Generalul Aurel Rogojan se erijează în istoric

Generalul Aurel Rogojan se erijează în istoric – Răspuns unor insolențe rogojeniste – În cartea „Prăbușirea mitului Securității. Adevăruri ascunse […]

Generalul Aurel Rogojan se erijează în istoric

– Răspuns unor insolențe rogojeniste –

În cartea „Prăbușirea mitului Securității. Adevăruri ascunse despre generalul Iulian Vlad și instituția Securității regimului comunist din România”, Editura Elion, București 2018, istoricii Corvin Lupu și Cristian Troncotă au adus o sumedenie de critici argumentate pe bază de documente față de o serie de afirmații ale lui Aurel Rogojan reflectate în cartea Iulian N. Vlad, Confesiuni pentru istorie, Editura Proema, Baia Mare, 2017.  În ziarul „Evenimentul zilei” din 5 mai a.c., sub mottoul „Istoria este un colecționar de falsuri cu certificare de autenticitate” (http://evz.ro/iulian-vlad-tradator-rogojan-demonteaza.html) fostul ofițer de securitate Aurel Rogojan nu contestă criticile istoricilor, ceea ce înseamnă că este de acord cu ele. În schimb compune nu mai puțin de 28 comentarii, pe care le numește „minciuni”, și care chipurile ar fi fost proferate de cei doi istorici. Fără a intra în amănunte, ne permitem să spunem că așa-zisele contra-argumente ale sale sunt neclare pentru cititori, astfel că aceștia sunt invitați indirect să rețină doar că istoricii Lupu și Troncotă mint, sunt agenți sovietici, scriu cu ură, nu dau dovadă de profesionalism etc.

Fiecare dintre cele peste o sută de cărți citate în bibliografia cărții „Prăbușirea mitului Securității…” ne-au oferit argumente în favoarea formulării unor concluzii privind trădarea Securității și/sau a generalului Vlad, înainte și în decembrie 1989. În această carte a noastră, cât mai ales în cartea „Trădarea Securității în decembrie 1989”, pe lângă argumentele de fond cităm numeroși importanți ofițeri de securitate care au prezentat secvențe din marele act al trădării Securității. Oare toți mint, în afară de Rogojan, care spune „adevărul”?

Rogojan nu combate esența cărții noastre, ci caută „nod în papură” în detalii cu semnificație scăzută în raport cu nucleul vital al cărții.

Cititorul cărții de memorii ale generalului Vlad, scrisă de Aurel Rogojan, va putea constata cât de săracă în fapte importante pentru România a fost activitatea fostului aparat de securitate. Întregul text, remarca un cunoscut ofițer superior al fostului aparat de securitate, pe care nu o să-l menționăm în aceste rânduri, pentru că nu i-am cerut permisiunea, arată ca „un șir de bârfe a două țațe de sex masculin”.

De la nivelul nostru de profesori universitari DE ISTORIE, NU DE JURIȘTI FĂCUȚI LA APELUL DE SEARĂ, CA ROGOJAN, care a completat școala de ofițeri cu ultimii doi ani de Drept, făcuți la Fără Frecvență, ne permitem să ne pronunțăm în domeniul nostru de competență. Desigur, noi am pus îndoiala în fața fiecărei afirmații, înainte de a o insera în carte. Așteptăm alți istorici să completeze scrierile noastre și (de ce nu?) să ne aducă contra-argumente, dacă este cazul, documentate științific, nu pe bază de simple contraziceri, cum procedează Rogojan. Până acuma nu s-a întâmplat. Rogojan nu este istoric! Îi recomandăm să-și vadă de meseria lui, de jurist, în care s-a descalificat suficient, lucrând ca simplu secretar „de la ușa lui Vlad”, ca să-l cităm pe un fost director adjunct al unei direcții centrale a DSS. Tupeul tipic foștilor securiști fundamentaliști îl face să-și permită derapaje, ca pe vremea Securității, când frica de oameni ca el ținea un întreg popor îngenunchiat.

Recomandăm și altor ofițeri de securitate, ca după toate câte a comis această fostă instituție represivă a regimului comunist, desființată, dezavuată și deconspirată ca fiind odioasă, atât oficial, cât și de cercetarea științifică ori de opinia publică, să aibă decența de a scrie puținul sau multul pe care îl știe fiecare din propria lui experiență de lucrător, iar mai departe, să-i lase pe istorici să-și facă treaba lor!

Cât despre afirmația lui Rogojan că suntem agenți ai KGB, este suficient de ridicolă ca să nu mai fie nevoie să o comentăm.

