SĂPUNUL „EVREIESC”: Minciuna cea mai deșucheată!

„Săpun evreiesc”
de Mark Weber

traducere şi adaptare de Maria Stancan

Una dintre cele mai oribile şi mai scandaloase pretenţii ale Holocaustului este istoria cu germanii care ar fi fabricat săpun din cadavrele victimelor lor. Deşi o acuzaţie similară din Primul Război Mondial a fost considerată o mistificare imediat după război, totuşi, a fost reactivată şi crezută pe scară largă în Cel De-al II-lea Război Mondial. În plus, această acuzaţie a fost „dovedită” la principalul proces de la Nurnberg din 1945-1946 şi a fost vehement susţinută de numeroşi istorici decenii de atunci. Însă, în ultimii ani, întrucât o mare parte dintre aceştia s-a dezis de cele mai nerezonabile aspecte ale istoriei „ortodoxe” de exterminare, istoricii Holocaustului au recunoscut înciudaţi că basmul cu săpunul uman e o minciună a propagandei de război. În dezicerea lor, totuşi, aceşti istorici au tratat această istorie drept simplu zvon din timpul războiului, omiţând să menţioneze faptul că organizaţiile internaţionale iudaice şi apoi şi aceste braşoave calomniatoare.
Zvonul din perioada războiului că germanii au fabricat săpun din cadavrele jidanilor măcelăriţi se bazau în parte pe faptul că bucăţele de săpun distribuite de autorităţile germane în ghettourile şi lagărele evreieşti purtau iniţialele imprimate „R.I.F”, care pot însemna „Rein judisches Fett” („Untură pură evreiască”). (Nu părea să aibă vreo importanţă că literele erau „R.I.F” si nu „R.J.F.”). Aceste zvonuri au avut o atât de largă răspândire în 1941 şi 1942 încât la sfârşitul anului 1942 autorităţile germane din Polonia şi Slovacia şi-u exprimat oficial îngrijorarea faţă de impactul lor.
Conform unei surse polone, citată într-un raport al serviciului secret militar al U.S. Army, germanii au utilizat „o fabrică de săpun uman” în 1941 la Turek, Polonia. „Germanii adunaseră mii de profesori polonezi, preoţi şi jidani acolo şi apoi, extrăgând serul din sângele cadavrelor lor îi aruncaseră în largi cuve, topindu-le grăsimea pentru a face săpun”, adaugă raportul serviciului secret.
Macabra glumă cu „săpunul jidanesc” a devenit populară în ghettouri şi lagăre şi mulţi non-iudei din afară au ajuns să creadă în ea. Când trenuri încărcate cu deportaţi evrei opreau temporar în gări, polonezii le strigau iudeilor cu bucurie: „La săpun cu jidanii”. Chiar şi prizonierii de război britanici internaţi la Auschwitz în 1944 au depus mai târziu mărturie despre zvonurile cum că leşurile victimelor gazate au fost făcute săpun acolo.
În ciuda caracterului său incredibil istoria săpunului a devenit inerent o importantă trăsătură a proagandei de război a iudeilor şi a aliaţilor acestora. Rabinul Stephen S. Wise, în timpul războiului fiind şeful Congresului Internaţional Evreiesc şi al Congresului American Evreiesc, a adus acuzaţii în public germanilor în noiembrie 1942, afirmând că leşurile jidanilor au fost „transformate în obiecte casnice vitale războiului precum săpunul, glicerina şi îngrăşămintele”. Şi a continuat că „germanii au exhumat chiar şi morţii pentru valorificarea cadavrelor”, plătind câte 50 de mărci pentru fiecare cadavru.
