Marţi, 13 decembrie se vor împlini cinci ani de la trecerea la cele veşnice (anul 2006) a lui Radu Ceontea, primul preşedinte al Uniunii Vatra Românească, organizaţie de atitudine civică a românilor, constituită la 8 februarie 1990, în condiţii extrem de dificile pentru poporul român, ca urmare a atacului mascat al iredentei maghiare împotriva integrităţii ţării. Artist plastic, prin formaţie, Radu Ceontea s-a impus în 1990 ca o figură emblematică, prin curajul, viziunea şi capacitatea sa de a mobiliza masele, reuşind să realizeze acel zid de voinţă umană care a oprit valurile iredentei. Un lider prin excelenţă, rar întâlnit, extrem de necesar în asemenea momente de răscruce.

Preşedinte al Uniunii Vatra Românească, apoi al Partidului Unităţii Naţionale Române, vlăstarul politic al acesteia, senator în două legislaturi, Radu Ceontea, nedispus la compromisuri şi negocieri politice pe seama interesului naţional, prin manevre de culise, a fost îndepărtat , cu mână românească, din viaţa politică de adversarii săi. Marginalizat, părăsit şi apoi chiar uitat de către cei care nu i-au înţeles mesajul, fermitatea principiilor, Radu Ceontea a fost lăsat în continuare pe mâna adversarilor săi de moarte, care astăzi au ajuns să conducă nestingheriţi Guvernul României, întreaga ţara spre prăpastia dezmembrării sale teritoriale. Sub motivul retrocedării imobilului, a fost scos din locuinţă şi chiar din oraş de către cei care credeau că ţara este o halcă de împărţit, operaţiune pe care, iată, acum o pot face mai în tihnă fără spiritul acestuia.

Mâhnit şi decepţionat de „solidaritatea românească”, ajuns să locuiască o vreme pe la rude şi cunoştinţe, Radu Ceontea s-a retras la ţară, departe de Târgu-Mureşul pe care cândva l-a transformat într-o redută a rezistenţei împotriva celor ce „Ardealul îl vor pustiu”. S-a stabilit într-un sat părăsit din judeţul Sibiu, însingurându-se, unde este şi înmormântat. A încetat din viaţă la o vârstă prea tânără, apăsat de povara decepţiilor, a şicanelor şi a nedreptăţilor de care a avut parte, dar şi a amărăciunii propriei experienţe de viaţă.

Noi, cei care l-am cunoscut, avem obligaţia de a-i cinsti şi reînvia memoria, ca o reparaţie morală faţa de un mare patriot şi luptător pentru demnitatea românească. Acum, când vremurile sunt mai tulburi chiar decât în 1990, pentru a salva din nou ţara de nelegiuiri, să facem legământul suprem că-i vom urma îndemnurile, transformând spiritul lui Radu Ceontea într-un simbol al luptei împotriva tendinţelor autonomiste ce ne bântuie de atâta vreme.

După cum ne-a relatat dl ing. Florin Oproiescu, preşedinte în exerciţiu, Uniunea Vatra Românească va organiza în memoria marelui dispărut o slujbă de pomenire, duminică, 11 decembrie 2011, ora 12, la Catedrala mare din centrul municipiului Târgu-Mureş. Să fim cu toţii prezenţi la eveniment pentru a dovedi lumii că suntem o forţă de netrecut, că spiritul lui Iancu, de la care Radu Ceontea s-a adăpat din plin, ca de la un izvor cu apă limpede, este şi în fiecare dintre noi. Numai uniţi, vom reuşi să „punem pumnul în pieptul furtunii”, oricât de puternică şi de perfidă ar fi ea.

IOAN CISMAŞ

„Despre morți numai adevărul!”

 Domnule profesor ION COJA, cum îl vedeți pe Radu Ceontea acum, la 5 ani după plecarea sa dintre noi?

Cred că la Tg Mureș s-ar fi cuvenit să i se facă anual pomenirea, așa cum e obiceiul, nu doar o dată la 5 ani! Dar, decât nimic, tot e ceva!