Aurel Rogojan nu a demontat nimic prin afirmațiile sale din cotidianul „Evenimentul zilei” din 5 mai a.c. Cititorii săi au primit doar o pastilă de derută. Felul în care trimite el în derizoriu trădarea generalului Vlad, susținând că trebuia să se producă o schimbare și atât, nu are nimic de a face cu știința istorică, ci doar cu securismele ieftine pe care le-a mai servit celor dispuși să-l asculte sau să-l citească. Cei interesați trebuie să citească ei înșiși și să-și formeze propriile păreri. De la Rogojan nu au nimic de reținut. Concluziile cercetărilor noastre privitoare la trădarea generalului Iulian Vlad și a unor complici ai săi, trădare care a împins România într-un hău, încă din anii dictaturii de dezvoltare, sunt greu de contestat.

                                                                       •

 Istoricii nu sunt nici procurori ca să acuze și nici avocați care să apere. Ei cercetează izvoarele istorice de orice fel, aplicând mai întâi tehnicile diplomaticii (critica documentului), încearcă să pună cap la cap informațiile pentru ca pe baza lor să reconstituie adevărul istoric, adică ordinea concretă în care s-au desfășurat evenimentele, fără ură și fără părtinire. Prin urmare, autorii cărții Prăbușirea mitului Securității… nu acuză pe nimeni și nu apără pe nimeni, ci încearcă să reconstituie adevărul despre instituția Securității regimului comunist din România și rolul generalului Iulian Vlad în evenimentele din decembrie 1989. Aurel Rogojan, cel ce semnează articolul publicat în „Evenimentul zilei”, din 5 mai 2018, cu referire la această carte, nu poate să demonteze concluziile privind trădarea lui Iulian Vlad din simplul motiv că ultimul șef al DSS recunoaște el însuși că „Într-adevăr, pe dictatorul Ceaușescu l-am trădat. Între el și popor am ales poporul. Pentru nimeni și niciodată nu aș fi făcut altfel”. Istoricii Corvin Lupu și Cristian Troncotă doar au atras atenția că în această recunoaștere a lui Iulian Vlad există și o afirmație mincinoasă, chiar cinică  și anume cea referitoare la poporul român. Și au formulat în consecință întrebarea: Cum a apărat el și instituția pe care o conducea poporul român, care în decembrie 1989 a înregistrat 1115 morți și 3 000 de răniți? Și o altă întrebare: De ce în celelalte țări din Tratatul de la Varșovia, trecerea de la regimul totalitar la democrație s-a făcut „în pas de vals”, sau prin „revoluții de catifea”, iar în România prin vărsare inutilă de sânge? Nu era principala atribuție a Securității să prevină astfel de evenimente cu un puternic impact asupra stării reale de securitate națională? Iar la aceste întrebări, istoricii Corvin Lupu și Cristian Troncotă au răspuns cu argumente de necontestat că vărsarea de sânge a fost rezultatul incapacității liderilor politici comuniști și ai Securității de a gestiona situația de criză creată, cu încă mulți ani în urmă. Comuniștii din jurul lui Ceaușescu erau prea slabi, fără personalitate și viziuni politice de perspectivă ca să poată să aducă vreo schimbare, iar Securitatea era „deprofesionalizată”, aspecte recunoscute chiar de Iulian Vlad.

Pornind de la această realitate istorică, Corvin Lupu și Cristian Troncotă l-au evaluat pe Iulian Vlad, în sensul că nu poate fi considerat un erou, ci mai degrabă un fost ofițer de securitate din categoria lui Ion Mihai Pacepa. Cercetând documentele, au constatat că atât Iulian Vlad cât și Ion Mihai Pacepa au același discurs: l-au trădat pe Ceaușescu, nu și poporul român, pe care l-ar fi ajutat să scape de dictatura comunistă. Istoricii Corvin Lupu și Cristian Troncotă nu spun că trădarea lui Ceaușescu a fost de bine sau de rău, ci s-au referit la consecințele dezastroase pentru poporul român care au rezultat în urma acestor trădări. Trădarea fostului general Iulian Vlad este de necontestat și recunoscută chiar de el: „Dacă dictatorul ar fi aflat despre existența unor astfel de ordine sau dacă vreunul din comandații cărora le-am dat dispozițiile respective m-ar fi trădat, în mod cert în acele împrejurări … s-ar fi dispus împușcarea mea pe loc” Iată și motivul pentru care Iulian Vlad îl ruga „fierbinte” pe Ion Iliescu „de a dispune să se analizeze situația” sa „în vederea adoptării unei hotărâri politice și nu juridice”. Că Aurel Rogojan se face că nu înțelege aceste texe, este cu totul altceva, dar să nu-i mai acuze pe alții că nu le înțeleg sau că spun minciuni când fac referire la ele. Fie și din această perspectivă, afirmația jurnalistului Dan Andronic, potrivit căreia „analiza gen. Aurel Rogojan are o valoare istorică prin precizările punctuale pe care le face…” devine ridicolă.

