O POZĂ DE FAMILIE

Noi si sasii 1

– capitol din „Suferintele din Ardeal” – Vasile Stoica

Afara de unguri am avut in intreg trecutul nostru, cum avem si astazi, un dusman tot asa de ireductibil si care tot asa de mult ar dori nimicirea noastra: poporul sasesc.

S-a spus in atatea randuri ca acesta e un popor cult, ca ne-a voit totdeauna binele, ca a contribuit la miscarea noastra culturala, iar uniii barbati de-ai nostri cand vorbeau de sasi, stateau aproape sa-si ridice palaria. In realitatea insa, neamul acesta pe cat de mic, pe atat de rautacios, a ajutat tot asa de putin dezvoltarea noastra, precum au ajutat-o ungurii. Sasii niciodata nu si-au batut capul cu altceva decat cu stoarcerea cat se poate de nemiloasa a neamului romanesc incaput pe mana lor.

Colonistii adusi din Germania in veacul XII si XIII, sasii, fura asezati in tinuturile pe care le ocupa astazi, dandu-li-se intru totul aceleasi libertati pe care le aveau Romanii si punandu-li-se la indemana de catre regele Andrei II in 1224 campuri si paduri, pe care aveau sa le intrebuinteze deopotriva cu locuitorii bastinasi, Romanii. Aceste tinuturi fura numite „Fundus regius”, „Pamantul craiesc”.

Avand norocul ca din partea regilor unguri sa li se asigure rand pe rand tot soiul de privilegii, sa intarira, incat nu se mai putea face nimic in Ardeal fara dansii. Organizatia lor autonoma fu garantata de toti regii care urmara dupa Andei II. Ajunsera un adevarat stat in stat, conducandu-se dupa propriile lor hotarari. In fruntea lor aveau un „conte al sasilor”, „comes saxonum”, care n-avea sa se supuna loctiitorului regal, voievodului ardelean, ci numai regelui. El avea sa conduca sedintele si sa se ingrijeasca de indeplinirea hotararilor „sfatului national”, ale asa numitei „Universitati”, in care reprezentantii tuturor tinuturilor sasesti chibzuiau ocarmuirea norodiului lor.

Dregatorii si preotii sasi nu erau supusi nici unei autoritati regale: aveau sa se supuna numai „Universitatii” si dispozitiilor slujbasilor ei. La dietele tarii isi trimiteau reprezentanti de al caror cuvant trebuia sa se tina seama totdeauna.

Stapani astfel inca de la asezarea lor pe o organizatie puternica, autonoma, sprijiniti cu mari scutinte sw catre regi, nimicira pas cu pas libertatilr Romanilor cu care erau egali la inceput, pusera mana pe pamantul si padurile noastre si ne adusera pe noi, locuitorii bastinasi ai tarii, intr-o adevarata robie fata de dansii. Pamanturile pe care ei nu erau decat musafiri, ajunsera incetul cu incetul adevarata lor proprietate.

Cand in veacul XIII si XIV se organizeaza secuimea privilegiata si apoi razbate in Ardeal boierimea ungureasca, sasii indata le intind mana ca impreuna sa poata stapani mai trainic norodul romanesc al satelor. In 1437, impreuna cu ungurii si secuii formeaza celebre „Uniune a clor trei natiuni” al carei scop clar era inabusirea noastra. Noi ajunseram si in pamantul sasesc adevarati iobagi ca si in tinuturile nemesilor unguri. E adevarat ca nu slujeam unor boieri, dar in schimb indeplineam pe seama comunelor, oraselor si slujbasilor sasi aceleasi servicii ca si iobagii.

