Nota redacției: Acest text, re-publicat, trebuie citit în completarea textului precedent, intitulat Ginta nobilă latină… Abia împreună oferă imaginea completă a ipotezei pe care o avansăm privitoare la geneza limbii române.
*
*
Romanitate etnică şi romanitate lingvistică
Prima paginăRomanitate etnică şi romanitate lingvistică
Romanitate etnică şi romanitate lingvistică
13 februarie 2008de Ion CojaLingvistică7 comentariiEdit
Mulţi lingvişti, pornind de la celebrul Eutropius, imaginează un scenariu al romanizării Daciei în cadrul căruia rolul şi numărul latinofonilor autentici ar fi fost foarte mic, neînsemnat. Prin latinofoni autentici s-ar înţelege vorbitorii nativi ai latinei, persoane pentru care limba latină era limbă maternă. Eventual singura limbă pe care o cunoşteau. Însuşi Iorgu Iordan a lansat comparaţia latinei din Dacia cu engleza din coloniile africane. Administraţia britanică a dispărut de mult, cu englezi cu tot, dar a rămas limba engleză ca limbă oficială a Nigeriei, de pildă, ţară în care se vorbesc câteva zeci de limbi băştinaşe, dintre care nici una nu reuşeşte să se impună în faţa celorlalte. Drept care singura şansă pentru nigerieni de a vorbi toţi aceeaşi limbă este să se perpetueze limba foştilor stăpâni. Aşa au păţit, zicea Iorgu Iordan, şi acele magnas copias de cives romani adunaţi ex toto orbe romano: singura lor posibilitate de a se înţelege între ei era să vorbească în latineşte, chiar dacă sau tocmai pentru că fiecare vorbea acasă, în familie, altă limbă decât ceilalţi concitadini. Cu alte cuvinte, la români, între glotogeneză şi etnogeneză există o mare discordanţă. Da, limba română continuă limba latină, dar la nivelul fiinţei umane românii nu sunt nici pe departe urmaşii romanilor! Limba latină s-a impus în Dacia fără nici un suport uman, biologic, din partea romanilor, laţiali sau măcar italici… Această teză, deprimantă pentru cei mai mulţi români, circulă mai puţin în formă scrisă, circulă oral şi face parte din ceea ce s-ar putea numi folclorul academic. Încercând să apelăm la scris, adică la rigoare, ne trezim în faţa întrebării cum ar fi arătat limba latină din Dacia dacă ea ar fi devenit limba română prin vorbitori alogeni, alogloţi, după o perioadă de câteva generaţii în care latina ar fi fost vorbită numai ca limbă a conversaţiei din afara familiei?
Încercând a răspunde la această întrebare constatăm că ne lipseşte o bună teoretizare a celor două scenarii după care se poate păstra o limbă: (1)prin vorbitori autentici, a căror limbă maternă este limba respectivă sau (2)prin vorbitori a căror limbă maternă era alta, limba respectivă, care s-a păstrat, fiind pentru ei abia a doua limbă, deprinsă în afara familiei. Putem da şi un nume celor două modele, modelul IORDAN şi modelul MAIOR, cu gândul la Petru Maior şi generaţia sa. Evident, latina imaginată de modelul IORDAN, ca şi engleza din Nigeria sau franceza din Gabon, va fi fost o limbă mult simplificată, redusă la cuvintele şi structurile cele mai curente, mai comune, mai frecvente. O limbă în care paradigmele se regularizează, dispar excepţiile şi, în general, sunt abandonate (sau uitate ori niciodată cunoscute sau preluate) aşa numitele idiotisme. E sigur că mulţi, poate chiar cei mai mulţi cives romani au vorbit latina aceasta, precară, bună să te descurci cu ea la cumpărături şi în relaţia cu autorităţile. La fel cum azi foarte mulţi, poate cei mai mulţi dintre cei ce vorbesc engleza vorbesc o engleză redusă la …«esenţial». Este cu putinţă ca această latină esenţială, cum ar numi-o unii, să fi devenit în timp o limbă romanică? Şi cum ar arăta o asemenea limbă romanică? Se află cumva această latină la originea limbii noastre? Fireşte, această întrebare este valabilă şi pentru celelalte limbi romanice…
Propunem aşadar să reexaminăm fondul latin cuvînt cu cuvînt, morfem cu morfem, structură cu structură, având mereu în minte, pentru fiecare element latinesc moştenit, grija să decidem, să apreciem – cât de cât obiectiv, dacă acel element e de crezut că ar fi ajuns sau nu la cunoştinţa şi în folosinţa unor alogeni, vorbitori fatalmente precari şi aproximativi al latinei. Fireşte, hic et nunc, ne vom mărgini la câteva exemple ilustrative pentru exerciţiul propus. De la bun început, facem constatarea, cu valoare de paradox, că vestitele elemente din fondul principal, lexical sau morfologic, nu ne sunt de nici un folos. Toată lumea, când începe să înveţe o limbă străină, se străduie să deprindă mai întâi cuvintele şi structurile gramaticale cele mai folosite. Valoare probatorie pentru problema pusă au numai cuvintele rare, periferice, şi structurile gramaticale mai bizare, care ies din regularitatea practicată de orice limbă. Şi asta pentru că orice nou venit în spaţiul unei limbi ajunge foarte târziu şi, practic, cei mai mulţi niciodată nu ajung să cunoască subtilităţile limbii de adopţiune. Avem păstrate din latină în română asemenea «ciudăţenii» ale limbii latine, la a căror cunoaştere e greu de înţeles cum au putut să ajungă nişte vorbitori secundari? Dacă răspunsul nostru este pozitiv, păstrarea unor veritabile relicve lingvistice nu poate fi explicată decât prin vorbitori primari, vorbitori autentici ai latinei, prin indivizi care s-au născut şi au crescut «întru limba latinească», cum ar fi zis Înalt Prea Sfinţitul Varlaam.
Iată, într-un sumar inventar exemplificator, ilustrativ, cum ar arăta elementele moştenite din latină în română a căror prezenţă în latina vorbită de acei cives romani imaginaţi de Iorgu Iordan pare improbabilă, chiar imposibilă, discreditând astfel modelul IORDAN şi acreditându-l pe celălalt, modelul MAIOR.
