UN TERITORIU STRĂIN

ACAD. MIHNEA GHEORGHIU

M-am născut în această eră, la sfârşitul Primului Război Mondial, când tocmai contemporanii mei salutau cu ovaţii şi măreţe planuri întregirea teritorială a patriei, adică, poetic şi emfatic, România Mare. S-au succedat noile ciuntiri teritoriale, în ansamblul altor demenţe teritoriale şi istorice, la porunca celor doi „geniali războinici” asasini în masă, reprezentând pentru noi, cu stupoare, dispariţia pasageră a ideii europene.
Am trăit-o direct ca veteran de război. Am trăit o parte a secolului 20 cu admiraţia intelectuală neistovită pentru al nouăsprezecelea. Al douăzeci şi unulea ne rămâne o necunoscută. Ce a realizat pentru istoria omenirii această „generaţie pierdută”? Un răspuns ne-a furnizat Marele Asasin, losif Visarionovici Stalin, filosofând cu cinismul său originar, rusesc „un mort este o cauză de durere, un milion de morţi este o statistică”. Organismul politic al istoriei noastre, dacă există vreunul, nu mai întreabă, ci răspunde iresponsabil wait and see! (aşteaptă şi vezi).
Intr-o dulce toamnă bucureşteană am avut privilegiul să fiu poftit, împreună cu marele meu prieten Alexandru Balaci, la o cină simplă, într-o cârciumioară la Şosea, pe care Tudor Arghezi, patriarhul octogenar, ne-o oferea periodic, însoţit de Mitzura, o dulce copilă. Menu-ul era totdeauna acelaşi, „un grătar” asortat, cu o inimă de varză murată, cu boia de ardei şi nelipsita „baterie” la gheaţă.
Nu mai era pamfletarul redutabil, nici poetul fără seamăn, discutam cu detaşare suficientă, despre orice altceva decât biata noastră literatură. La o remarcă a sa, metaforică şi coro¬sivă, despre nu mai ştiu ce, am replicat: „Maestre, nu veţi cunoaşte niciodată bătrâneţea!” Mi-a răspuns, cu acelaşi zâmbet obosit şi înţepător: „Nu-mi place vorba asta. Şi adresân-du-se chelnerului, porunci: «Maestre, mai adu-ne o baterie!»…” Mă gândeam că la vârsta lui, numărul cinelor nu contează şi am rostit cuvântul „bătrâneţe”. M-a privit pe deasupra curburii bastonului său gros, inse¬parabil, „nu poţi să invoci bătrâneţea. Este ceva foarte complicat, un ade¬vărat blestem pe capul omului după ce a fost alungat din Paradis. Atunci Eva a furat mărul oprit. Da, dragii mei, bătrâneţea începe atunci când corpul tău devine un teritoriu străin”. Expresia diplomatică, un „teritoriu străin” m-a redus la tăcere.
Am cugetat în tăcere şi m-am înfiorat. El a tăcut sorbindu-şi şpriţul, distrat.
Au trecut de atunci câteva zeci de ani. Dar, la anumite semne, resimţite pe corpul meu, vorba lui Arghezi rămâne pe frontispiciul oricărei cugetări inexpugnabile despre lume, precum lozinca seculară călugărească memento mori.
Adeseori după aceea, extrapolam corpul meu omenesc la teritoriul nostru vital, adică la spaţiul şi timpul în care trăim.
Cea dintâi m-a izbit la sfârşitul verii anului 1939, pe când eram încadrat spiritualmente în grupurile studenţeşti antifasciste, de stânga. Intr-o zi ne-a invitat la o discuţie Miron Constantinescu, pe atunci absolvent de socio¬logie, studentul lui Dimitrie Gusti, şi ne-a comunicat, ca pe o veste mare, despre viziunea sa asupra Pactului Ribbentrop-Molotov. Adică, am înţeles înmărmuriţi că prin acest act, în plin război, Hitler şi Stalin preluau frăţeşte conducerea lumii.