`Cand dupa 1526 in Ungaria izbucni razboiul celor doi regi, Ferdinand si Ioan Zapolya, in care interveni si Petru batand pe Ferdinand langa Feldioara in 1529, puterea sasilor crescu si mai mult. Fiecare dintre rivali voia sa si-i castige si astfel se supralicitara in darnicie. Iar intarirea sasilor noi o simteam mai dureros. Comunele sasesti si slujbasii autonomiei lor urmau cea mai nemiloasa stoarcere a satelor noastre de pe pamantul administrat de dansii. In vreme ce toti locuitorii Ardealului dadeau dijma numai preotilor lor, Romanii din pamantul sasesc trebuiau sa dea dijmaele totdeauna preotilor sasesti. Daca un sat era curat romanesc, deci nu era preot sasesc in localitate, Romanii aveau sa dea aceasta a zecea parte din agoniseala lor preotului sasesc din satul cel mai apropriat. Ba au mers si mai departe. Unor sate romanesti le-au fost impuse tot felul de dari, pe care aveau sa le incaseze satele sasesti, in frumosul sat romanesc Poiana, de langa Sibiu, toti tinerii romani, cand se casatoreau, trebuiau sa plateasca o anumita taxa comunei sasesti Dabârca din apropiere. Si aceasta din cele mai vechi vremuri pana la 1789.

Satele romanesti aveau sa dea tot felul de muncitori pentru cladiri in orasele sasesti, pentru canalizari, pentru ridicari de sosele, aveau sa dea servitori gratuiti tuturor slujbasilor sasi. Unele sate pana la 1848 fura silite sa trimita cate un om de serviciu la bucataria primarului orasului Sibiu. Carausiile pe seama oraselor aveau sa fie facute tot de Romani, si fireste, fara nici o rasplata. Principii ardeleni avand mare nevoie de sprijinul banesc al sasilor, lasara totul la hatarul lor.

Pe la 1540 sasii incepura si la noi o actvitate de a ne cucerii la luteranism. In 1544 tiparira in Sibiu un catechism pe care il introdusera chiar cu forta in comunele romanesti si in mahalalele oraselor. Sprijinira si tipariturile lui Coresi.

Cand insa de la 1550 recunoscu deplina libertate legii luterane, deci libertate pe care noi Romanii ortodocsi pana atunci nu o aveam, sasii isi dedera seama ca luteranizarea noastra e o primejdie pentru dansii: punea mana pe niste drepturi care ne-ar fi sprijinit intrucatva dezvoltarea si nu ne-ar mai fi lasat sa fim exploatati sw dumnealor. Deci nu numai ca inceteaza orice activitate de convertire in satele noastre de pe pamantul lor, ci se nazuiesc sa impiedice si latirea calvinismului in aceste sate. Pentru ei era mult mai avantajos sa ramanem asa, ortodocsi prigoniti de stat si fara putinta de a ne inalta catusi de putin capetele, decat sa ne convertim la Protestantism, sa ni se ingaduie si noua oarecari usurari si saa incepem a ne simti si noi oameni.

Hotararile sasilor aduse pentru exploatarea noastra, care in veacul XVI alcatuiam marea majoritate a locuitorilor din pamantul craiesc, devin tot mai drastice. In 1582 orasul Sibiu interzice Romanilor pana si pescuitul in rauri. Si aceasta fiindca unii dintre meseriasii sibieni faceau sport din pescuit.

In veacul XVII in jurul Sibiului se aduce hotararea ca “daca vreun Valach din Poplaca cojeste un copac facandu-l sa se usuce, va fi spanzurat de creaca copacului; daca vinovatul nu poate fi prins, comuna Poplaca are sa dea al Valach ca sa fie spanzurat in locu lui”.

Tot atunci sasii din toinutul Fagrasului decid: “Daca turma vreunui Valach trece in imas oprit si Valachul ae impotriveste cu arma (bâta!), la dovada martorilor…acest Valach va fi pedepsit cu moartea…”

Cele mai multe hotarari le aduc cu gandul de a imbogati pe preotii si taranii sasi si de a umili si saraci pe bietii Romani ca astfel sa-I stapaneasca mai usor. In 28 August 1679 sfatul orasului Brasov aduce urmatoarea hotarare: “Daca in comuna Râsnov moare un Valach si nu are copii, pamanturile si averea lui vor fi mostenite nu de neamuri, ci de cel mai apropiat sas din vecinatate. Acelas lucru are sa se intample si daca mortul are copii, insa copii sunt casatoriti in alt sat, precum si atunci cand se poate dovedi ca pamanturile parintelui mort au fost odinioara sasesti”.