Mai întâi, cum spuneam, cuvintele periferice, care au fost periferice în latină şi aşa au rămas şi în română, contrazic modelul IORDAN. Puţini români cunosc, de exemplu, cuvîntul coacin(„cu pete roşietice”) sau cerenţel(nume de plantă) ori chealfăd(„palid, galben”). La fel, puţini latinofoni chiar dintre cei „mai” nativi vor fi cunoscut cuvintele corespunzătoare coccinus, cerinthe, galbus. E greu de imaginat cum ar fi ajuns aceste cuvinte să fie cunoscute la nivelul latinei pe care cum s-o numim altfel decât „latina lui Iordan”!… În plus, cuvîntul chealfăd, după Puşcariu, poartă urmele unei pronunţii dialectale osce sau umbrice, graiuri vorbite în vecinătatea originarului Latium. Asemenea detaliu face şi mai dificil de explicat prezenţa lui galbus în vocabularul unor latinofoni sumari, veniţi în Dacia ex toto orbe romano. Câte mai sunt în română asemenea cuvinte? După unii romanişti, ca Mohl şi Gamilscheg, importante legi fonetice din română au originea în dialecte italice ale latinei, cum ar fi trecerea lui ct, cs la pt, ps.
Ar intra aici şi cuvintele periferice din latină care, târziu, în limba română, ajung să fie mult mai des folosite: cum ar fi a merge, care a ştiut să profite de declinul lui eo, ire. Fenomenul are loc la câteva secole după ce latina este adoptată de locuitorii Daciei, astfel că devine semnificativ pentru calitatea acestei latine. Probabil că există cercetări privind frecvenţa cuvintelor latineşti, ele ne vor fi de mare folos pentru ieşirea din „impasul iordanian”.
Cuvintele şi formele latineşti neatestate intră toate în această categorie, de componente ale latinei vorbită ca limbă maternă. Dintre acestea, o menţiune pentru cuvintele de tipul amândoi, pe care Puşcariu îl explica printr-un cuvînt neatestat, dar şi preroman: amendui. Aşadar, un arhaism în latină, rar folosit… Cuvîntul a adăsta, rar şi periferic în română, este atestat în latină, dar abia într-un text din sec. al VI-lea. Dicţionarul lui G.Guţu nu înregistrează nici un adastare. Prezenţa sa în limba română dovedeşte că a existat în latina danubiană din sec.III, având mereu acelaşi statut, de cuvînt rar folosit, necunoscut multora dintre latinofoni. Să amintesc şi cuvîntul levir, „cumnat, frate al soţului”, care a dispărut din toate limbile romanice. A fost folosit de români o vreme, apoi abandonat. De pe urma lui avem toponimul Lereşti şi numele Lerescu. A fost identificat însă în graiul românesc vorbit şi azi de catolicii din Moldova, acei impropriu numiţi ceangăi, care şi azi zic ler cumnatului din partea unei surori mai mari: ler-meu, ler-tu, ler-su. Acest ler-tu ne aduce aminte de substantivele care numesc grade de rudenie, reunite în seria cunoscută frate-tu, mamă-ta, tată-tu, soru-ta, noru-ta, fie-ta etc. Remacabile în mod deosebit sunt soru- şi noru-, forme care conservă în mod excepţional formele aberante nurus şi soror, substantive atât de …feminine şi totuşi cu aspect atât de masculin. Toate limbile romanice au corectat această aberaţie, româna a reuşit să o conserve, inclusiv pluralul surori. Tot în acest grup de cuvinte extrem de distinct sunt păstrate formele adjectivale tu şi su, descendente direct din tuus şi suus: frate-tu, taică-su. La fel tătâne, viu numai în româna familiară, aşa cum era şi latinescul tata, tatanis. Dar cel mai semnificativ este că s-au păstrat ambele forme, şi tata, şi tatanis, neatinse de simpficatoarea reducere a declinării imparisilabice. Semn în plus că, la acest nivel, al vieţii de familie, româna continuă fără nici un hiatus latina, ca limbă maternă. Cu aceeaşi valoare sunt toate cuvintele din limbajul infantil moştenite din latină, de tipul coca, cocuţă, cocon, papă etc. Mai mult, aceste vocabule infantile sunt atât de puternice în mentalul latinofonilor danubieni, încât ele se impun în faţa cuvintelor neutre precum pater sau mater, care dispar în favoarea colocvialelor tata şi mama, adică dispar în favoarea cuvintelor deprinse la cea mai fragedă vârstă.
Formele tată şi tătâne se adaugă altora similare: lumen,luminis din care avem lume şi lumină, hospes, hospitis, respectiv oaspe şi oaspete, sau judex, judicis – jude, judeci, judeţ. Ai impresia că, dinaintea tendinţei de nivelare a flexiunii, prin renunţarea la declinarea imparisilabică, vorbitorii latinei danubiene nu se îndurau să renunţe la una dintre forme şi atunci, pentru a le păstra, le-au dat la fiecare un statut nou: de cuvinte propriu zise, deosebite unul de celălalt. O formă de ataşament greu de înţeles la vorbitori recenţi ai latinei… Aici ar intra şi categoria de cuvinte derivate asupra cărora nu ştim să decidem: sunt derivate încă din latină sau mai târziu, în daco-română s-au fost derivat? Dacă franţuzescul dé este clar că nu derivă din doigt, ci din latinescul digitalis, în română degetar poate fi considerat fie urmaşul latinescul digitalis, fie derivat în română de la deget. În aceeaşi situaţie sunt şi cepar, apar, lucrător, lăudător etc. Existenţa acestor cuvinte face mai explicită dificultatea de a decide că latina şi româna sunt două limbi diferite. Aprofundarea problemei îţi produce tot mai net sentimentul că cele două limbi sunt greu de separat ca entităţi distincte.