La sfârşitul anului 1942 în săptămânalul Congresului, publicat de Congresul American Evreiesc, a apărut un editorial despre maniera în care germanii i-au transformat pe jidani „prin metode ştiinţifice de disoluţie în îngrăşăminte, săpun şi clei”. Un articol în acelaşi număr relata faptul că deportaţii evrei din Franţa şi Olanda au fost transformaţi în „săpun, clei şi untură” în cel puţin două fabrici speciale în Germania. Tipic pentru multe alte periodice americane, influentul „New Republic” relata la începutul anului 1943 că germanii „utilizau cadavrele evreilor pentru a face săpun şi îngrăşăminte într-o fabrică la Siedlce”.
În perioada iunie-iulie 1943 doi importanţi reprezentanţi ai „Comitetului Antifascist Evreiesc” fondat la Moscova, au vizitat SUA şi au colectat mai mult de două milioane de dolari pentru efortul sovietic de război la o serie de mitinguri de masă. La fiecare dintre aceste întruniri liderul evreu sovietic Solomon Mikhoels a arătat mulţimii o bucată de săpun despre care spunea că a fost făcut din cadavrele jidanilor.
După război istoria săpunului a căpătat legitimitate la principalul proces de la Nurenberg. L. N. Smirnov, consilierul-şef de Justiţie pentru URSS, a declarat Tribunalului: „Aceeaşi bază, minţile tehnico-raţionaliste ale S.S.-iştilor care au creat camerele de gazare şi vagoanele de marfă ale crimei, a început să instituie metode de anihilare completă a cadavrelor umane, care nu numai că ar ascunde urmele crimelor, ci ar servi şi la fabricarea anumitor produse. La Institutul Anatomic din Danzig au avut loc experimente semi-industriale de producere a săpunului din cadavre şi tăbăcirea pielii umane în scopuri industriale”.
Smirnov a citat amănunţit din depoziţia lui Sigmund Mazur, un angajat al institutului, care a fost acceptată ca proba materială USSR-197 la Nuremberg. Acesta pretindea că Dr. Rudolf Spanner, şeful Institutului din Danzig, ordonase producerea săpunului din cadavre în 1943. Conform mărturiei lui Mazur, operaţiunea Dr-ului Spanner era de interes pentru oficialii germani de rang înalt. Ministrul Educaţiei, Bernhard Rust şi cel al Sănătăţii, Dr Leonardo Conti, ca şi profesori din alte institute medicale, au venit să asiste la eforturile lui Spanner. Şi Mazur a pretins că a utilizat „săpunul uman” să se spele şi să-şi spele lenjeria.
O „reţetă” a săpunului uman chipurile preparată de dr Spanner (documentul USSR-196 de la Nuremberg) a fost de asemenea prezentată. În cele din urmă, o mostră a ceea ce se presupune a fi o bucată din „săpunul uman” a fost supusă atenţiei tribunalului de la Nuremberg ca probă materială USSR-393. În încheierea raportului său către tribunal şeful acuzării britanice, Sir Hartley Shawcross s-a făcut ecoul colegului său sovietic: „Chiar şi cadavrele erau utilizate spre a suplini lipsa de săpun în timpul războiului”. Şi în decizia finală judecătorii tribunalului de la Nuremberg au găsit că „s-au făcut tentative de utilizare a grăsimii din cadavrele victimelor la fabricarea comercială a săpunului”. Merită subliniat aici faptul că „dovada” prezentată Tribunalului de la Nuremberg în privinţa inventării poveştii săpunului nu era mai puţin substanţială decât „dovada” prezentată pentru pretinsele exterminări în masă în „camere de gazare”. Cel puţin în primul caz o mostră reală de săpun presupus a fi făcut din cadavre a fost acceptată drept probă materială.
După război presupusele victime ale Holocaustului au fost îngropate solemn sub formă de bucăţi de săpun în cimitirele evreieşti. În 1948, de exemplu, patru astfel de bucăţi învelite în giulgiu funerar au fost ceremonios îngropate conform ritualului religiei iudaice într-un cimitir din Haifa, Israel. Alte bucăţi de „săpun evreiesc” au fost expuse ca relicve ale Holocaustului la Institutul Istoric din Varşovia, în Muzeul Stutthof lângă Gdansk (Danzig), la Institutul Yivo din New York, în Muzeul Holocaustului din Philadelphia, la Centrul Evreiesc al Holocaustului în Melbourne (Australia) şi în variate locaţii în Israel.