Am ajuns acolo, după o lungă perioadă de zăpăceală democratică, fiindcă, între 1937-1939 eram membru al Grupului Studenţesc Democrat, opus organizaţiei universitare legionare, la mare modă în anii aceia. Din grupul nostru făceau parte studenţi de la mai multe facultăţi. Erau acolo Miron Constantinescu, Mănescu, lliu, Macovescu şi mulţi alţii cu care am editat ziare şi reviste de culoare roz, precum Dacia Nouă, Cadran şi altele. Aveau loc întâlniri cu tineri studioşi bucureşteni, dintre care nu vreau să uit şedinţa literară de la Sindicatul de Pielărie, unde l-am cunoscut pe tovarăşul Nicolae Ceauşescu, un autodidact cu o admirabilă sete de cunoaştere în toate domeniile. Era mândru să ne recite poezii de Bolintineanu şi Alecsandri, şi chiar să ne cânte balade eroice populare. Activităţile noastre diverse ne-au separat, nu fără însă a ne întâlni întâmplător la diferite şedinţe pe teme de actualitate.
Timpurile din urmă mi-au oferit din belşug prilejuri de a confrunta ce am făcut cu ce am crezut. Aici, în ţara mea, şi peste hotare, în misiunile felurite pe care le-am parcurs, numai în preajma vârfului invizibil al puterii.
Incă din prima tinereţe sub influenţa formaţiei mele socialiste, moştenite de la părinţii mei dinainte de Primul Război Mondial, iluziile mele s-au risipit, une¬ori dureros. Am revenit la sentimente mai bune după înfrângerea hitlerismului la care participase şi armata română, cu multe pagube şi jertfe. Dar ocupaţia tovărăşească sovietică s-a dovedit cel puţin la fel de rea. Am luat atitudine publică şi am fost declarat antisovietic şi exclus din partid. Din nou alte deziluzii şi alte iluzii aveau sa urmeze.
Din cauza atitudinii mele „anti-sovietice”, la sfârşitul anului 1949 şi în primul trimestru al anului 1950, am fost demis din funcţia de profesor la Universitatea din Bucureşti, deşi post câştigat prin concurs, apoi, exclus din partid, de organizaţia Uniunii Scrii¬torilor, în timpul şedinţei, secretarul de partid Nicolae Morar (Nati Fisher) m-a „rugat” să declar cu cât mă plătesc americanii. La aceasta absurdă şi mitocănească întrebare am răspuns: „500 de dolari pe lună, prin Banca Naţională”. Ilaritate, dar şi laşitate. Vreau să spun că la data Congresului al IX-lea eram pe tuşă, am putea zice, nici în partid şi nici afară, pentru că s-a întâmplat o comedie. La acel Congres, al „renovării” PCR, am fost ales membru supleant în Comitetul Central. De atunci încolo am putut astfel învăţa şi înţelege culoarul vieţii politice româneşti care începuse să porneas¬că spre Apus, sub privirile încuraja¬toare ale partidelor „frăţeşti” din Occident, dar mai cu seamă la Europa la care ne întoarcem după 20 de ani.
Servilismul echipei Pauker-Luca-Gheorghiu-Dej m-a dezolat şi exclus definitiv din corpul politic al teritoriului meu. E locul să subliniez cu dreaptă-credinţă că preşedintele următor a reparat o parte din ruinele ţării, având în spate sabia şovinistă a lui Damocles, iar în preajma sa o puzderie de oportunişti rusofoni din Basarabia şi de aiurea care, în cele din urmă, l-au trimis la eşafod cedând puterea unor caractere pierdute încă din teritoriul străin care mă obsedează.
Traducerea nealterată a cuvântului „erezie” este „căutarea adevărului”. Propagandiştii tuturor bisericuţelor ideologice şi-au vânat „ereticii” până la exterminarea fizică, precum „decretul de heretico comburendo” al iezuiţilor, prin care erau trimişi pe rug creştinii inadaptaţi dogmatismului teoretic. De la renaşterea filosofică a politologiei, s-au ciocnit milioane şi milioane de formulări, unele legalizate, printre care şi aceea de „comunism”. Să ne întrebăm cu luciditate şi băr¬băţie: a existat vreodată o societate comunistă? în afara unui vraf de teorii şi cărţi utopice, începând cu „Utopia” lui Morus. Un teolog fără prejudecăţi a îndrăznit să spună că au existat începând chiar cu confreria celor 12 apostoli, săraci şi curaţi. Secretarul ei organizatoric ar fi fost Pavel care a fost şi un mare propagandist, mai deschis decât Petru.