Printre arhaismele latineşti păstrate în română să-l amintim şi pe lăut din lautum, păstrat în română, dar înlocuit în latina curentă prin forma regulată lavatum. Iarăşi, foarte puţin probabil ca acest lautum, incomod şi pentru latinofoni, să ajungă în latina second hand a unor latinofoni, cum bine le-am zis, secundari.
Alt arhaism este n din ninge, păstrat în română alături de nea, din nix,nivis, forma cea mai circulată.
Revizuirea din această perspectivă a lexicului latinesc moştenit de limba română, dar şi de celelalte limbi romanice, se impune. Şi aşa cum considerăm că anumite cuvinte, prin sensul lor, precum soare, om, cer, stele, cap, inimă , sunt prea importante ca să fie împrumutate, vom spune că altele, moştenite, că sunt prea periferice, prea rar folosite ca să se fi păstrat prin vorbitori superficiali, de azi pe mâine, ai latinei.
Morfologia ne oferă argumente şi mai convingătoare. Bunăoară ezitarea vorbitorilor români între conjugarea a II-a şi a III-a (vezi a place şi a făcea) au avut-o şi romanii. E de imaginat că acele magnas copias au putut învăţa să conjuge latineşte după modelul Iordan, având tendinţa să regularizeze toate paradigmele după modelul cel mai comun. Dar de la cine să înveţe să confunde anumite paradigme şi să nu le regularizeze nici până azi?! Cum puteau împrumuta deprinderea de a greşi, de a ezita?!
Ca principiu, se impune comparaţia între limbile romanice, pentru a vedea în ce măsură fiecare a regularizat morfologia moştenită din latină. Căci, raportată la limba latină, fiecare limbă romanică este imaginea calităţii limbii latine vorbite de cei care au adus-o în provincia respectivă. Este implicit imaginea raportului dintre latinofonii autentici, nativi, şi cei de strânsură, recenţi şi aproximativi.
Morfologia verbului ne oferă şi seria de verbe de tipul mă îndoi–mă îndoiesc. A existat şi în latină, tot aşa, mai la periferia sistemului. Vezi opoziţia albeo-albesco, caneo-canesco, rubeo-rubesco etc. A dispărut în majoritatea limbilor romanice. E greu de imaginat că s-ar fi păstrat în latina lui Iorgu. Românii au moştenit-o: zece se împarte la doi şi sâmbata se împărţeşte pentru morţi. Intră aici şi participiile înflorit-înflorat, adeverit-adevărat, curăţit-curăţat, datorită-datorată, îngrijit-îngrijat forme ale unor verbe derivate, derivarea ducând la obţinerea unor verbe de conj.I sau a IV-a. Uneori se ajunge la două derivate, unul de o conjugare, altul de cealaltă, între cele două verbe înregistrându-se tendinţa de a se diferenţia semantic. Faptul că în latină avem un adumbrare, iar în română un adumbrire, ar însemna că, de fapt, în acest punct, latina şi româna alcătuiesc un tot, o entitate din care separăm în mod artificial două componente, cea latinească şi cea românească. Perechea îngriji-îngrijat ne arată cât de activă este în continuare această ingenioasă „găselniţă” din latina de odinioară.
Latinii au avut perechile de substantive de felul lui lupus-lupa sau ursus-ursa, absolut fireşti. Ciudată este perechea animus-anima, celebra, căci nu prea poate fi vorba, logic vorbind, de o opoziţie masculin-feminin la semnificaţii ce ţin de domeniul inanimatului. Modelul animus-anima a fost păstrat însă de latina danubiană, ba chiar a fost dezvoltat prin perechile, atât de bizare, joc-joacă, bob-boabă, fapt-faptă, nod-noadă, floc-floacă, lăsat-lăsată(lăsatul secului şi lăsata din bătrâni). Opoziţia animus – anima constituie un moment de graţie, de inspiraţie a nomothetului latin. A curs multă cerneală pentru a se comenta această subtilă distincţie, atât de filosofică, de metafizică! De această ispravă a limbii latine se apropie oareşicât româna prin opoziţia joc – joacă. Vezi volumul de versuri Joaca jocului al lui Ion Gheorghe. Amintesc că în latină dies era când masculin, când feminin. Cf. pluvius dies sau dies illa. Îi întreb pe colegii romanişti în ce măsură procedeul a fost perpetuat şi în celelalte limbi romanice. Italiana se pare că nu l-a abandonat. Dar numai româna l-a dezvoltat, aplicându-l şi la cuvinte nelatineşti: cojoc-cojoacă, moc-moacă.
După părerea mea şi a altor colegi, popă este latinesc, vine din popa, popae. Nu avea de ce să diftongheze, cum zic unii că ar fi fost obligatoriu dacă era moştenit, căci ar fi sunat poapă şi ar fi încetat să mai fie un substantiv masculin. S-a păstrat alături de preot, din presbiter. Opoziţia semantică dintre cele două cuvinte este bine cunoscută: popă este numele ipostazei mai lumeşti, preot este încărcat de tot respectul cuvenit. Vezi Preoţi cu crucea-n frunte, unde substituirea cu popă ar fi cel puţin amuzantă, ca efect. Această subtilă diferenţiere semantică funcţiona şi în latină sau, în orice caz, de acolo se trage, căci popa din latină era „sacrificator al animalelor de jertfă(care pregătea focul, vinul, sarea etc. şi înjungia victima)”. E de bănuit că acei popa nu aveau nici o greaţă să se înfrupte din ceea ce sacrificau în cinstea zeităţilor păgâne. De unde latina s-a ales cu expresia popae venter, întru totul aidoma celei româneşti: foale sau pântece ori burtă de popă! Nu de preot! Aşadar considerăm relevantă nu atât păstrarea celor două cuvinte latineşti, cât păstrarea distanţei conotative care limita sinonimia lor. Această distanţă face ca limba română să derive un singur feminin: soţia popii se numeşte coana preoteasă…
În termeni asemănători putem comenta şi dispariţia din română a lui et. Semnificantul et a fost abandonat, dar forma substanţei conţinutului, combinaţia celor două sensuri, de conjuncţie şi de adverb, s-a păstrat în română. Cumva numai în română?(Vezi timeo Danaos et dona ferentes – mă tem de greci şi când fac daruri…) A dispărut, la fel, din latina dunăreană şi frumentum, frumenta, dar structura sa semantică s-a păstrat, transferată la grâu, grâne. Cu alte cuvinte, păstrăm din latină nu numai combinaţia de sunete, ci şi structuri semantice cu totul atipice, neobişnuite, care transced schema simplă a relaţiei semiotice dintre formele flexionare. Căci a avea un sens referenţial la singular, şi cu totul alt sens referenţial la plural este un artificiu greu de deprins şi de memorat de vorbitori pârîţi ai acelei limbi!