Fireste, sasul din vecinatate totdeauna putea dovedi cu martori ca pamanturile mortului n-au fost romanesti.

La sfarsitul veacului XVII locuitorii din Rasinari se plang care comisarii impriali dezvaluindu-le toate miseliile pe care le-au savarsit sasii sin Sibiu, luandu-le cu forta campurile, padurile si supunandu-I la tot felul de sarcini si batjocuri:

“Noi satul Răşinari, aceasta plânsoare aducem înaintea Măriilor Voastre, precum a fost hotarul noastru până unde zic “Vadul Muchii”; apoi s-au sculat domnii din Sibiu şi ni l-au luat până unde se chiamă de către cetate “Livada Bulgărilor” şi din sus de “Livada Tănaciului” şi au făcut pace faţă fiind domnii 100 de bărbaţi; şi când au făcut acea aşezare şi legătură a fost leatul 1631 Martie 13 zile. Şi noi satul Răşinari ne-am ţinut de legatură si de pacea care s-a făcut atuncea, iară domnii Sibiului nu s-au ţinut de legatură şi de pace, ce ne-au stricat întâiu scaunul de lege care au fost judecând 40 de bătrâni juraţi la judecată de moarte şi au mânat călăraşi în pădure şi au tăiat furcile de le-au dat jos. Şi după aceea s-au pus domnii a stăpâni pădurea în silă şi au zis domnii de la Sibiu către dregătorii noştri: De acum înainte să bage porcii în pădure numai domnii şi 40 de bătrâni şsi popii şi morarii; iar noi ne având nici o putere am căutat să-i lăsăm.

Iar după aceea, fiind judeţ mare Frank şi Sacs Ianăş“bulgăr” (consilier al oraşului) ne-au oprit să mai bage Românii din Răşinari porc în pădure şi ne-au luat lunca de fân şi un ştiuc de luncă din sus de către moară…şi pe alt ştiuc de hotar plătim cu bani, luând acestea toate in silă împreună cu morile si au oprit pe tot omul să nu mai aducă cârciumă în Răşinari, fără numai domnul bulgăr…a lui vin să se vânză…

După aceea. Când judeţ a fost mare domnul Taici, acesta a făcut de au luat de la o stână un caş şi un berbece, apoi au luat doi caşi şi doi berbeci de la toată stânaş si a fost toata vremea aşa; După aceea fiind judeţ mare domnul Bosner si bulgăr domnul Ţikelea, au lăsat acei doi caşi si acei doi berbeci de la toată stâna şi au cerut bani de la toate stânile, care făcea suma peste tot fiorinti 230; şi cerând bani noi n-am voit să dăm, ştiind că sunt ai noştri munţii din moşie. Apoi vazând domnii că nu dăm bani, ne-au prins şi ne-au bătut şi ne-au mânat pe domnul Abraham si pe domnul Rităr si domnul Lunard, care este judeţ la Miercurea, si pe domn vaşerbirăul care este acum – fiind atunci hodnogi – şi au prins pe Bucur Hămbăşan, fiind deegătoriu, şi pe Manlu Roman şi pe Bucur Ihora şi pe Aliman Băncilă şi pe Coman Răspop şi pe Bucur Scumpie; şi prinzându-i au yis către Hămbăşan: unde-i judele? El a răspuns: nu ştiu – că judele fugise de frică: şi pe acei oameni pe care-i prinsese, i-a băgat în temniţă, bătându-i cât le-a fost voia; şi i-au ţinut prinşi 17 zile şi până n-au dat banii munţilor, nu i-au slobozit de acolo; şi la un om au băhgat călăraşii calul în casă şi i-au dat fân pe masă si nu l-au scos din casă pâna n-o plătit tot”.

Volniciile acestea sunt apoi tot mai necrutatoare, cu cat sasii se simt mai ocrotiti de ocarmuire.

Dua 1690, cand in Ardeal se instapanesc definitive Habsburgii si dau mare atentie poporului sasewsc privilegiat, siluirile ajung aproape de necrezut. Satele romanesti sunt stoarse de bani. Taranii chinuiti, eploatati. Multi se gandesc la fuga, incat jupanii sasi hotarasc sa arda pe rug orice roman care vrea sa treaca granita.

