De ziua limbii române

Nu cunosc alt popor pentru a cărui istorie graiul în care şi-au vorbit oamenii acelui popor să fie atât de important cum este pentru istoria neamului nostru de importantă limba în care şi-au vorbit moşii şi strămoşii noştri şi ne vorbim noi azi şi în eternitate nepoţii şi strămoşii noştri
…Limba noastră românească!
Şi, iarăşi, nu cunosc, în calendarul anului românesc, o altă zi de sărbătoare care să fie, mai mult ca 1 Decembrie, zi de sărbătoare a limbii române!… Căci 1 Decembrie, mai mult ca orice altă zi de sărbătoare, este ziua limbii române! Atunci, la 1 Decembrie 1918, hotarele ţării s-au lărgit spre a face dreptate hotarelor limbii române, adică adevăratelor hotare româneşti! Astfel că 1918 va rămâne pentru vecie în istoria neamului românesc drept anul când s-a făcut dreptate limbii române, când s-a fost răsplătit statornicia noastră întru limba românească.
După secole de suferinţă, de înstrăinare şi rapt, hotarele politice ale statului român au ajuns, în sfârşit, să coincidă cu hotarele limbii române. Jertfa a trei ani de război, care au secerat sute de mii de vieţi tinere, a dat tărie celor rămaşi în viaţă să înfăptuiască, în 1918, pe parcursul unui an măreţ din primăvară până în iarnă de solemne şi trainice, răspicate, superbe pronunţiamente populare pentru unire, Unirea cea Mare, adunarea sub acelaşi nume a tuturor ţinuturilor româneşti, acele ţinuturi în care vorbitorii de limbă română erau, sînt şi vor rămîne în netă şi înfloritoare majoritate.
La 1 Decembrie 1918 hora Unirii s-a întins mai mare ca oricând în istoria noastră, adunându-i la un loc pe toţi cei de grai şi suflet românesc, dând hotarelor ţării contururi într-adevăr de horă de fraţi nedespărţiţi… Căci nu reuşise, iată, vremelnicia unor hotare nedrepte să-i despartă pe români unii de alţii. Pe deasupra acestor graniţe artificiale impuse cu sila de marile imperii ce-şi făcuseră un sport, sportul preferat, din împărţirea şi reîmpărţirea şi iar împărţirea şi reîmpărţirea Europei, deasupra tuturor vrăjmăşiilor ce-au pus la grea încercare trăinicia neamului nostru, duhul limbii române ţinuse mereu trează conştiinţa românească, conştiinţa că suntem acelaşi şi unic neam, românesc, făcând să se spulbere în câte patru vânturi combinaţia de intrigi, sperjururi, falsuri şi trădări a celor care, după ce ne răpiseră cu aceleaşi mijloace infame pământul ţării, îşi închipuiau că ne pot uzurpa la fel şi limba, şi naţionalitatea!
Anul 1918, mai limpede ca orice alt an din istoria noastră, a dovedit că românul nu piere! Şi-n încleștarea ce-am avut-o, adeseori îngenuncheaţi de puhoiul covârşitor al marilor şi trufaşelor imperii ce păreau că făcuseră pact cu eternitatea, mai trainic decât veşnicia definitiv surpată a acestor imperii ale întunericului s-a dovedit a fi cuvântul românesc, cuvântul cel firav ca un fir de iarbă, însă pe care nu-l poate răpune nici cea mai aprigă iarnă. Şi-ntr-adevăr, mugurii de foaie verde ieşiţi în primăvara lui 1918 au vestit anul cel mai plin de rod al limbii şi-al istoriei noastre. Când la 1 Decembrie, într-un sfârşit de an apoteotic, s-au adunat la Alba Iulia, cu zecile de mii, veniţi din toate ţinuturile româneşti, bilanţul pe acel an a consfinţit o punere de acord, în această parte a lumii, a geografiei politice cu geografia lingvistică, o punere de acord a istoriei cu firea!
Înainte de 1918 românii trăiseră, aproape jumătate dintre ei, în afara fruntariilor politice româneşti, sub stăpânirea străină, a unor imperii de lugubră amintire, care nu se sfiau să jinduiască şi la trupul înjumătăţit al ţării, râvnind să şi-o împartă între ele şi să şteargă numele României de pe harta lumii…
Ci dreptatea şi puterea, acea putere pe care numai îndreptăţirea ţi-o poate da, n-au lăsat nedreptatea să se întindă şi mai mult, ci au curmat-o chiar! Şi astfel s-a împlinit dreptatea şi ne-am regăsit cu toţii în aceeaşi unică Patrie, după suferinţe ce păreau să fie partea sortită nouă pentru veacul veacurilor. Ci n-a fost să fie mereu cum nu era drept să fie! Şi s-a făcut Unirea cea Mare din 1918!
De unde a crescut gândul acestei Uniri într-o singură patrie? Gândul că românii n-au cum să îndure la nesfârşit să fie despărţiţi unii de alţii prin hotare politice lipsite de acoperire economică, culturală, geografică, istorică etc? De unde a pornit ideologia Unirilor de la 1859 şi 1918? De la un singur şi prea îndestulător model: cel lingvistic. Limba română, atât de unitară, atât de aceeaşi în toate ţinuturile româneşti cum nu mai sunt multe în Europa şi în lume, a fost sute de ani patria noastră imaculată, o patrie pe care nimeni n-o putea cotropi şi de care nu ne-am lăsat niciodată înstrăinaţi. După chipul acesteia a crescut cu fiecare generaţie mai puternic dorul nostru după o patrie care, aidoma limbii române, să ne cuprindă în hotarele ei pe toţi cei care vorbim şi simţim româneşte.