Limba română are o particularitate deosebit de interesantă: substantivele cu două sau trei forme de plural, forme care corespund unor sensuri diferite: cap-capi, capete, capuri, cot-coţi, coate, coturi, vis-vise,visuri, nivel-nivele, niveluri etc. Latina avea şi ea ceva asemănător: locus-loci, loca, jocus-joci, joca. Nu mi-e clar dacă se diferenţiau semantic aceste forme diferite de plural.
Lista de dovezi, produsă de morfologia limbii române, cu privire la calitatea excelentă de vorbitori ai limbii latine a acelor cives romani din care ne tragem, poate fi continuată de oricare dintre colegii de faţă. Chiar mai bine decât ar face-o subsemnatul. Cum ar fi păstrarea practic numai în română a neutrului şi a vocativului latin!
Mai adaug şi din sintaxă un exemplu: păstrarea numai în română a distincţiei, atât de subtile, dintre completiva directă introdusă prin quod – spune că vine şi completiva introdusă prin ut, vreau să vină, subtilitate care a fost insurmontabilă pentru latinoforii (sic: latinoforii!) din celelalte provincii.
În sfârşit, mai semnalez un capitol puţin cercetat: păstrarea din latină, din mentalul roman, a unor atitudini, a unor obsesii, a unor predispoziţii de care dau seama anumite elemente şi structuri lingvistice. Am semnalat cândva substantivarea selectivă, numai a unor anumite adjective, cele care denumesc defecte umane: cutare este un leneş, leneşul de Vasile. Nu putem spune harnicul de Vasile sau eşti un harnic. Procedeul este practicat şi de celelalte limbi romanice, deci avem de-a face cu „ceva” moştenit din latină, ceva însă de natură imaterială, adică nu de natură sonoră, fonică, propriu zis semiotică. Mai ales că substantivarea adjectivelor se face prin articol, iar latina nu avea articol. Deci nu ni s-a transmis o anumită regulă de articulare, ci alt „ceva”. Nu ne este uşor să definim acest „ceva”, dar ne este uşor să decidem că acest ceva era greu de sesizat şi de moştenit în afara limbii materne. Alexandru Graur a pus acest procedeu în legătură cu, vestită în antichitate, maliţiozitatea specific latină, înclinarea spre sarcasm şi satiră.
Fiecare limbă, aidoma persoanelor care o vorbesc, are obsesii, acoperă o anumită arie a realităţii cu exces de semne, de detalii, raportându-se cât poate de des la acel domeniu, făcând chiar reper specific dintr-însul. Noica, pe urmele lui Mircea Vulcănescu, a semnalat şi analizat „obsesia” limbii române pentru a fi, pentru Existenţă, pentru Fiinţă. Cu consecinţe lingvistice vădite. Când Iorgu Iordan, în „România literară”, a luat în răspăr speculaţiile lui Noica, acesta i-a răspuns cerându-i marelui lingvist să indice care altă limbă îl foloseşte pe a fi ca auxiliar pentru a fi: o fi fost, n-a fost să fie, va fi fiind, era să fie etc.
Ani în urmă, la cursul special, am discutat cu studenţii vreme de un semestru despre obsesia limbii române pentru unu, cuvînt şi concept atât de important în filosofie, şi care a dezvoltat la români o familie bogată de derivate şi compuse, a devenit şi morfem, intră într-o mulţime de locuţiuni şi expresii etc. Mai mult, ideea de unu este obsedantă atât pentru omul de rând, prin exerciţiul limbii române, cât şi pentru românii exponenţiali, dacă le pot spune aşa unora ca Eminescu sau Brâncuşi, români capabili să sublimeze aceste obsesii, să le proiecteze în absolut. Opera lor este marcată de aceeaşi obsesie pentru unu! Citez: „Căci-i împrăştiu şi-i adun
Le măsur vieţi cu luna
De nasc şi mor în sfîntul Un
În care toate-s una.
Aşadar Sfîntul Un în care toate-s una… (Am citat din Eminescu, dintr-o variantă a Luceafărului.)
Avem toate motivele să considerăm că moştenim de la latini această obsesie.(Desigur, termenul obsesie nu este cel mai potrivit.) Latina are şi ea o frumoasă şi interesantă familie de cuvinte şi locuţiuni care roiesc în jurul lui unus. Unul dintre ele fiind cuvîntul universum, echivalent al grecescului cosmos, cu diferenţa că universum este o creaţie a limbii latine, iar cosmos este termen inventat, de un filosof. Dar dacă noi, lingviştii, remarcăm cu oarece întârziere această caracteristică a celor două limbi, dintre care una ne este limbă maternă, iar pe cealaltă o studiem de o viaţă, este uşor de imaginat că moştenirea acestei obsesii se putea produce numai inconştient, la un nivel subliminal, prin vorbitori nativi ai latinei, vorbitori al căror număr nu va fi fost deloc neglijabil, ci dimpotrivă, preponderent! Iar faptul că această obsesie din latină nu s-a prea transmis şi altor limbi romanice – cum ar fi franceza, sporeşte motivele noastre de a respinge ipoteza fostului dumneavoastră director tutelar.