Numeroşi iudei care au trăit în ghettourile şi lagărele germane în timpul războiului au ajutat la menţinerea istoriei săpunului mulţi ani mai târziu. Ben Edelbaum, de exemplu, a scris în memoriul său din 1980, „Growing up in the Holocaust”: „Deseori odată cu raţiile noastre în ghettouri germanii includeau şi câte o bucată de săpun ştanţat cu iniţialele R.J.F. ce au ajuns a fi cunoscut drept săpun „R.I.F”. Până la terminarea războiului am aflat oribilul adevăr despre bucata de săpun „R.I.F” trebuia să-i fi acordat sacre funeralii iudaice în cimitirul din Maryain. Uitam complet de originea sa, ca utilizam oasele şi carnea dragilor noştri ucişi, ca să ne spălăm trupurile”.
Ness Godin a fost transferată dintr-un ghetto din Lituania în lagărul de concentrare de la Stutthof în primăvara lui 1944. Într-un interviu din 1983 a relatat sosirea ei acolo: „În acea zi ne-au trimis la duşuri şi ne-au dat câte o bucată de săpun. După război am aflat că sapunul era făcut din untură pură evreiască, Rein Juden Fett, iniţialele marcate pe săpunul cu care mă spalam. Cum crezi că mă simt când mă gândesc la asta?”
Mel Mermelstein, fost locatar la Auschwitz care a apărut în filmul de senzaţie „Never Forget” în aprilie 1991 (şi care a dat în judecată Institute for Historical Review şi pe alţi trei apărători pentru 11 milioane de dolari) a declarat în 1981 într-o depoziţie ca martor că el şi alţi locatari ai lagărului au utilizat bucăţi de săpun făcut din grăsime umană. Era un „fapt stabilit”, insista el, că săpunul cu care se spălase era făcut din cadavrele evreilor.
Renumitul „vânător de nazişti” Simon Wiesenthal a reluat basmul săpunului într-o serie de articole publicate în 1946 în ziarul comunităţii evreieşti austriece, „Der Neue Weg”. În primul dintre acestea scria: „În ultimele săptămâni ale lui martie presa română a dat publicităţii o ştire neobişnuită: în orăşelul Fălticeni 20 de cutii de săpun au fost îngropate în cimitirul evreiesc cu întreg ceremonialul şi ritualuri funerare complete. Acest săpun fusese găsit recent într-un fost depozit german de armament. Pe cutii se aflau iniţialele „R.I.F”, „Untură pură evreiască”. Destinaţia acestor cutii era Waffen S.S. Hârtia de ambalaj dezvăluia cu o cinică obiectivitate că acest săpun a fost fabricat din cadavre de evrei. Surprinzător, conştiincioşii germani au uitat să descrie dacă sapunul era făcut din copii, fete, bărbaţi sau persoane în etate”.
Şi Wiesenthal a continuat: „După 1942 populaţia din Guvernământul General (Polonia) ştia prea bine ce reprezintă săpunul R.I.F. Lumea civilizată nu-şi poate închipui bucuria cu care naziştii şi femeile lor din Guvernământul General se gândeau la aceasta. În fiecare bucată de săpun vedeau un jidan ce fusese introdus acolo în mod magic şi astfel fusese împiedicat în a se transforma într-un al doilea Freud, Ehrlich sau Einstein”.
Într-un alt articol observa: „Producerea săpunului din grăsime umană e atât de incredibilă, încât chiar unii care au fost în lagărele de concentrare o găsesc dificil de înţeles.”