Când au apărut şi partidele poli¬tice (de la „polis”, adică Cetate) şi a intrat în joc interesul diviziunilor de clasă, a rămas conflictul dintre bogaţi şi săraci, dar cu o vorbire publică mai calificată.
In ultima jumătate de veac (mulţumită longevităţii) am participat ca preşedinte al Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice la sute de confe¬rinţe şi congrese profesioniste despre termenii politici şi literari la modă. Noi şi vecinii noştri de pe harta Europei am trecut şi prin vremuri absurde, utopice, care au repetat la scară planetară legendele livreşti despre socialism şi comunism, cu deose¬birea că ideile şi ereziile au pricinuit dezastre şi războaie şi crime nepe¬depsite.
In România lucrurile au putut pe alocuri să se adapteze veacului şi circumstanţelor. Inţelegeţi ce insinuez. Dar, spre deosebire de optica cuge¬tătorilor noştri, o istorie neiertătoare ne-a impus modul de gândire politică pe care Marx a numit-o asiatică, dezavuată de echipa Ceauşescu şi urmată de poporul nostru până la acea culme a adeziunii populare împotriva cotropirii sovietice a Cehoslovaciei.
Acum apare uneori ca modalitate curentă folosirea „ceauşismului” ca o formă de trecere sub tăcere când e vorba de fapt de două perioade distincte şi de două forme deosebite de guvernare, că „socialismul cu faţă umană n-a fost o gogoriţă de salon”.
Marx, Engels, Jaures, Gherea, Nă¬dejde şi alţi corifei ai societăţii irea¬lizabile ne-au oferit modele, stanilismul şi restul devenind erezie în sensul medieval cel mai odios.
Nu vreau să insist asupra unui trecut care nu se va termina până la sfârşitul secolului următor. Dar, mi se pare, pentru istoria recentă, absolut necesară o periodizare documentată, adică separaţie ideologică şi social-politică dintre guvernarea „socialistă sau comunistă” preluată la ordinele consilierilor sovietici Ana Pauker, Chişinevschi, Luca şi Gheorghiu-Dej şi aceea care a urmat.
Doresc să subliniez această diferenţă, pentru că profitorii „cadre” de toate soiurile au susţinut că marile crime, de noi cunoscute, au fost reprezentative „societăţii socialiste” în ansamblul ei. Aici stă farsa şi im¬postura acestui vocabular, irespon¬sabil atunci când nu este direct inte¬resat şi anume de a pune laolaltă ororile antiromâneşti şi puşcăriile paukeriste cu eliberarea din închisori a tuturor deţinuţilor politici şi politica de românizare a ideologiei socialiste clasice.
Aţi remarcat că gestul Mântuitorului răstignit seamănă cu o îmbrăţişare neterminată? Sau cu o invitaţie la martiriul obligatoriu?
Există un teritoriu ce-i revine fiecă¬ruia prin soarta pe care şi-a croit-o fiecare, după locul şi timpul repartizat de o forţă superioară, misterioasă, incontrolabilă. Trăind în teritoriul „nostru strâmt, norocul ne petrece”. Dar să nu ne lăsăm tentaţi şi de teoria hazardului.
Prin urmare, trăind în România dintre cele două războaie mondiale mica mea istorie m-a purtat precum frunzele moarte către un ţel intangibil şi imprevizibil cu excepţia sfârşitului ecleziastic memento mori.
In calitate de veteran de război singura învăţătură a fost că nu am învăţat nimic, decât totul despre alţii. Societatea postbelică a înfiinţat şi consolidat era interminabilă a îmbo¬găţiţilor de război.