Cu siguranţă, Shakespeare nu poate fi „tradus” în engleza vorbită în Nigeria…. (În paranteză fie spus, engleza, aşa precară cum este în Nigeria, nu a supravieţuit în mod spontan, natural, ci cu sprijinul unor instituţii care nu au existat în Dacia: guvernul, care a luat o serie de decizii în sprijinul englezei, şcoală şi mass media, inclusiv radio şi TV în limba engleză etc. Comparaţia propusă de Iorgu Iordan cade aşadar şi fără demonstraţia noastră, dar trebuie să-i fim recunoscători profesorului nostru Iorgu Iordan că ne-a stârnit astfel, semnalându-ne o problemă interesantă: posibilitatea ca o limbă, în cazul nostru latina, să supravieţuiască prin vorbitori alogeni, adică prin vorbitorii altor limbi… Evident, asemenea vorbitori precari ai latinei au existat în Dacia, este greu să ne imaginăm că nu. Problema care se pune este a raportului numeric dintre aceştia şi vorbitorii autentici. Evaluarea nu va putea fi decât relativă, prin raportarea limbilor romanice la latină şi între ele… E foarte probabil să ajungem la constatarea că romanizarea, ca orice lucru omenesc, a fost efectuată cu intensitate diferită de la o provincie la alta. În Dacia acest proces a avut o intensitate care ne îndreptăţeşte să conchidem că nu există nici o discordanţă între ontogeneza românilor şi glotogeneză.
…Ne lipseşte, cum spuneam, o teorie bine articulată a conceptului de limbă maternă, limba în care ai învăţat să gândeşti, ai învăţat să fii om! Oamenii de rând, deci cei mai mulţi, nu cunosc decât o singură limbă, cea maternă. Care dintre ei ajung să mai înveţe una, nici vorbă să o stăpânească ca pe graiul părintesc, graiul matern, cel transmis din tată în fiu… Limba maternă ne este atât de intrinsec a noastră, încât numai în limba maternă visezi! Te poţi visa vorbind altă limbă, dar visul acela ţi se povesteşte în limba nativă, cea din născare auzită în preajmă-ţi, limba care te-a făcut om, din neom, contribuţia graiului fiind decisivă în achiziţionarea raţiunii, a spiritului, a umanitaţii. Şi orice om, când vorbeşte în somn, numai în limba părinţilor săi vorbeşte. Nimeni, oricât de poliglot ar fi, nu ajunge să mai stăpânească o limbă la fel de bine ca pe limba maternă. Nu poţi face teoria limbii ca lumea decât aplicând-o la limba maternă. Şi asta pentru că – ar spune Eminescu – nu noi stăpânim limba maternă, ci ea ne stăpâneşte şi ne este stăpân în perpetuitate. Şi, de regulă, nimeni nu este slugă la doi stăpâni, vorba lui Goldoni… Emil Cioran, care ajunsese cel mai dibaci manipulant al limbii franceze, când Dumnezeu l-a pedepsit cu un Altzheimer de toată frumuseţea, de nu mai ştia ce vorbeşte, vorbea numai pe româneşte. Dumnezeu însuşi a putut să-i ia minţile, să-i ia şi franceza, şi engleza sau nemţeasca pe care le ştia foarte bine, dar n-a putut să-i ia şi limba maternă, cea de la coana preoteasă învăţată. Pentru limba maternă nu există dezvăţ!
Închei prin a mă mira – nu ca prostul! Omul este singura fiinţă care se miră! La fel mă mir şi eu, omeneşte şi riscând să păcătuiesc, mă mir de Domnul nostru Iisus, pe cruce, ale cărui ultime cuvinte rostite s-au fost în limba aramaică! După mintea mea şi după toată teoria şi practica psiho-lingvisticii, într-un moment ca acela Iisus, şi oricare alt om, nu putea a se rosti decât în limba părinţilor săi… Eli, Eli, lama sabachtani?!
Cred că am păstrat și acele tabuuri păgâne ale romanilor. Citeam ieri cartea de mitologie a lui Marienescu, un academician sibian din secolul XIX, iar acesta încă mai folosea un arh. cornici (ciori neagre, croncani; din lat.cornix), pierdut complet azi.
Nu-i o invenție a școlii ardelene, căci termenul apare și-n vechile cazanii din secolul XVI sub forma corni.
Se pare că era pasărea sfântă a unor zeități păgâne, printre care Juno Moneta, conform acestuia. Mai târziu cred că se schimbă situația, căci gâștele devin sfânte cultului acesta în urma unui episod istoric faimos. Sau înainte de acesta.
La fel de bine am observat că Ardealul (podișul central) și Maramureșul păstrează câteva relicte latine foarte interesante: caru-mamii (dragul-mamii; numai în producțiile de etnografie), măiastră („vrăjitoare”; din lat.magistra, învățătoare, sau confuzie cu magis?), măietură (farmec, vrajă) conform arom.mai (vrăjitor; din lat.magus), meresân, (mărăsân; prevestire, semn rău), „fată milioară” (lat. mellilla?), vergură, miază (mijloc, centru; Lat. medius), mur (zid de piatră, temelie de casă), etc.
Tot în Ardeal (și Mold. de nord) , cf. lui Drăganu, circula și verbul ”a îmbăgiua” (lat.ambiguus) sau ”vreme îmbăgiuată” (metaforic vorbind nehotărâtă, nici ploaie, nici soare).
Nu mai zic de năciune (națiune), care conform lui Giuglea, circula în vorbirea populară, deci nu era o invenție a purismului lui Arone Pumnul.
Am avut o limbă vorbită foarte bogată. Ne temem oare de a părea ridicoli, de nu reintroducem cuvintele noastre vechi (latine și dacice) în vorbirea noastră?
De ce oare mai folosim dublete neologice când uneori avem cuvântul în limba vorbită sau în dicționarele de arhaisme și regionalisme?
N-ar fi mai rațional să conservăm cât putem de mult din lexicul vechi și dacă putem, să facem în așa fel încât neologismele să se adape din surse vechi prin derivare cu afixe?
PS: legat de cornici, oare de ce s-a pierdut în fața termenului autohton cioară (coradical: cearmă, ciarmă, femeie neagră și urâtă)? Conform lingviștilor, termenii autohtoni intră în latina dunăreană pentru a acoperi niște nișe, un concept specific. La noi doar corbul avea niște credințe în jurul său, nu cioara.
