Punem capăt dialogului cu surzii!

 

 

De ceva vreme, aproape de un an, blogul nostru a găzduit o sumedenie de texte și comentarii pe tema „dacismului” nostru. Încă nu ne-am lămurit dacă la mijloc este o diversiune sau refularea necontrolată a unor frustrări cu diverse cauze! Deseori a fost vorba, în chip evident, de prostie și lipsă de informații, lipsa lecturii, lipsa chiar și acelor 7 ani de acasă!…

La insistențele dlui Adrian Grigoriu am intrat pe Internet să iau cunoștință de teoriile numitului Daniel Roxin. Am aflat astfel că pregătește pentru tipar o carte care să repună în drepturi moștenirea geto-dacă. Prin același domn Grigoriu i-am trimis vorbă aceluiași Roxin că mă ofer voluntar să-i citesc manuscrisul pregătit pentru tipar și să-i semnalez unde greșește, după părerea mea… Iar dînsul să țină sau nu seama de observațiile mele, să facă cum îl taie capul, dar în cunoștință de ceea ce riscă! Nu numai să se facă de rîs, dar mai ales să compromită una dintre cele mai pasionante probleme pentru filologii și istoricii români: evaluarea corectă a componentei amintite!

Făceam acest gest dintr-un motiv ușor de înțeles: nu mi-e indiferentă „soarta” dacilor! Mă număr printre primii zece cărturari în viață care au cugetat, s-au interesat și au scris despre moștenirea geto-dacică, îndeosebi sub aspectul lingvistic al acestei componente majore, definitorii pentru ființa românească: substratul lingvistic dacic! Nu puteam asista la impostura agresivă cu care se afișa tînărul Roxin. Tînăr, tînăr, dar deja printre personajele publice cele mai toxice!…

Știe numai dl Grigoriu de ce oferta mea, colegială, a fost refuzată și în ce termeni!… Am încercat să-mi aduc aminte, să-mi imaginez, la vârsta acestui Roxin, cum aș fi reacționat dacă aș fi primit o invitație asemănătoare!…

…Cam așa s-au derulat lucrurile și pe site-ul nostru, unde i-am găzduit pe toți „daciștii” care au avut de spus ceva. Adică nu s-a putut înjgheba cu dînșii niciun dialog adevărat!… I-am lăsat să-și expună teoriile, mirările, contestațiile fără nicio cenzură vreme de aproape un an. Până de curând când am mai făcut puțină cenzură, dar fără efectul scontat: dialogul a rămas mai departe o himeră!… Am formulat și eu, dar și alții, obiecții la teoriile lor când hilare, când absurde, și am așteptat răspuns la contestațiile noastre! Nici vorbă de răspuns la obiecțiile noastre! Au continuat indivizii să-și susțină trăznăile netulburați, ca element nou care a intervenit în timp fiind tonul tot mai obraznic, mai lipsit de buna cuviință elementară!

E drept, nu la toți „dacii”!

În mod deosebit s-a remarcat Stan Pățitu, prezent pe site-ul nostru și cu alte pseudonime, dar cu aceleași metehne: nu-l poți scoate din ale lui! Individul spune câte o trăznaie și când îl iei la întrebări, cerându-i sursa informației, se dă în altă vorbă, și crede că rămâne așa cum a zis el!

De două ori a lansat – sub nume diferite, cum că împăratul Aurelian a scris el niște scrisori, în care lămurește și problema Daciei, cât de părăsită a fost după fatidicul an 270! Iar aceste scrisori el, Stan Pățitu, le-a citit, se jură că le-a citit tipărite, firește, în alte țări, căci în România componenta dacică este, vezi, Doamne!, ascunsă, minimalizată, negată propriu zis!

Când i s-au cerut scrisorile „la control” nu a dat niciun răspuns și a continuat netulburat să melițeze…

În realitate, este vorba de un roman istoric franțuzesc, dacă nu mă înșel, cu împăratul Aurelian personaj central, al cărui autor își imaginează scrisorile cu pricina și le „publică” ca atare, păcălindu-l pe Stan Pățitu, care a luat de bune acele „documente”! Așa cum alți năuci – un termen mai politicos nu există în situația de față!,  alți năuci, ziceam, iau de bună o carte tot de ficțiune istorico-literară a unui suedez despre lumea lui Zamolxe!… Carte scrisă prin secolul de mijloc, al 15-lea sau al 16-lea. S-a publicat traducerea cărții și tot se mai găsesc nerozii care să creadă că acel text are valoare de document istoric autentic! Că este oglinda vieții dacilor, așa cum aceștia au descris-o ei înșiși!