Dreptatea aceasta ni s-a făcut în 1918, din primăvară până în iarnă, până-n zîntîi de Decembrie care a ramas să amintească prin veacuri izbânda cea mai de preţ din istoria românească: izbânda limbii române asupra tuturor prigonitorilor ei! Şi n-au fost puţini aceştia… Izbânda celor ce au păzit limba română să rămână în veac românească! Iar aceştia au fost tare mulţi, a fost însuşi întreg Măria Sa poporul român!
În alte părţi, istoria consemnează unirea în acelaşi stat a unor regiuni deseori dezbinate economic, cultural, lingvistic, unire săvârşită cu armele, cu sila, peste voia multora dintre cei care o acceptă numai ca o fatalitate („peştele cel mare îl înghite pe cel mic”). De aceea e greu de găsit în istoria altor neamuri momente asemănătoare lui 1859: o unire săvârşită împotriva asistenţei politice internaţionale, ostilă acestei uniri, dar în deplin acord intern, al întregului popor!… Ca să dovedim că nu a fost o întâmplare actul de superbă maturitate politică săvârşit în 1859, două generaţii mai târziu, în 1918, la fel, prin numai şi suficientă voinţa noastră, exprimată sub cerul liber, în văzul şi auzul tuturor, fără par, fără pistoale, numai cu palmele goale şi sufletul plin de-un dor fără saţ, dorul de fraţi şi de surori nu te saturi până mori, fără manevre de culise, fără oculte intrigi prin saloanele diplomaţiei internaţionale, ignorând cu senină demnitate acest arsenal clasic deja în istoria universală, poporul român şi-a rostit şi făcut auzit cuvântul în modul cel mai cinstit, mai curat cu putinţă. Rostind verde în faţa lumii întregi adevărul nostru: vrem si trebuie să ne unim pentru că suntem de-acelasi neam cu toţii! Vrem şi trebuie să ne unim pentru că vorbim aceeaşi limbă, care e una singură, indivizibilă ca şi neamul românesc! Vrem şi trebuie să ne unim ca să putem supravieţui ca naţiune! Vrem şi trebuie să ne unim ca să putem da lumii din prisosul minţii şi-al sufletului nostru tot ceea ce numai noi putem da în concertul de voci inconfundabile între ele al naţiunilor lumii!
Încât faptul că suntem cu toţii un singur neam nu este efectul unor evenimente politice, al unor acţiuni militare sau diplomatice – cum s-a întâmplat deseori în lume cu alţii, ci faptul că suntem cu toţii de un neam şi de-o limbă este cauza marilor evenimente politice ale istoriei noastre de până la 1918, când s-a împlinit dreptatea şi pentru noi. O dreptate care, aşa cum era şi firesc, n-a nedreptăţit pe alţii. Căci am ştiut să ne ţinem de vorba românească după care ce ţie nu-ţi place, altuia nu face! Astfel încât în România întregită, de după 1918 până azi, naţionalităţile şi graiurile cu care istoria şi geografia ne-a împletit destinul în interiorul aceloraşi hotare, n-au avut de suferit nimic din ceea ce până în 1918 a fost alaiul trist, deseori tragic, de persecuţii şi manopere antiromâneşti…
Le-am uitat şi le-am iertat pe toate, în bucuria regăsirii de fraţi şi în spiritul limbii române, care, „vorbindu-ne”, cum ar zice poetul, nu ne îngăduie, ca buni vorbitori de limbă română, să ieşim din hotarele omeniei, din umbra luminoasă a acestui cuvânt pe care, dintre toate graiurile lumii, numai limba română l-a ştiut făuri. Cuvânt românesc emblematic, pe care noi ne străduim azi să-l facem traductibil în toate limbile lumii, ca pe o soluţie salvatoare, unică, în viitorul nesigur dinaintea căruia ne-a dus tocmai lipsa de omenie a celor ce prin putere au uzurpat dreptatea pe pamânt.
Şi dacă din acest cuvânt atât de specific românesc ne-am priceput să facem punctul cardinal al politicii româneşti, a fost astfel ca să se vădească încă o dată cât de strâns sunt legate limba şi istoria noastră.

Ion Coja

NOTĂ 2013 Acest text l-am scris înainte de 1990, cred că în 1988, când sărbătoream 70 de ani de la Marea Unire. Nu știu dacă a fost publicat, dar de încercat sunt sigur că am încercat să-l public. Nu știu cât se mai potrivește acum. În subsidiar, textul era un elogiu al zilei de 1 Decembrie. Recunosc însă că, cu ceva vreme mai înainte, într-un editorial din „Săptămâna” se afirma categoric și clar că „1 Decmbrie 1918 este cea mai importantă zi din istoria noastră”! Deh! Gura păcătosului!…