La sfarsitul lunii trecute, discret ca sa nu tulbure acest inceput de primavara, a plecat, catre Campiile Elizee, unul dintre cei mai pasionati fizicieni istorici, un artist al penitei , un redescoperitor al Romaniei Orientale, doctorul fizician Titus Octavian Filipas .
Pe acest site doar in treacat l-am amintit asa ca In memoriam redau mai jos doua dintre cele mai frumoase picturi in cuvinte ale unui om pentru care istoria a fost mai mult decat o pasiune, a fost o chemare.
Romania există din 285 AD
Ne cunoaştem istoria şi sursa de putere absolută a drepturilor noastre regaliene. În primele două veacuri ale erei creştine, jurişti romani geniali creează cadrul legislativ pentru primul stat de drept din istorie. Iar la 212 AD, Constituţia Antoniniană acorda cetăţenia romană aproape tuturor oamenilor din cuprinsul Imperiului Roman care puteau să plăteasca impozite. Transformarile au fost rapide, în jumatate de veac, Imperiul Roman devine Romania. Istoriografii de la Oxford University consideră că la 285 AD începe lumea modernă. Drepturile regaliene ne sunt date prin teologia politică a Sfântului Părinte Ierarh Vasile cel Mare şi sintagma-sigiliu Nova Roma de la 381 AD (primul Conciliu al Bisericii Universale de la Constantinopol). Sintagma-sigiliu Nova Roma confirmă că exista şi un Novum Latium care se întindea probabil în spaţiul nord-pontic până la Tanais (Don). Zona riverană a Donului fusese romanizata înainte de a fi fost romanizată Dacia! Iar „retragerea aureliană” în realitate n-a existat. Zosimus, în Historia Nova, nu o aminteşte. Şi el era mult mai aproape de loc şi de evenimente decât oricare alt istoric.
Titus Filipas
Continuum de romanitate
Ion Heliade Rădulescu şi Ezra Pound erau convinşi că vernacularele neolatine formează un continuum de romanitate. Iată o probă. Românul Iancu de Hunedoara era adoptat ca erou în literatura neolatină din Peninsula Iberică! Tipărit la Valencia în 1490, romanul catalan „Tirant lo Blanc” este păstrat ca incunabil. Autorul romanului, cavalerul Joanot Martorell, contemporan cu Iancu de Hunedoara şi Vlad Dracul, nu a luptat la Varna, nu l-a întâlnit pe cavalerul lo Blanc cel real (Iancu de Hunedoara). Romanul Tirant lo Blanc era foarte apreciat de caracterul pur livresc care a fost Don Quijote. Volumul « Tirant lo Blanc » nu este găsit de Cervantes la prima trecere în revistă a cărţilor despre cavalerii rătăcitori aflate pe rafturile bibliotecii lui Don Quijote de la Mancha. Abia în capitolul VI al primei părţi, Miguel de Cervantes dezvăluie existenţa acestui roman cavaleresc, pe care îl laudă peste măsură : « Află deci că se numea ‘Istoria vestitului cavaler Tirante cel Alb’. /- Domnul fie lăudat ! dete glas preotul, strigând. Dădurăm peste Tirante cel Alb ! Adu-l încoace repede, cumetre, pe răspunderea mea, căci am găsit în el o comoară de desfătări şi o mină de aur pentru clipele de răgaz. […] Nu-ţi îndrug poveşti, cumetre, dar prin stilul ei, aceasta este cea mai bună carte de pe lume.» (Am împrumutat excerptul din varianta românească îngrijită de Ion Frunzetti şi Edgar Papu). „Regele Ferdinand la 1550” mai citim în articolul http://www.romanialibera.ro/cultura/aldine/matei-corvinul-in-apararea-romanilor-250114.html Este vorba despre Ferdinand I (1503 – 1564), împărat al Sfântului Imperiu Roman de la anul 1558 şi „rege al Ungariei” începând cu anul 1526. Numai că Ungaria fusese lichidată de sultanul otoman Soliman Magnificul prin victoria zdrobitoare de la Mohaci, în anul 1526. Ce se înţelege atunci, de facto, prin sintagma îndrăzneaţă şi exagerată „Ungaria după 1526” ? Un foarte mic fragment teritorial uitat de Soliman, fragment având localizată capitala pe Limes, lângă vechiul castru roman Gerulata devenit Istropolis/Pressburg/Bratislava. Iar drepturile pentru români pe care „Regele Ferdinand le confirma la anul 1550” demonstrează numai faptul că în acea zonă teritorială centrată pe vechea Gerulata mai exista încă la anul 1550 o proporţie însemnată de români ! Apoi, acest Ferdinand I (1503 – 1564), împărat al Sfântului Imperiu Roman, care se născuse la Alcalá de Henares, ştia foarte bine limba spaniolă dar nu ştia boabă ungureşte! În fine, acţiunea de unificare a lui Mihai Viteazu se făcea în cadrul doctrinei Romania Neoacquistica iniţiată, şi plătită, de mişcarea de Contra Reformă. Doctrina Romania Neoacquistica este exprimată vizual în pictura lui El Greco. Mihai Viteazu a primit bani de la catolici pentru a cuceri Stambulul. Dar, în loc, şi-a făcut „Pohta”, adică a iniţiat voluntarist un proiect de unificare a palatinatelor neolatine din Romania Orientală. Mai târziu, Şcoala Ardeleană va fundamenta intelectualist acest proiect al Viteazului.
Titus Filipas
D-ul Coja prin aceste articole gemene demonteaza cu argumentele specialistului putin cate putin din teoria anti Scolii Ardelene . Nu stiu daca termenul anti este cel mai corect pentru ca nici Hasdeu in „Pierit-au dacii ?” nu s-a vrut un anti, dar modul cum au pus problemele si modul cum au criticat cercetarea stiintifica, munca uriasa de documentare si conditiile politice in care si-au desfasurat activitatea intelectualii Scolii Ardelene nu a fost unul tocmai onest si acesta este motivul pentru care l-am considerat anti (mea culpa daca am comis o eroare).