Mai mult, atât Iulian Vlad cât și Aurel Rogojan, recunosc în dialogurile lor că în Securitate s-au petrecut trădări după trădări, iar cei vinovați, din conducerea Securității nu au fost trași la răspundere niciodată pentru acest lucru. Corvin Lupu și Cristian Troncotă dau cifra de 32 de defectori transfugi, iar Vlad și Rogojan utilizează cifra de 60. Atunci, cine și de ce se supără pe istoricii care vorbesc despre trădătorii Securității?

De acord cu jurnalistul Dan Andronic, atunci când afimă că: „uneori întrebările sunt mai importante decât răspunsurile”. Problema este că în Confesiuni pentru istorie… Aurel Rogojan a uitat să-l întrebe pe Iulian Vlad despre unele aspecte, pe care istoricii erau interesați să le cunoască, precum: Cine a scos din luptă tancurile armatei din Valea Girocului în vreme ce protestatarii strigau „Fără violență”?; De ce a venit generalul Iulian Vlad la Arhiva DSS, în august 1989, unde a studiat dosarul revoluției maghiare din 1956?; Ce informații deținea la acel moment și dacă i le-a transmis lui Ceaușescu? Cine i-a împușcat pe cei patru militari, primii morți ai revoltei de la Timișoara, în timp ce se scanda „Fără violență”?; Cine a ordonat asasinarea generalului Vasile Milea?: Cine a ordonat asasinarea generalilor Nuță și Mihalea, care veneau spre București, de la Timișoara, cu documente-probe despre amestecul străin în revoltele timișorenilor, dar și cu intenția de a-i salva viața lui Ceaușescu?;  De ce nu a recunoscut în timpul proceselor sale despre amestecul străin în evenimentele din decembrie 1989, și a făcut acest lucru abia în ultimii săi ani de viață, deci după ce istoriografia descoperise acest lucru?; Pe ce documente s-a bazat Iulian Vlad când s-a exprimat că în ultimii 10 ani Securitatea se deprofesionalizase?; Oare nu cumva prin ordinul ca trupele de securitate să iasă în stradă cu cartușe de manevră i-a protejat practic pe agitatorii (străini) înfiltrați printre protestatari la Timișoara, fapt pentru care Ceaușescu l-a acuzat de trădare?; De ce nu a insistat să primească un răspuns la întrebarea privind tăcerea lui Ion Mihai Pacepa în legătură cu numele lui Iulian Vlad?; De ce a manipulat Iulian Vlad cercetarea în cazul trădării lui Ion Mihai Pacepa?; Ce credea Iulian Vlad că au făcut ofițerii de securitate cu banii acumulați din „aportul valutar special”? De ce i-a numit „teroriști” pe luptătorii din rezistență, respectiv din formațiunile „R” comandate de generalul Paul Șarpe, când ei fuseseră activați legal de conducerea statului prin Planul de Mobilizare?; De ce Iulian Vlad s-a situat în postura unui autentic delator, trădându-și subordonații din aparatul Securității, prin declarația din 2 februarie 1990 adresată Procuraturii Militare?;  De ce i-a împiedicat pe ofițerii de securitate și de miliție să-și apere sediile, prin ordinul nesăbuit de a-și depune armele la rastel și a le sigila?; De ce i-a mulțumit colonelului Aurel Dragomir de la Sibiu, pentru că acesta nu făcuse altceva decât un adevărat masacru în rândurile cadrelor de miliție și securitate, ca să nu mai spunem despre arestarea lor ilegală și deținerea în condiții total inumane la bazinul golit de apă al Școlii Militare?; Care erau acele dosare de urmărire informativă deschise de unități centrale și teritoriale aflate în coordonarea șefului DSS și de ce acestea erau scoase de sub controlul profesional efectuat de comisii de control numite tot de șeful DSS? Și multe altele. Ca să-l parafrazăm pe jurnalisult Dan Andronic, să spunem că uneori întrebările nepuse unui memorialist sunt mai importante decât lipsa răspunsurilor (tăcerea).  