Imbogăţirea naţiei s-a produs firesc, după teoria claselor rivale şi a lărgirii prăpastiei dintre ele. Teoria marxistă revenită azi la modă s-a putut aplica fără succes, în cele mai multe dintre Revoluţiile cunoscute şi necu¬noscute din toate ţările. Apelul ge¬neros: „Uniţi-vă!” nu a putut izbândi, fiindcă individualismul a fost marele învingător.
Am trăit, zadarnic, câteva revoluţii. Concluzia mea personală este inavuabilă: în orice revoluţie filosofii se dau la fund, eroii mor şi pleava iese şi guvernează.
Incultura cetăţenească, adică politică, a majorităţii contemporanilor mei, mici şi mari, ne-a marcat teritoriul cu multe prostii şi câteva crime impardonabile şi multă, foarte multă confuzie.
La mine ar fi teritoriul naţional dintre Antonescu şi Ceauşescu.
Cunoscător, îndeaproape, al epocii şi al personajelor ei, mă cuprinde o tristeţe ireprimabilă când realizez ceea ce filosoful francez spunea că „ştiu că nu ştiu nimic!”.
Dar cum confuziile sunt şi terenul celor mai numeroase expresii ideo¬logice, autorii acestora s-a întâmplat ca, în teritoriul meu, să ocupe prim-planul tristei noastre istorii contem¬porane.
In viaţa economică şi socială în care se zbat statele, majoritatea lor europene, americane, mai puţin asiatice, având o guvernare umanistă sau socialistă, se află în plină derută din cauza creşterii tumorii capita¬lismului sălbatic. Până şi preşedintele Statelor Unite realizează că nu va fi victorios în lupta cu „Era Bancherilor”. Dar asta îl priveşte pe dânsul, deoa¬rece suntem învinşi de supremaţia Banului, independent de valuta naţională.
Asistăm, nu fără un zâmbet amu¬zat, la aşa-zise confruntări de opinii pe marginea recesiunii economice generalizate, încercând să-i dezvăluie cauzele şi să-i întrevadă consecinţele. Este un exerciţiu critic la care nu lipsesc experţii improvizaţi din propriul nostru peisaj politic. Dar m-a surprins intervenţia robustă a preşedintelui Obama, atunci când proiectele sale umanitare sunt sabotate de com¬batanţii supravieţuitori ai capita¬lismului multifor.
Fiindcă trupele de atac antidemocrate şi antisociale renasc din cenuşa capitalismului studiat şi condamnat de socialismul clasic. M-a surprins expresia folosită de preşedinte despre acest front al neo-capitaliştilor, şi anume „Era Ban¬cherilor”. Adică întocmai ţinta com¬batanţilor din toate ţările şi, desigur, socialişti, din ţara mea. Nici în Rusia nu se mai afirmă că trecerea tăvă¬lugului peste Europa a fost benefică. Românii au botezat-o Epoca lui „davai ceas!”.
In aceste rânduri nu mă pot aventura pe tărâmul controverselor din care nimeni nu a ieşit curat.
Eu depun mărturie într-un singur punct al fostului raport despre „epoca comunistă” din România, faţă cu progresul curat democrativ prin care trece societatea noastră şi vorbitorii ei.
In România de după 1945, adică după ocupaţia sovietică, guvernele şi partidul unic au fost conduse de secţii internaţionale ale C.C. al P.C.U.S., apoi conduse nemijlocit de „consilierii” sovietici.
Aceşti consilieri, special antrenaţi pentru controlul economic şi politico-administrativ al României, proveneau din basarabenii rusofoni, în primul rând evrei, după holocaustul nazist, dar şi profitori fără culoare, apăruţi de pretutindeni, unii aduşi din servicii speciale. în organizaţiile politice româneşti ei constituie un corp străin, dar suprem.