In multe locuri sasii dornici de a pune mana pe pamanturile romanesti alunga cu armata pe Romani din satele lor.

In 1751 izgonesc astfel pe toti romanii din cercul Nocrichului. Bietii oameni raman pe drumuri in miezul iernii.

Harbsburgii, gandindu-se la o colonizare a Ardealului cu nemti din Carintia si Stiria, trimit in Ardeal in 1754 pe consilierul Seeberg; iar acesta face toate pregatirile necesare. Alege satele, unde ar fi bine sa fie colonizati nemtii si indeamna pe sasi sa-I izgoneasca pe Romanii de acolo. Sasii indata alunga pe Romanii di Slămnic, Şura Mică şi Vupăr, aproape de Sibiu, nimicindu-le întreaga gospodărie.

In multe tinuturi abuzurile au dat nastere unor adevarate revolte. Romanii din Valea Rodnei in acelasi an 1754 batura slujbasii sasi si se razvratira impotriva administratiei lor. Iar cu 4 ani mai tarziu se plang cu multa durere imparatesei Maria Tereza ca sasii calca in picioare toate drepturile dumnezeiesti si omenesti, cer djme si dari peste dari, cer bani dupa fiecare vita, zacand ca padurile si campurile sunt ale lor, apoi maresc necontenit sumele acestor dari. “Daca le place, ori avem ori nu avem de lucru, trebue sa plecam la vant, caci altfel ne prind si ne bat….daca nu poti plati, te prind , te leaga, te inchid, ridica in toate satele furci de spanzurat, iti leaga pietre de picioare si te batjocoresc si chinuiesc, pana ce dai banii…Iau atata de la noi, cat nu putem da, si nu vor sa ne dea niciodata chitante de cat am dat, ci mai vin comisarii, care ne arata razasurile unde putem vedea ca am dat mai mult decat se cuvenia; iar daca ii rugam sa ne dea inapoi banii ce I-am dat pe deasupra, ei rad si spun: vi-I plateste craiasa!”.

Si asupririle si izgonirile Romanilor din satele lor continua si mai departe. In 26 Aprilie 1776 orasul Sibiu hotaraste alungarea Romanilor din comunele Şura Mare, Hamba, Sâmnic, Vupăr, Noul Săsesc, Caşolt, Guşteriţa si Roşia Săsească. Cu cateva zile mai tarziu bietii Romani din aceste sate sunt totii muritori de foame pe drumuri, iar gospodaria lor ajunge pe maini sasesti. Se facura plasori la ocarmuire, se facura anchete si in sfarsit trebui sa intervina insusi guvernatorul , baronul Brukenthal si sa declare: satele curat roamnesti au la pamant si la paduri aceleasi librtati ca si cele sasesti; de asemenea aceleasi libertati le au si Romanii care traiesc in unele commune impreuna cu sasii; toti Romanii de pe pamantul sasesc sunt pe deplin leiberi de a-si organiza gospodarii si de a-si face cladiri, dupa bunul lor plac.

Cu toate acestea Roamnii nu se mai putura intoarce la vetrele lor decat abia tarziu catre 1800, cand fireste nu mai erau in vioata decat vreo cativa dintre cei izgoniti.

Nu e astfel nici o mirare daca si astazi poporul cel mai bogat in Ardeal sunt sasii. In gospodariile admirabile ale taranilor sasi, in averile institutiilor lor e truda si sunt lacrimile a sute de generatii romanesti exploatate mai rau decat niste cete de robi.

Cand in 1792 Romanii inainteaza imparatrului crerea lor “Supplex Libellus Valachorum” si in dieta de la Cluj e vorba despre Romani, sasii declara cu toata taria ca pe teritoriul regesc Romanii nu sunt bastinasi, ci sunt veniti din tarile vecine ca niciodata n-au avut nici un drept si ca deci e nemaipomenita indrazneala din partea lor sa ceara ceea ce nu li s4e cuvine.