       Dl Dan Andronic spune că a citit pe nerăsuflate cartea lui Aurel Rogojan, Confesiuni pentru istorie…, care numără peste 800 de pagini. Ne întrebăm cu îndreptățire de ce nu a făcut acest lucru și cu cartea noastră Prăbușirea mitului Securității.., care oricum este mai puțin voluminoasă, 370 de pagini, și mult mai bine documentată (a se vedea aparatul critic și bibliografia). Poate o s-o citească între timp. Astfel va putea constata că a greșit atunci când a afirmat că Aurel Rogojan este specialist în contraspionaj. De asemenea, va mai putea realiza că a greșit și atunci când a afirmat că „ofițerii subordonați generalului Iulian Vlad au considerat necesar să-i apere memoria”. Dacă ar fi parcurs și cartea noastră Prăbușirea mitului Securității…, ar fi constatat ușor și fără prea mare efort de înțelegere că în afara unor foști ofițeri de securitate fundamentaliști în frunte cu Aurel Rogojan, Radu Tinu (care semnează cu pseudonimul Cătălin Zalmoxis comentariile jignitoare și suburbane de pe internet), Filip Teodorescu, și alți câțiva ca ei, mulți alți foști ofițeri de securitate, mai ales cei din contrainformații, care știau multe despre Vlad și alți șefi, dar nu aveau cui să le raporteze, ni s-au adresat, punându-ne la dispoziție manuscrise și alte relatări cu caracter memorialist, care vin să contureze o imagine de ansamblu mult mai consistentă asupra problemei trădărilor și a duplicităților din fosta Securitate. S-au adunat atâtea materiale încât se poate aborda o nouă carte cu tema Trădările și jafurile din economia națională.

În urma dezvăluirilor noastre, cu argumente de necontestat, unele inspirate chiar din recunoașterile fostului general de securitate Iulian Vlad, se prăbușește mitul creat total irațional și nemeritat în jurul Securității. Acest mit prezenta și din nefericire încă mai prezintă fostul aparat de securitate și pe ultimul lui șef, drept eroi care chipurile ar fi salvat România, (prin trădare-sic!), de la un dezastru și mai mare față de cei 1115 morți și cei peste 3000 de răniți. În opinia istoricilor Corvin Lupu și Cristian Troncotă, un astfel de mit reprezintă o jignire, dacă nu chiar o blasfemie, la adresa valorilor poporului român. În anul centenarului Marii Unirii, astfel de blasfemii trebuie trecute în categoria imoralității și a lucrurilor infame. Românii nu au nevoie de așa ceva.

Unde sunt minciunile istorice pe care le reclamă Aurel Rogojan? Noi considerăm că cititorii sunt singurii îndrituiți să-și formeze propriile opinii, iar  istoricii noilor generații, care se vor apleca cu aceeași acribie asupra problemelor fundamentale ale istoriei României în context european și universal vor fi singurii îndrituiți să judece  și să evalueze.

Am mai spus-o, dar se pare că Aurel Rogojan fie nu înțelege, fie se face că nu înțelege. Repetăm. Pentru ca istoricii să poată efectua o evaluare cât mai corectă a Confesiunilor pentru istorie…, ca izvor istoric, ar trebui publicată integral pe internet întregistrarea video și audio a dialogurilor dintre Rogojan și Vlad, sau o declarație scrisă sub semnătura lui Vlad că este de acord cu forma finală pentru a fi publicată. Pe istoricii Corvin Lupu și Cristian Troncotă îi interesează acele pasaje în care Iulian Vlad îi jignește. Dacă nu există așa ceva, înseamnă că avem de-a face cu falsuri grosolane săvârșite de Rogojan, ceea ce înseamnă că întreaga lucrare Confesiuni pentru istorie … ar trebui aruncată la coșul de gunoi. Poate rămâne, desigur, doar ca o mostră de lucrare propagandistică în folosul foștilor ofițeri de securitate fundamentaliști din aripa trădătoare a Securității.

Îl mai sfătuim încă o dată pe Aurel Rogojan să înceteze a se mai erija în postura de istoric sau de mare analist politic. Nu îl prinde pentru că se trădează singur. El este doar un biet diletant.

N.B. Ne pare nespus de rău că redacția ziarului „Evenimentul zilei” nu ne-a acordat dreptul la replica față de insolențele rogojeniste. Să tragem concluzia că se situează pe baricada foștilot ofițeri de securitate fundamentaliști din aripa trădătoare a Securității?

                                Prof. univ. dr. Corvin Lupu și prof. univ. dr. gen. bg. SRI (rez.) Cristian Troncotă

*

*

Nota redacției: În primii ani de după „revoluție” am scris la Adrian Păunescu un text intitulat Care securitate? , pe ideea că au existat mai multe soiuri de securiști: securiștii patrioți, naționaliști, securiștii bișnițari și securiștii trădători, care au colaborat cu entități anti-românești. Nu-i nicio deșteptăciune să-i împarți pe foștii securiști în cele trei mari categorii. Le regăsim și printre politicieni, printre ziariști, printre formatorii de opinii etc. Cu precizarea că de foarte multe ori trădătorii sunt și persoane strângătoare, pricepute să agonisească de pe urma actelor de trădare.

i.c.