Echipa pregătită pentru condu¬cerea României, dar constituită din cadre verticale de K.G.B., ca Ana Pauker, losif Chişinevschi şi alte zeci, era completată, de ochii lumii, cu simpatizanţi români, ca Gheorghiu-Dej şi alţi muncitori activişti. Trebuie să subliniez cu acest prilej că în eşalonul de conducere au fost introduşi în special inamici ai intelectualităţii. Aceştia au introdus în viaţa noastră publică metoda de teroare fără scrupule, şefii bandelor de ucigaşi din închisorile acum neîncăpătoare. Este interesant de subliniat că în judecăţile sumare urmate de ani grei de temniţă, principala acuzaţie era lipsa de dragoste şi respect faţă de armata roşie eliberatoare. Amintiţi-vă că s-a ajuns până acolo, încât pentru o vreme, Braşovul s-a numit Oraşul Stalin. Toată floarea spiritualităţii române, şefii armatei naţionale şi foarte mulţi români cu posturi de conducere în trecut au fost trimişi să zacă în puşcării şi în lagăre de muncă forţată.
Şi tranziţia aceasta nefirească a continuat până la Congresul al IX-lea al partidului care i-a înlăturat pe cei mai mulţi.
Dintre aceşti infractori şi trădători de patrie cu o echipă complet eliberată de stalinism, dar bine pusă sub observaţie de cei rămaşi în posturi, noul Comitet Central l-a ales, după o şedinţă furtunoasă, ca Secretar General pe tânărul Nicolae Ceauşescu, a cărui biografie este cunos¬cută, însă al cărui caracter vertiginos a reuşit să schimbe politica internă şi internaţională a României, imediat botezată Republică Socialistă.
Pentru românizarea P.C.R., a trebuit să ţină piept multor atacuri şi intrigi, plănuite din surse extrem de uşor de închipuit. In echipa lui am avut bucuria de a fi invitat şi eu.
Am cunoscut, bineînţeles, viitorul cuplu guvernator şi am putut interveni în multe dintre conversaţiile lor, tendinţa femeii dominante, pe seama vieţii şi caracterul unui bărbat îndrăgostit şi de aceea dezarmat în faţa inculturii şi mitocăniei femeii iubite. Există în viaţa unui cuplu dependenţa insolită a bărbatului care îl duce la succese sau la dezastre. Lenuţa l-a condus la pieire, iar întregul eşafodaj de farse care a fost cultul şi incultul personalităţii de acolo pleacă.
Arăta ca o slujnică de mahala împopoţonată cu toaletele Doamnei, în particular vocabularul cuplului era lamentabil, din pricina acestei împerecheri, dar execuţia capitală, după un simulacru de judecată, a avut aspectul unei tragedii din alte vremi şi din altă istorie decât a poporului român.
Apare evident şi explicabil faptul că întreaga echipă de tovarăşi ai staliniştilor să nu suporte această schimbare fundamentală. Aici se îmbină nume celebre ale foştilor nomenclaturişti ai Anei Pauker care îl vor urmări pe Ceauşescu până la moarte. Unul dintre aceştia, în special în lumea presei, cu adevărat „nos¬talgic” şi vom vedea de ce, a fost Silviu Brucan. Cunoscut sub numele conspirativ „tovarăşul Tache”, Brucan a fost agent dublu, instruit de Mosad. Fost director al ziarului „Scânteia”, mare şef la Televiziune, dar în primul rând ambasadorul Reprezentanţei României la ONU. El şi alţii l-au împuşcat pe Nicolae Ceauşescu în noaptea de Crăciun a anului „revo¬luţionar” 1989. Şi aşa mă aflu azi într-un teritoriu străin din care un turist priveşte indiferent la hidrocentrala Porţile de Fier, la Transfăgărăşan, la Cetatea de foc de la Cernavodă, circulă pe autostradă, civilizat, şi cu metroul bucureştean, şi admiră, cu sau fără gust, Palatul Parlamentului, comparabil cu Pentagonul american.
S-au reîntors consilierii, sub alte nume, dar cu aceleaşi năravuri. Cui îi mai este vara foame, iarna frig? Creşte doar setea nemăsurată de înavuţire, fără milă şi fără alt ţel.
După viaţă şi soarta fiecăruia trecutul a fost totul, nu se va sfârşi niciodată, undeva, între odios şi glorios. Constat că teritoriul meu profesional a fost invadat de o dublă maladie iremediabilă, amestec de istorie şi falsitate, care ne apasă şi ne ia bucuria de a mai trăi.