Altă situație tipică printre acești pseudo-ce pretind ei a fi!, o găsim deunăzi la comentatorul care semnează DACICUS pe blog. Acesta semnalează cât de prost scrise și gândite sunt lucrările noastre academice de filologie și istorie! Se ridică plin de mânie împotriva Dicționarului explicativ al limbii române, căruia îi reproșează, printre altele, etimologia pe care o propune cuvîntului PANAȘ. Cică, zice Dacicus, nu are cum să vină din franțuzescul PANACHE. Este invers, cuvîntul franțuzesc vine din românescul PANAȘ, format din rădăcina PAN(Ă) și sufixul -AȘ. Doar se știe bine că tracii purtau panaș la uniforma lor de gală. Probabil că și eghileți, epoleți cu trese, așa cum – ne zice un cunosut politician, tricolorul de azi ne vine tot de la daci!…

Nu l-aș fi crezut pe Dacicus că nu glumește dacă nu cita și lucrarea din care a aflat această etimologie. Autor dl Gabriel Gheorghe!… (Vezi suita de inepții propuse de Dacicus la articolul Lupta cu morile de vânt. Iată citatul cel mai hazliu:

„Franceza nu poate să formeze derivate din propriile ei cuvinte şi este obligată să apeleze frecvent la cuvinte româneşti.
Etimologii români dau pe rom. panaş din fr. panache, dar franceza nu are pană, ci plume, de la care nu-l poate justifica pe panache. Nici din lat. nu-l pot aduce, pentru că rom. pana = lat. pinna, or panaş = mănunchi de pene (colorate), folosit ca podoabă cu care se împodobeau coifurile militarilor.
Deci fr. panache nu s-a putut forma decît de la rom. pană/panaş.
De asemenea, fr. are sub/jug/er ( nu sous/joug/uer!), fără să aibă ca atare nici pe sub, nici pe jug, ambele româneşti, are visqueux fără să aibă pe vîsc. Din gui nu poate forma un adjectiv de felul lui visqueux.”

 

Mă îndur și iau în serios această ipoteză, comentând-o astfel: cine ar susține că acest cuvînt nu este un neologism, un franțuzism chiar, ar trebui să fi căutat și să fi găsit acest cuvînt în scrierile românești mai vechi sau în culegerile de folclor.

Mai presus de orice, ar fi trebuit să caute într-un dicționar franțuzesc unde ar fi găsit o altă etimologie: cuvînt luat de francezi din limba italiană. Niciun lingvist francez nu a susținul că PANACHE vine de la PLUME!! În plus, dicționarul francez îi oferea ocazia să afle că în franceză acest cuvînt PANACHE a dat câteva derivate, ba chiar și locuțiuni, în vreme ce în limba noastră cuvîntul este rar folosit, nu are derivate, nu intră în locuțiuni, este de fapt un termen tehnic, ca majoritatea neologismelor!

Din păcate, ipoteza că PANAȘ este un cuvînt românesc pe care l-au luat de la noi francezii nu-i aparține lui DACISCUS, ci dlui Gabriel Gheorghe, pe care l-am citit și noi, cu unele observații interesante! Cum de-a putut spune o gugumănie ca asta, nu-mi dau seama! Probabil oboseala… Sau poate că DACICUS bate câmpii când îl invocă pe dl Gheorghe!

Alt nume pe care îl mai pomenesc „daciștii” pentru a avea după ce să-și drapeze nula este numele dlui profesor Gheorhe Iscru! Tot respectul pentru domnia sa!

Drept care am ajuns la următoarea decizie:

  1. Punem capăt comentariilor făcute pe acest subiect de tot felul de neica nimeni. Nu le vom mai publica comentariile, mai ales dacă sunt semnate cu pseudonim.
  2. Îi invităm pe domnii Gheorghe Iscru și Gabriel Gheorghe să-și expună pe site-ul nostru punctul de vedere în legătură cu „romanizarea Daciei”. Cu dumnealor s-ar putea lega un dialog firesc, constructiv, cum se zicea cândva!
  3. Nu admitem texte sau comentarii care vor relua ideea falsă că știința academică românească și-a propus să minimalizeze componenta dacică a ființei noastre, biologică și spirituală deopotrivă! Acceptăm dovezi clare pentru aceste acuzații! După știința noastră asemenea dovezi nu există. Nu pentru că au fost ascunse de cineva, ci pentru că pur și simplu nu s-au produs!
  4. La fel, nu admitem reluarea unor teze care deja au fost respinse de „romaniști”. Acceptăm însă comentariile prin care se va răspunde criticilor și obiecțiilor ridicate până acum împotriva celor care contestă romanitatea noastră.
  5. Acceptăm numai acuzațiile/afirmațile în materie de etno-geneză românească fondate pe documente, pe citate lămurit date: autor, lucrare, pagină etc., prezentate în termeni clari, reverențioși cu mediul universitar și academic.

Atât, deocamdată! Dacă va fi cazul, vom reveni!

 

Ion Coja