Radu Ceontea a fost un luptător autentic. A fost omul potrivit momentului de derută din primele luni ale democrației noastre, când s-a dezlănțuit nebunia udemeristă, încurajată de la Cotroceni! Se poate spune că, așa mic de statură cum era, Radu Ceontea „a pus pumnul în pieptul furtunii”! Și a stăvilit avântul și elanul criminal udemerist. N-a fost singurul, firește. A mai fost și Vasile Moiș, și Vasile Țîra, și dr. Silviu Olaru, și profesorii clujeni de la facultatea de geologie și chimie, și mulți alții. Dar Radu Ceontea a avut apariții electrizante în zilele acelea, inclusiv la televiziune! A vădit un talent oratoric înnăscut, pe care până atunci nu-l exersase niciodată! Intervențiile sale au contat mult pentru curajul românilor ardeleni care vedeau bine că la București, la Cotroceni, principalul consilier era Domokos Geza…

Din păcate, nu s-a mai descurcat la fel de bine ca organizator, ca persoană de concepție, de viziune politică. Nici nu a avut consilieri buni, iar el însuși nu a știut să se orienteze corect asupra persoanelor din anturaj. Greșeala asta am făcut-o cam toți atunci… Eram fără experiența „muncii cu oamenii”! Eu, bunăoară, am greșit având prea multă încredere în cel de alături! Radu Ceontea a greșit prin lipsa de încredere arătată unor tovarăși de drum sinceri, valabili. Era prea suspicios. Cred că este mai bine să greșești arătând încredere cui nu merită, decât să greșești față de cel care merita încrederea ta!

Dumneavoastră v-a acordat încrederea sa?

Când ne-am văzut ultima oară, din întâmplare, pe la Șosea, prin 1998-99, mi-a spus că-i pare rău că nu m-a cunoscut mai bine, că nu a înțeles ce era în capul meu. A pomenit de cartea mea Legionarii noștri, din care el ar fi înțeles că eram un om care merita încrederea sa… Am rămas cu impresia că a avut legionari în familie și ar fi nutrit în secret simpatii legionare.

Ceontea a făcut unele gesturi greu de înțeles și de acceptat. Plecarea lui din Vatra Românească și din PUNR a făcut mult rău ideii naționale! Nici acum nu înțeleg maniera sa de a ne întoarce spatele fără explicații, fără a se lămuri cu colegii. Nu este admisibil să părăsești o organizație în momentul când nu mai ești liderul acesteia. Nu a știut să consolideze Vatra și PUNR, să facă față numeroaselor tendințe de destabilizare din Vatră și din PUNR. Era obsedat că alții îi vor postul. Simțea de fapt că răspunderile îl depășesc, că nu făcea față funcției decît ca orator. Excelent vorbitor, nul ca organizator.

El a venit în fruntea Vatrei când această organizație exista, se constituise și urma să se consolideze! Era, după părerea mea, complexat pentru lipsa sa de performanță intelectuală. S-a văzut înconjurat de oameni cu greutate socială și profesională și a reacționat în modul cel mai nepotrivit, ocolindu-i, refuzându-le colegialitatea. M-a suspectat și pe mine că râvnesc la postul său, de aceea am propus, încă de la Conferința Națională din mai 1990, ca prin statut președintele Vatrei Românești să fie numai o persoană care trăiește în Ardeal!…  Ca să nu mai fie suspiciune față de bucureșteni!

Dintre cei care am fost în fruntea Vatrei atunci, niciunul nu se poate lăuda că nu are mica sa participare la declinul Vatrei. Toți am greșit, așa că nu trebuie luat în nume de rău dacă am ceva de reproșat lui Radu Ceontea!… În mod deosebit îi reproșez că, deși a plecat din Vatră, la plecare a ținut să ne facă o „surpriză”: în mod cu totul nestatutar a numit un președinte în locul său… Noi eram adunați la Cluj-Napoca să discutăm ce era de discutat atunci când demisionează președintele! N-a vrut să vină la adunarea noastră, să ne lămurim, noi îl așteptam, eram unii dintre noi dispuși eventual să-l realegem! În schimb am primit un comunicat din partea sa că noul președinte al Vatrei este Zeno Opriș, cvasi necunoscut până atunci!…

Era o alegere proastă?

Nu era o alegere, era o desemnare, act la care nu-i dădea voie nici statutul organizației, nici uzanțele. Gest aberant! Zeno Opriș n-ar fi trebuit el să accepte acest abuz, acest moft al lui Radu!… Noi, cei adunați la Cluj, ne-am văzut în situația de a diviza Vatra, dacă nu acceptam aiureala lui Radu. Așa că am pus mai presus de orice să nu ne învrăjbim și am acceptat decizia lui Ceontea. La prima vedere, Zeno Opriș avea, în definitiv, atuuri importante, care-i lipsiseră lui Ceontea, pentru a fi un președinte mai bun!