Am avut ocazia ca in „perioada de glorie a statului centralizat dac” sa cunosc istorici care respectau Scoala Ardeleana si nu s-au luat dusi de val ci si-au dat seama ca „eroarea” Scolii Ardelene nu este nici pe departe asa cum a fost prezentata in mod exagerat. Am avut ocazia sa public aici un punct de vedere deosebit de interesant al unui mare invatat roman, Alexandru Niculescu despre latinismul Scolii Ardelene. Asa ca acest demers al d-lui prof. Coja este nu numai binevenit, dar era absolut necesar intr-o perioada in care cercetatorii nostri pareau oarecum resemnati in fata acestei invazii pseudostiintifice care a facut din internet portavocea unei propagande deosebit de virulente la adresa romanitatii. Propaganda care este tot mai mult preocupata (dezinteresat doar din elan patriotic) de daramarea identitatii nationale (Romania inlocuita cu Dacia,Getia sau Scitia, limba romana-limba latina inlocuita cu limba valaha sau geto-daca , imnul national inlocuit cu orice numa sa nu mai apara Traian si un sange de roman, personalitatile istorice care au creat unirea, au obtinut independenta si au aparat-o trecute la damnatio memoriae). Qui prodest ? Asa cum cel mai mare dusman al padurii a fost cozile de lemn , tot asa cel mai mare dusman al romanilor sunt romanii alde Roxin, Savescu, Cuesdean ori Cohen (pe acest site) nume „neaos” romanesti care mor de dragul de a ne reda adevarata istorie.
Orice elev de clasa a V-a iti poate spune ce au patit cartaginezii ori ce tratament au avut evreii rasculati din partea armatelor romane, dar cand vine vorba despre razboaiele daco-romane le va prezenta idilic. Pentru ca realitatea istorica a fost inlocuita cu una idilica, romantata asa cum este ea redata in filmul Columna (un film bine realizat artistic si un bun vector de transmitere a unui mesaj ). Cand Scoala Ardeleana a avut curajul sa spuna ca cei care au ramas alaturi de Decebal (unii l-au abandonat dupa primul razboi) au fost ucisi ori vanduti ca sclavi a aparut corul celor care i-au luat in deradere. Acum sa ne gandim putin daca cartarginezii au fost distrusi si imprastiati pentru ca timp de 16 ani au devastat Italia (al doilea razboi punic) si au ucis consuli, tribuni, pretori, questori si a administrat romanilor cea mai mare infrangere din toata istoria lor (Canae), daca evreii au fost masacrati si imprastiati iar Ierusalimul arat cu magari pentru ca s-au rasculat de trei ori cum cred istoricii nostri si pseudospecialistii ca romanii ii iertau pe daci si pe Decebal cel care incercase sa-l asasineze (in disperare ) pe Traian-Optimus Princeps care l-a intrecut si pe Augustus- Pater Patriae ?
Izvoarele scrise, atat cat ni s-au pastrat, ne spun clar ca au mai supravietuit 40 de nobili (luati prizonieri), vreo 500000 au fost vanduti ca sclavi si mai putin de o treime au supravietuit. Cine are rabdare sa urmareasca filmul real al istoriei razboaielor daco-romane, respectiv Columna lui Traian va vedea adevarul asa cum a fost el (bineinteles din perspectiva invingatorului in care totusi invinsul isi spune povestea prin sacrificiul suprem al lui Decebal ori a nobililor care aleg sa imparta soarta nemuririi decat a invinsilor).
Cartargina,Numancia,Corint,Ierusalim, Palmyra si Sarmizegetusa sunt distruse de romani si au ridicat o mare intrebare (asa cum o face si d-ul prof.Coja), respectiv este o politica intentionata a Romei fata de invinsi sau o abatere de la Clementia romana fata de cei invinsi, Clementia care apare dupa Vae victis! si nu dupa Troia asa cum s-a acreditat
La acesta intrebare a raspuns Paul Pupeza intr-un articol deosebit de documentat si argumentat publicat (din pacate) intr-o revista arheologica cu circuit limitat doar la nivelul specialistilor. Am sa fac un rezumat al prezentarii d-lui Pupeza pentru a intelege si celelalte aspecte care impreuna cu motivatia razboiului ne pot oferi anumite raspunsuri la aceasta intrebare.
Inainte de a lansa atacul final Imperatorul (in perioada Respublica putea sa fie comandantul armatei ca de ex Scipio ori Imparatul in perioada ulterioara republicii de ex Traian, Hadrian ori Aurelian) lansa un EVOCATIO care era indeplinit de un pontifex prin care cereau zeilor orasului sa paraseasca templele orasului si sa-si retraga protectia asupralocuitorilor si sa treaca de partea lor. Romanii se angajau (si bineinteles ca respectau angajamentul) ca le vor reconstitui templele si le vor aduce jertfe. Inainte de evocatio romanii lansau si propunerea ca daca populatia se preda le vor respecta integritatea templelor. In cazul Cartaginei romanii s-au adresat prin evocatio zeitei Tanit care era protectoarea orasului si au asimilat-o cu Iunona. Cum isi dadeau seama romanii de vointa zeilor? Pontifex impreuna cu augurii sacrificau animale in maruntaiele carora desluseau acceptul sau refuzul zeilor. In cazul in care zeii „refuzau” erau considerati captivi aflandu-se in aceeasi situatie ca si locuitorii.
Dupa ocuparea cetatii pontificii hotarau, tot dupa vointa zeilor, daca zeii erau pastrati sau respinsi. DEVOTIO insemna abandonarea cetatii si a locuitorilor ei in mana zeilor infernului inclusiv templele. Dar, asta nu insemna ca anumiti locuitori nu puteau beneficia de CLEMENTIA, generalului cartaginez Hasdrubal i s-a refuzat Clementia orasului dar i-a fost acordata lui si unei parti a populatiei iar in cazul Corintului nu au distrus templul lui Poseidon in cazul Palmyrei de Clementia a beneficiat o parte a populatiei si fiul reginei Zenobia dar au distrus templul zeului Baal protectorul orasului. Aurelian a ordonat reconstituirea templului ceea ce inseamna ca zeul „raspunsese” la devotio.