In sfaturile oraselor sasesti si mai ales in sedintele “Universitatii” cu totii tipara ca orice concesiune li s-ar face Romanilor e o primejdie pentru sasi. Inaintara opi o multime de memorii imparatului, ba scoasera si brosuri la Viena ca sa combata cererile noastre. Si nazuinta lor izbuti: Romanii din tinuturile sasesti si dupa revolutia franceza ramasesera in aceeasi stare umilita in care erau pana atunci.

Cand in 1837 episcopul Moga inainteaza dietei din Sibiu un memoriu carand usurare pe seama Romanilor din pamantul sasesc, sasii nici nu vor sa auda de cererile lor, ci arunca la cos memoriul…

Nici nu putea fi altfel. Ungurii castigasera tot mai multa putere, iar sasii, dupa vechiul lor obicei cautau sa se dea cu cel tare. Pana ce curtea de la Viena tinea in frau pe unguri, sasii erau alaturi de dansa. Dupa 1830 insa, cand ungurii incepura sa se ridice impetuos impotriva Vienei, sasii trecura de partea acestora. Intre ei se nascu o legatura stransa, frateasca, al carei scop in mare parte era asuprirea noastra.

Anul 1848 aducand egala indreptatire a popoarelor, “Universitatea” saseasca, nemaivand incotro, se invoieste si ea ca in sfaturile comunale sa fie primiti si Romani, de asemenea ca diferite commune sa sprijineasca pe rpeotii romani si admite ca si copii Romanilor sa poata intra la meserii, dar numai “cand vor fi indeplinte toate conditiile de cari atarna primirea ucenicilor si indreptatirea de a putea fi meserias”. Iar conditiile fiind stabilite de dansii, era firesc ca Romanii niciodata nu corespundeau celor ce li se cereau. Ridicarea unei clase de industriasi roamni trebuia inabusita, deorece ar fi fost paguba industriasilor sasi.’

Cand in preajma dietei din Mai 1848 se discuta chestia unirii Ardealului cu Ungaria, iar Romanii in adunarea de la Blaj se rostisera impotriva ei, sasii tinura si ei o intrunire, se intelesera sa admita unirea si in sedintele dietei din 29 Mai votara cu totii alaturi de unguri. Indata ce insa armatele imparatesti incepura sa patrunda in Ungaria, sasii parasira cu totii pe unguri, se declarara credinciosi imparatului si ramasera sub aripile ocrotitoare ale generalului Puchner, inrolandu-se vreo cativa in ostire. In vreme ce noi alcatuiseram legiuni intregi si sutineam lupte inversunate pe Mures si in Muntii Apuseni, sasii stateau frumos pe la casele lor, fara sa stie macar ce e razboiul. Iar drept rasplata pentru aceasta minunata credinta saseasca, imparatul dupa infrangerea ungurilor, intari diin nou toate privilegiile pe care le avusesera inaite de 1848 si umplu toate slijbele inalte cu dansii. Fruntasii nostri in aceeasi vreme erau arestati si batuti.

Cand dupa razboiul cu Italia, in 1859, Viena se simtea slabita si cauta o impacare cu ungurii, sasii vazura ca de aici incolo viiotrul lor va fi iarasi al ungurilor. Cautara deci sa se apropie de ei. Vazusera ca pentru privilegiati in Ardealromanismul e o primejdie si de aceea se nazuira acum sa alcatuiasca din nou vechea alianta impotriva noastra.

In 1860 la serbarile sasesti din Bistrita invitara pe toti fruntasii unguri ardeleni, pe contii Teleki, Bethlen, Eszterhazy, Banffy, Miko, ba veni si fostul ministru, baronul Iosif Eotvos. Sasii ii primira cu mare alai, cu avantate discursuri de infratire. Seara aranjara un bal la care se juca “ciardas” si vals deopotriva, tinura si unii si altii toasturi, sarbatorind impacarea ungaro-saseasca si inchinand pentru o frateasca buna intelegere in viitor.