Și a fost un președinte mai bun?

Nu aș vrea să deplasăm discuția noastră asupra altor persoane. Cu altă ocazie reluăm subiectul. Chiar te rog s-o facem! Oricum, aș vrea să precizez că în urmă cu 5 ani, când s-a prăpădit bietul Radu, am ținut să-i fac un necrolog după tradiție, adică vorbindu-l numai de bine!… A fost, dacă nu mă înșel, singura reacția în mass media!… După 5 ani însă putem aplica cunoscutul proverb în varianta sa egipteană: despre morți numai adevărul! Numai adevărul… Ehei, este mai ușor să lauzi decât să spui adevărul!…

Mi-aduc aminte de slăbiciunea pe care a avut-o Ceontea să încurajeze disidența de la București a unui grupuscul de …hiper-patrioți, adunați sub poala unei poetese pârîte. A mers până acolo încât, în vara lui 1992, când aranjasem să-l propunem candidat la primăria Bucureștiului pe cunoscutul arhitect Emil Popescu Mac, care avea toate șansele să-și spulbere contracandidații, Radu Ceontea nu ne-a dat stampila PUNR ca să completăm formularele… Poeta avea alt candidat! Iar Radu a luat-o în serios! Am pierdut cu toții de pe urma acestor veleitari.

Din câte am aflat, Radu Ceontea acuza organizația Vatra Românească din București că este condusă de foști securiști. A fost anti-comunist Radu Ceontea?

Anti-comunist a fost Radu Ceontea, dar, din păcate, numai după 1990… Acum câteva luni am aflat, de la un scriitor din redacția revistei unde a lucrat Radu Ceontea, revista „Vatra”, că Radu ar fi fost chiar excesiv de dedicat în calitatea sa de membru PCR, vigilent cu dușmanul de clasă și intransigent ideologic etc., etc!…

Foști securiști au fost în Vatră, așa cum au fost și mulți foști deținuți politici anti-comuniști. De-aia s-a numit vatră românească! Ca să încapă tot românul! Nu știu dacă în conducere la București au fost foști securiști, știu că erau oameni cu bune legături în SRI, ceea ce, într-un fel, nu trebuia să supere pe nimeni. Sprijinul SRI mi s-a părut firesc. Nefiresc a fost să constat că la un moment dat persoanele în cauză au început tot mai des să acționeze împotriva spiritului naționalist, ba chiar erau dispuse să închidă Vatra… Ceva dreptate a avut Radu Ceontea, numai că reacția sa trebuia să fie mai nuanțată, să se gândească că în lupta noastră cu iridența maghiară, cu obrăzniciile UDMR-iste, un sprijin din partea oricui era binevenit. Cu atît mai mult din partea SRI! Dar, din păcate, acest sprijin, dacă a fost, s-a evaporat destul de repede!

Cred că Radu Ceontea a fost un om cu prea mari ambiții! Literalmente suferea când un coleg al său avea o reușită! Era ros de invidie într-un mod aproape maladiv. În concluzie, ce-i reproșez „la ora adevărului”?  Nu e admisibil să fii președintele PUNR și senator PUNR și să pleci și din partid și din grupul parlamentar fără să existe niște motive puternice și fără să ai o discuție lămuritoare cu colegii! Cu filialele, de exemplu! Te dai la o parte, eventual, dar nu pleci! Rămâi alături și te faci util din poziția secundară în care ajungi! Dar a plecat din PUNR și nu s-a dus la alt grup parlamentar naționalist!… Când a plecat din PUNR a părăsit și tabăra nașionalistă din Parlament. Ceea ce era de neînțeles!

Mi-e teamă că suferea de o labilitate psihică… Fac însă o precizare: s-a lucrat mult la desființarea PUNR. Și s-a reușit! Radu Ceontea nu are însă nicio vină pentru asta. Mă întreb chiar dacă nu cumva a plecat când a simțit că incomoda! Repet: nu cunosc motivele demisiei sale din PUNR și din Vatră. Nu le-a făcut publice, nu le-a pus în discuția forurilor de conducere. Poate că n-ar strica să ne lămurim măcar acum de ce Radu Ceontea a părăsit Vatra Românească și PUNR. Îi invit deci la cuvînt pe prietenii săi din Tg Mureș, din Ardeal, chiar dacă singurul său prieten de nădejde, adevărat, se pare că a fost dl Ioan Cismaș, un ziarist pentru care am o mare prețuire.