie omul şi sufletul agapelor la care e prezent. Ras în cap, după ce până acum avusese părul lung, este luat de toţi drept deţinut (pe nedrept desigur), recent eliberat. Detenţia pe atunci avea altă considerare socială, alt statut, altă accepţie, iar pentru personajul nostru are valoarea simbolică a unei renaşteri. Doar va îmbrăţişa pe viitor filologia!! Este un viitor Oane Şeitan… Nikita, cu poveştile lui, îi face pe meseni fericiţi. Un semen de agapă i se adresează: „Dumneata ai făcut ca viaţa să semene şi mai mult cu literatura!”. Viitorul filolog descoperă, regăseşte în el conştienţa că este martor, dar şi consemnatar al existenţei, că literatura şi viaţa sunt trăite de el permanent.

Relaţia biunivocă literatură-viaţă îmbogăţeşte şi variază raportul autor-instanţă auctorială-narator-personaj. Cultivând cu abilitate „confuzia” dintre ele, scriitorul realizează de fapt un „pact” autor-narator, relaţia între ei în cadrul scrierii/ scriiturii. Protagonistul mărturiseşte: „Am trăit momente de mare literatură, cu coincidenţe teribile, cu oameni şi mai teribili! Tu eşti unul dintre ei! te bag în carte! Ai ceva împotrivă?”. Apoi, se recunoaşte cu nobleţe simplă că este „autorul romanului, al textului, literar în orice caz, la care scriu fără voia mea de când am plecat din ţară”. Izvorând toţi din Marele Text, scriitor, narator, personaj sunt deci ab initio creaţii ale lui Dumnezeu-Pantocrator transferate în text de „creatorul în gamă minoră”, menite să reliefeze, să „oglindească” varietatea Creaţiei. A Marii Creaţii. Autorul, ipostaziindu-se în „povestaş”, sau personaj, sau chiar autor, cultivând cu fineţe insidioasă relaţia de suprapunere sau de detaşare/ distanţare între/ dintre aceste ipostaze, întăreşte de fapt relaţia dintre ele în cadrul naraţiunii.

Punctele de vedere variază desigur, se diferenţiază oferindu-ne, prin intermediul scrierii lui Ion Coja, optici diferite asupra literaturii şi a vieţii. Vărul Niţă, care este un fel de voce a raţiunii practice, gândind lucid asupra mersului evenimentelor, exclamă la un moment dat: „M-am săturat de literatură!”. Pentru vărul Niţă literatura e doar vorbă goală, pe când pentru Oane e un mod de viaţă. Visare, contemplare pură, înaltă, mântuit azur versus realitate dură. Dar realitatea îngenunche, visarea înalţă. E un punct nodal în interpretarea romanului ca scenă (îndelungă) de viaţă şi ca atitudine în faţa ei. Oane rămâne un mioritic, alţii sunt nişte bravi practicanţi ai binelui sau ai răului. Vărul Niţă are altă viziune/ concepţie implicită asupra literaturii. Pentru el literatura e echivalentă cu stagnare, non-combat, renunţare, capitulare deliberată, literatura e doar ficţiune echivalentă cu visătorie, şi nu acţiune în sine, nu realitatea deplină ce trebuie deci asumată şi ca atare se cere acţionat asupra ei. Literatura implică, firesc, un grad de contemplare de tip filozofic, şi Oane e un om de litere, prea puţin capabil să acţioneze. Ceea ce se întâmplă şi în trilogie. Mult timp, Oane se lasă dus de valul realităţii, ce nu-l cuprinde însă realmente. Rămâne un contemplativ: dus de val şi contemplând, judecând în acelaşi timp valul care-l duce. E un prizonier al istoriei – acum şi aici. Mândria entuziastă, clocotitoare a lui Oane are în ea ceva din mesianismul romanticilor. Vărul Niţă, cu hramul ce-l poartă, rămâne în sfera raţiunii şi a acţiunii. Aparenta opoziţie între cele două identităţi se dezvoltă nu în plan factic, ci în sfera ideatică şi în construcţia romanescă: omul gândului, al contemplaţiei, şi omul faptei se completează reciproc.

Pentru Svetlana, mutarea la ambasadă e retragerea în siguranţă şi expectativă – gest specific ginţii, dar care subînţelege un efort emoţional considerabil din partea eroinei. Pentru cimitirgiu e retragere totală, e vremea judecăţii ultime. De aici şi apropierea, prin creştinare, de cele sfinte, de adevărata credinţă. Drumul spre creştinare e şi o urmare a felului cum şi-a trăit viaţa, din care suferinţa nu a lipsit, ba dimpotrivă. Şi cimitirgiul, fostul 07, poartă cu sine o vină, indusă de asemenea de apartenenţa la o gintă. Doar e membru (foarte marcant) al ei. De două mii de ani i se atribuie acesteia, printre altele, „datul” supliciului. Constructori năuci şi îndârjiţi ai Istoriei rămân vărul Niţă şi unchiul Dumitru – ultimul, atât cât mai poate.