Urmarile acestei infratiri aveam sa le simtim tot noi. In 1867 se facu impacarea intre Viena si unguri si de atunci incoace sasii devenira vrednici ucenici ai ocarmutorilor tarii. Pe toate terenurile cautara sa inabuse miscarile noastre in tinuturi unde locuiam impreuna cu dansii. Cu totii erau credinciosi dorintelor lui M. Scenker care scria pe fara ca datoria sasilor in viiotr e sa mearga mana in mana cu maghiarii.

Daca ar fi fost cu putinta, ar fi adus din nou zilele din veacul XVII. Primind insa si ei unirea cu Ungaria si pastrandu-le legea pentru egala indreptatire votata in 1848, isi pierdura si ei viata lor autonoma. In 1876 “Universitatea” lor, care pana atunci era corp politic, un mare sfat national, din care faceau parte toti fruntasii oraselor si institutiilor sasesti, se transforma total. Padurile si mosiile ce le stateau la indemana alcatuiesc un fond, din care au sa sustina scoli si biserici in fostul “pamant craoesc”. Deci din veniturile lor sunt datori sa contribuie si la sustinerea scolilor si bisericilor romanesti. “Universitatea” are sa chiverniseasca aceste averi si sa se ingrijeasca de o impartire echitabila a ajutoarelor.

De la 1876 incoace politica lor s-a legat apoi tot mai strans de politica ungureasca, inceteaza de a mai avea un drum al lor propriu. Le dispare orice simt de demnitate si in sufletele conducatorilor lor isi face loc un reptilism urat, care le cuprinde in cativa ni intreg poporul. Nu-I mai intereseaza decat faptul ca aRomanii se ridica. Cu ochii plini de pizma urmaresc progresele noastre si se zbat pe toate cararile se ne stavileasca. Se aliaza cu ungurii, fiindca ii vad tari si vad ca si scopul politicii unguresti e nimicirea noastra. Nu vor sa priceapa ca infrangerea noastra, care sutem cel mai puternic element nemaghiar, insemneaza si infrangerea principiului nationalitatilor si biruinta suprematiei volnice a rasei unguresti care ne sapa marmantul nu numai noua, ci si mult ocrotitului popor sasesc.

Astfel se intampla ca, in vreme ce neamurile nemaghiare se sub stapanirea ungureasca se apropie intre olalta, se intovarasesc si alcatuiesc in parlamentul din Budapesta un partid al nationalitatilor, sasii nu numai ca nu vor sa faca parte din aceasta alianta, ci intra de-a dreptul in partidele guvernelor unguresti, sustinandu-le toate faptele si toate planurile de ungurizare. Si consecventi intregului lor trecut, nu intrea decat in partidul celor de la putere. Daca acesta a cazut, sasii il parasesc si trec la ce-l care-I urmeaza….Ca toate guvernele cautau sa zdrobeasca pe nemaghiari, asta avea putina importanta pentru sasi. Ei se multumeau cu fagaduinta ce li se facea: ca legile de maghiarizare nu vor fi aplicate fata de ei…

In 1890-1894 sasii ca membrii ai partidului liberal aproba politica de colonizare a ungurilor in tinuturile ardelene, precum si infiintarea de catre stat a unui fond pentru colonizari de 6 milioane de corona. In 1906-1907 ca membrii ai coalitiei kossuthiste, primesc fara murmur legea de maghiarizare a contelui Albert Appony, desi aceasta ameninta scolile lor ca si pe ale noastre. Pretutindeni unde au crezut ca ne pot face rau, au adus servicii guvernelor unguresti. Nu s-au sfiit nici chiar de denuntari josnice.

In schimbul acestei atitudini de temeneli si reptilism, guvernele unguresti le dau apoi, drpt bacsis, diferite ape seama scoilor si institutiilor lor de cultura. Astfel in 1912 pentru a-si ridica o zidire noua pe seama liceului lor di Brasov, care in clasele V-VIII are abia cate 4-6 elevi, li s-a dat de catre stat 400.000 coroane fara a pune vreo conditie in vreme ce noi de 10 ani incoace cerem zadarnic un ajutor de 100.000 coroane ca sa putem ridica in Brasov o cladire mai incapatoare scoalei noastre comerciale de acolo, care are In fiecare clasa peste 50 de elevi si e silita sa se adaposteasca intr-o casa particulara transformata: cererea nu ne poate fi ascultata decat daca ne invoim ca jumatate din studii sa fie invatate ungureste.