Peste ani şi numeroşi istorici presupuşi redutabili au promovat durabila istorie a săpunului. Istoricul-jurnalist William L. Shirer, de exemplu, a arătat în lucrarea sa best-seller „Triumful şi decăderea celui de-al III-lea Reich”: „Liderul sovietic al propagandei de război Ilya Ehrenburg a scris în memoriile sale postbelice: „Am ţinut în mână o bucată de săpun ştanţat cu legendara „săpun pur evreiesc”, preparat din cadavrele celor ce fuseseră anihilaţi. Dar nu e nevoie să vorbim despre aceste lucruri: mii de cărţi au fost scrise despre ele.”
O istorie standard se studiază în manualele gimnaziilor canadiene: secolul XX le spunea cursanţilor că germanii „au fiert” cadavrele evreilor „pentru a face săpun”. „Anatomia Nazismului”, o broşură publicată şi distribuită de Liga Sionistă Antidefăimare a B’nai B’rith afirma: „Procesul brutalizării nu s-a sfârşit cu înseşi crimele în masă. Mari cantităţi de săpun au fost fabricate din cadavrele celor ucişi”.
O operă detaliată din 1981, „Lagărele morţii ale lui Hitler”, repeta istoria săpunului în detalii lugubre. În timp ce observa că „unii istorici pretind că fabricarea de către nazişti a săpunului din grăsime umană e doar un zvon macabru”, autorul Konnilyn Feig accepta istoria deoarece „cei mai mulţi cercetători ai lagărelor est-europene… validează istoriile săpunului şi mostre de bucăţi de săpun făcute din om sunt expuse în Europa Răsăriteană. Am văzut multe de-a lungul anilor”.
Rabinul din New York, Arthur Scheiner, a reluat basmul la deschiderea ceremoniei celui mai mare miting al Holocaustului din istorie. În adresarea sa către „American Gathering of Jewish Holocaust Survivors”, ţinută în aprilie 1983 la Washington, rabinul a declarat solemn: „Să ne reamintim bucăţile de săpun cu iniţialele R.J.F. – Rein Judisches Fett, Untură pură evreiască – fabricat din cadavrele dragilor noştri.”
În ciuda tuturor dovezilor aparent impresionante acuzaţia că germanii au fabricat săpun din fiinţe umane e o mistificare, cum confirmă tardiv istoricii Holocaustului. Iniţialele săpunului R.I.F., presupuse a însemna „Grăsime pură evreiască” nu indicau nimic sinistru, ci doar „Reichstelle fur Industrielle Fettversorgnung” („Centrul Reichului pentru Aprovizionarea cu Grăsimi Industriale”), o agenţie germană responsabilă cu producerea şi distribuirea în timpul războiului a săpunului şi a produselor de spălat. Săpunul R.I.F. era un substitut slab calitativ ce nu conţinea deloc grăsimi, umane sau de altă natură.
Curând după război, procurorul biroului de investigare din Flensburg, Germania, a început procedurile legale contra Dr.-ului Rudolf Spanner pentru presupusul său rol în producerea săpunului uman la Institutul din Danzig. Dar după investigare acuzaţia s-a stins în tăcere. Într-un raport din ianuarie 1968 biroul afirma că ancheta sa stabilise că n-a fost fabricat săpun din cadavre umane la Institutul din Danzig în timpul războiului.
Mai recent, istoricul iudeu Walter Laqueur nega „istoria stabilită” prin confirmarea în 1980 din cartea sa „Teribilul secret” a faptului că istoria săpunului uman nu concorda cu realitatea. Gitta Sereny, alt istoric evreu, observa în cartea ei „În acel întuneric”: „Povestea universal aceptată că leşurile erau utilizate spre a se face săpun şi îngrăşăminte din ele e în cele din urmă dezminţită de către Autoritatea Centrală pentru Investigarea Crimelor Nazismului din Ludwigsburg.” Deborah Lipstadt, profesor de istorie ebraică modernă similar „rescria istoria” când confirma în 1981: „Faptul e că naziştii n-au utilizat niciodată cadavrele evreilor, respectiv ale altora, pentru producerea săpunului”.