Spinarea de gumilastic a sasilor a fost rasplatita de catre unguri si cu alte bunatati. Astfel guvernele unguresti le-au dat mana libera fata de Romanii din tinuturile sasesti. Iar ei, unde conducerea e in mana lor s-au purtat fata de noi cu u sovinism mai brutal chiar decat sovinismul ungurilor. Aceasta mai ales in orasele Sibiu, Brasov, Sighisoara, Medias, Bistrita, Sebesul Sasesc si Orastie, in comitatele Sibiu si Brasov. Nu este ram de activitate in care sa nu fi cautat ei inabusirea sau cel putin opacirea propasirii noastre.

Au facut inainte de toate tot posibilul ca in tinuturile unde traiam impreuna cu dansii, sa impiedice dezvoltarea unei clase intelectuale romanesti. Cum comunele, orasele si comitatelel din Ungaria si Ardeal isi au toate organizatia lor autonoma, conducere independenta de guverne, sasii pretudindeni unde au puterein autonomii au inlaturat fara crutare elementul romanesc. Toate slujbele le-au umplut cu sasi, toate furniturile, toate intreprinderile li le-au dat lor, fara a tinea seama de ofertele adeseori mai avantajoase ale unor intreprinzatopri romani. In Brasov, in Sibiu si in celelalte orase, de la primar pana la sergentul de strada toti sunt sasi, presarati cu cate un ungur. Romanii nu-s decat maturatorii si slugile…

Au vazut apoi conducatorii sasi ca viata noastra economica incepe sa se ridice, la orase incepe a se ivi o clasa de mici meseriasi si negustori roamni, iar la sate taranimea romaneasca deprinsa cu nevoile, muncitoare, nepretentioasa si cu casa plina de copii, agoniseste, cruta si cumpara pamant de la sasii mai domnosi si aproape sterpi. Si-au dat deci toata silinta sa ne stavileasca. In societatea lor au trezit pretutindeni ura impotriva noastra. Au facut o adevarata oragnizatie, al carei scop e sa ne puna piedici. Negustorii si meseriasii lor nu primesc ucenici romani…E intelegere intre ei si in ce priveste cumparaturile. Un sas nu are voie sa cumpere de la Roman. In comuna Avrig de langa Sibiu ese un mic sanatoriu instalat de biserica saseasca din Sibiu in vechiul oarc al baronului Brukenthal. Ei bine, desi Avrigul are aproape 5.000 de locuitori, care ar putea furniza toate cele necesare acestui sanatoriu, totusi de la dansii nu se cumpara absolut nimic, epntru ca sunt Romani; carne, oua, untura, zarzavat toate sunt aduse pe preturi mai mari din cel mai apropiat sat sasesc, Bradu…

Mai inversunata e lupta pentru pamant. Conducatorii vietii sasesti vor sa impiedice cu price prêt pe Romani de a-si agonisi pamanturi de la sasi, care au mai mult decat le trebuie. Sub ocrotirea administratiei, preotiii si invatatorii lor au infiintat pretutindeni mici banci, sucursale ale bancilor mari din orase, care dand taranimii imprumuturi ieftine o feresc de a fi nevoita sa-si vanda Romailor tarinile. Preotii umbla chiar din casa in casa sfatuind si facand pe fiecare gospodar sa jure ca niciodata nu-si va vinde vreunui Roman mosioara. Indata ce un sas e sislit sa-si vanda vreo livejoara cat de mica, banca sau biserica lor I-o cumpara si I-o lasa si pe mai departe spre folosinta, in schimbul unei arende neisemnate.

Bancile lor sustin lupta din toate puterile. Mijloace banesti au din belsug probabil si din Germania – incat biruinta in anii din urma le era asigurata…in vreme ce ei au de fiecare sas un capital de 2000 coroane, noi avem de fiecare Roman 50 coroane. Evident in lupta aceasta economica fortele sunt intr-o ingrozitoare disproportie.