În aprilie 1990, profesorul Yehuda Bauer de la Universitatea Ebraică din Israel, privit ca un istoric de frunte al Holocaustului, ca şi Shmuel Krakowski, directorul arhivei Centrului Holocaustului Yad Vashem din Israel, confirmă faptul că istoria săpunului uman nu e adevărată. Locatarii lagărului „erau gata să creadă orice poveste horror despre persecutorii lor”. afirmă Bauer. În acelaşi timp însă avem tupeul să pună legenda în spinarea „naziştilor”. De fapt, vina pentru povestea săpunului aparţine mai degrabă indivizilor de teapa lui Simon Wiesenthal şi Stephen Wise, a organizatorilor precum Congresul Mondial Evreiesc şi a victorioaselor puteri aliate, dintre care nimeni nu şi-a cerut vreodată scuze pentru promovarea acestei mârşave excrocherii.
De ce-au decis Bauer şi Krakowski că asta e vremea potrivită pentru abandonul oficial al poveştii săpunului? Însuşi Krakowski sugerează că o mare parte din motivaţii pentru această „retragere tactică” a fost salvarea a ceea ce a mai rămas din vasul Holocaustului ce se scufundă, aruncând peste bord cele mai evidente mistificări. În faţa provocării revizioniste crescânde, făcături uşor demontabile precum istoria săpunului au devenit periculos de jenante, deoarece ridică îndoieli faţă de întreaga legendă a Holocaustului. Cum afirmă Krakowski: „Istoricii au concluzionat că săpunul nu era făcut din grăsime umană. Când atât de mulţi oameni neagă faptul că a avut vreodată loc Holocaustul, de ce să le dăm apă la moară?”
Reaua credinţă a celor ce fac adevărului concesii calculate şi tardive e indicată de eşecul lor în a observa că mitul săpunului a fost vehement „confirmat” la Nuremberg şi de forţarea lor de a trata cu implicaţiile acelei confirmări pentru credibilitatea tribunalului şi a altor autorităţi presupuse a fi de încredere în stabilirea unor aspecte mai fundamentale ale istoriei Holocaustului.
Constrastul strident între retractarea promptă postbelică din partea guvernului britanic a infamantei minciuni „săpunul uman” din Primul Război Mondial şi maniera prin care o poveste de propagandă tot fără fundament din Cel de-al II-lea Război Mondial a fost oficial susţinută de victorioasele puteri aliate şi apoi întreţinută atât de mulţi ani nu numai că indică lipsa descurajantă a integrităţii morale a atât de multor istorici occidentali, dar subliniază declinul general în standardele etice apusene în timpul acestui secol (XX).
Istoria săpunului uman demonstrează într-o nouă formulă impactul colosal pe care un zvon din timpul războiului, nu contează cât de fantastic, îl poate avea odată ce e susţinut, în special când e diseminat ca o minciună de propagandă de către indivizi influenţi şi de organizaţii puternice influente. Faptul că mulţi oameni inteligenţi, şi de altfel serioşi, ar fi putut crede vreodată că germanii au distribuit bucăţi de săpun neruşinat etichetate cu litere indicând că le-au fabricat din cadavrele jidanilor explică cât de rapid sunt acceptate drept fapte chiar şi cele mai absurde fabulaţii despre Holocaust.

Despre autor:
Mark Weber e editorul publicaţiei The Journal of Historical Review, cu şase apariţii anual, publicată de Institute for Historical Review. A studiat istoria la Universitatea din Illinois (Chicago), la Universitatea din Munich, la Universitatea statului Portland şi la cea din Indiana. Timp de cinci zile în martie 1988 a depus mărturie ca martor expert recunoscut al „soluţiei finale” şi al chestiunii controversate a Holocaustului în cazul Curţii Districtului Toronto. E autorul multor articole publicate, recenzii şi eseuri despre variate aspecte ale istoriei moderne europene. Weber a apărut ca invitat la numeroase talk-show-uri radio şi în show-urile televiziunii naţionale „Montel Williams”.