Pentru a ajunge si mai sigur la izbanda bancile si societatile sasesti au intemeiat acum vreo 5-6 ani o institutie financiara centrala “Vorschussverein”, indreptata direct impotriva noastra. Aceasta cumpara orice pamant sasesc ce este de vanzare, dand preturi mai mari decat cele mai avantajoase oferte venite din partea vreunui Roman. De unde are atatia bani la dispozitie, e o taina.

In urma acestei purtari dusmanoase a sasilor din multe sate bietii Romani ca sa poata asigura traiul familiilor lor, plecau in America, nenorocindu-se prin fabrici, doarece acasa nu puteau pune mana pe o bucata de tarina ca sa-si castige cu plugaritul cele de lipsa. Dupa ce deci in decursul vremurilor pamanturile ne-au fost rapite prin tot felul de volnicii, acum nu mai avem putinta de a ni le redobandi nci prin cea mai incordata munca cinstita!

Ceea ce-I doare inca pe sasi si ceea ce pizmuiesc ei la noi, e spornicia. In vreme ce casele romanesti sunt pline de copii, de la 5-6 in sus, ale sasilor sunt goale in urma sistemului inradacinat de dansii, de a avea un singur copil ca se nu se imprastie averea. Viitorul e al celor spornici!…

Conducatorii sasilor s-au gandit si ei la colonizari. Un plan al lor era sa aduca pe svabii din Banat, expusi ungurizarii si sa-I aseze in satele roamano-sasesti in Ardeal, intarindu-si taranimea. Astazi acest plan a suferit o schimbare. Colonizarile se vor face nu aducand pe svabii din Bant, care trebuiesc pastrati si intariti acolo unde sunt, ci aducand nemti din Germania, unde e mare prisos de populatie. Bancile sasesti din Ardeal au si pus la indemana acestui proiect o suma de 5 milioane coroane.

In mintea lor razboiul de azi a trezit un gand maret: de a face din Ardeal un fort al germanismului. Si desigur infaptuirea acestei idei va fi sustinuta cu toata puterea de institutiile financiare si nationale ale Germaniei. Iar rasa germana nu e dintre acelea care se apuca anevoie si se lasa usor….

Astfel planurile sasilor au acelasi scop ca si ale ungurilor: infrangerea noastra. Alianta lor ne-a facut si – cine stie? – ne va face multe zile amare. Si orica s-ar parea ca sasii sunt mai de omenie, in realitate in sufletul lor e eceeasi dusmanie fata de noi ca si in sufeltul ungurilor. E furia nebuna a stapanului care vede ca fostul rob a ajuns la o staricica mai buna si nu se lasa exploatat. De aceea au intrebuintat si armele cele mai urate impotriva noastra.

Sasii ne dispretuiesc si ne urasc. Ne-au exploatat veacuri de-a randul; acum nu le-a mai ramas decat ura…

S-au aliat intotdeauna cu dusmanii nostri si nu ne-au crutat niciodata, cand au avut prilejul sa ne loveasca.

*
*

Din prefata autorului:

„Intaia editie a acestei carti aparuse in Bucuresti cu putina vreme inainte de intrarea Romaniei in razboi…

Conform dezvoltarii noastre politice am deosebit 7 epoci in luptele noastre cu ungurismul:

I.De la venirea ungurilor pana la 1526 (intemeierea principatului)

II, 1526-1599…intemeierea principatului pana la cucerirea lui de catre Mihai Voda Viteazul;

III.1599-1691, de la uciderea lui Mihai Vieazul pana la…sosirea stapanirii Habsburgilor

IV.1691-1784, de la sosirea Habsburgilor pana la revolutia lui Horia;

V.1784-1848, de al revolutia lui Horia pana la revolutia de la 1848

VI.1848-1867, de la infrangerea ungurilor revolutionari pana la impacarea lor cu imparatul

VII.1867-1914, de la ajungerea noastra iarasi sub biciul sovinismului unguresc pana la izbucnirea uriasului razboi de astazi

Am consultat aproape tot ce s-a scris la noi si la vecinii nostri asupra chestiunii romane din monarhia habsburgica….Stapinirea ungureasca si nemteasca e moarte sigura…”