Revenind la daci si la al doilea razboi, trebuie sa spunem (ceea ce nu se spune in istografia noastra) ca dupa primul razboi in care Decebal s-a predat in termenii DEDITIO -predare neconditionata si a sarutat piciorul lui Traian (act de supunere si vasalitate, pe timp de pace se saruta mana – a se vedea regele Tigran la Imparatul Nero ) si a primit reconfirmarea de rege clientelar, ca nerespectand DEDITIO si tratatele de pace (tratatele erau insotite de anumite juraminte atat pe zeii romani cat si ai dacilor) urmeaza evocatio si devotio apoi asaltul final si distrugerea Sarmizegetusei urmata de „alungarea zeilor dacilor”. Dupa ocuparea Daciei de romani divinitatile dacice nu vor fi adoptate in panteonul roman.
Au acordat Clementia romanii la daci ? Cercetatorul Pupeza considera ca, interpretand scenele schingiuirii prizonierilor romani, clementia a fost limitata iar soarta cetatii a fost vitrega, fiind distrusa, templele demolate, supravietuitorii vanduti ca sclavi .
Concluzia autorului este ca distrugerea capitalelor si masacrarea pe scara larga a populatiei reprezinta cazuri particulare in comportamentul militar al Romei care tin de motivatia razboiului, duritatea acestuia, incalcari ale anumitor „principii romane”, ritualuri religioase si simbolice.
Explicatia d-lui Pupeza ne ofera imaginea de ansamblu pentru ca era evident ca romanii dupa ce au mobilizat 15 legiuni pentru ocuparea Daciei nu duceau un simplu razboi, ci unul de exterminare, de distrugere. In afara de Dacia, romanii au mobilizat o singura data 15 legiuni si nu au facut-o pentru cucerire ci doar pentru a distruge, masacra si pedepsi o ofensa inacceptabila si doar de dragul razbunarii in timpul lui Germanicus si Tiberius.
Daca romanii doreau sa ii infranga pe Decebal erau suficiente trei legiuni asa cum a facut-o Tettius Iullianus in 88 la Tapae.
Traian venind in ultimul razboi cu 15 legiuni (spre exemplu pentru cucerirea Imperiului arsarcid si a drumului spre India, Traian a mobilizat 10 legiuni) a venit sa-i distruga dupa cum bine au observat corifeii Scolii Ardelene. Faptul ca, asa cum afirma Dio Cassius, multi daci l-au parasit pe Decebal trebuie vazut din perspectiva tratatului de la sfarsitul primului razboi cu Traian si acest lucru i-a salvat (cazul burilor) ori altii cum au fost carpii si costobocii nu au luat parte la razboaie. Acest lucru avea sa nu duca la disparitia dacilor pe care ii vom intalni fie ca auxiliari in armata romana, fie ca dusmani ai Romei si nu in ultimul rand, ca imparati mai romani decat Senatul Romei (Galerius). Pe structura tracilor de la sud si nord de Dunare altoita cu colonisti (cetateni romani pentru ca in lumea antica coloniile se fac numai cu cetateni) din toata lumea romana se va forma poporul traditiei imperiale (Botta) in care Dominus et Deus devine Dumnezeu, basilica biserica, clementia -blandete ( luata ca prostie de alde Cohen &Co) si Romania (in opozitie cu Barbaricum) România.
Domnule Profesor Coja,
Va rog sa demonstrati cu documentele epocii respective :
1. Componenta etnica a legiunilor romane ce au stationat pe teritoriul acualei Romani si in ce locuri anume au stationat acestea.
2. Componenta etnica a veterenilor care s-au stabilit in „Dacia”, si unde anume s-au stabilit acestia.
Intervin in discutie doar pentru ca m-am saturat de conflictul latinisti vs dacopati, niciuna din tabere neavand decat probe …”plauzibile/posibile/de luat in seama” etc. !
Tot asa cum nu cred in (dar nu exclud), ca „dacizarea” este o manarie a rusilor.
Cu stima,
Dicu-Sava Cristian
Aceasta interventie a dvs. dovedeste ca nu cunoasteti nimic despre armata romana si cetatenia romana. Confundati armata Imperiului roman cu imperiile orientale, nu cunoasteti ce insemna colonizarea in antichitate ( cine puteau sa fie colonistii de la Histria, Tomis sau Calatis? Persani, fenicieni, egipteni sau greci ?)
Atata timp cat Polybius este tradus in romana si mai aveti posibilitatea sa gasiti acum in librarii 2 carti despre armata imperiului roman nu aveti nicio scuza despre lipsa dvs. de informare.
Armata a ramas aceiasi de la Facerea Lumii pana acum !
Iar cand este si pe baza de voluntariat, (ca la romani) este clar ca tote scursurile sociale vor ajunge acolo! Din toate provinciile Imperiului. Ca Romanii erau ca nemtii de astazi. Le puteau …multe. :))))
Pana la reforma lui Marius armata romana era obligatorie pentru toti cetatenii romani, era de datoria lor sa-si apere republica. Cei care incercau sa evite armata (de ex sa-si taie un deget) erau pedepsiti cu moartea. In momentul in care razboaiele s-au prelungit si nu mai permiteau activitatile agricole( aratul,semanatul,culesul) iar Respublica a devenit Imperivm a aparut necesitatea ca armata romana sa devina profesionista, cel care a reformat armata romana a fost consulul Gaius Marius.
Armata romana profesionista s-a bazat pe cetatenii romani saraci sau saraciti ori fii exclusi la mostennire (vorbim de o societate in care pater familias juca un rol important) care se inrolau in armata romana.
Se vede ca n-ai facut armata, nu poti sa faci o masinarie de razboi din scursuri sociale, armata inseamna disciplina iar disciplina in armata romana nu se poate compara. Armata romana pe timp de pace era folosita la constructia de drumuri,apeducte, castre, limesuri si la stransul recoltei.
Nu prea te-ai informat in legatura cu Imperiul roman si armata romana, Tacitus si Polybius au lasat numeroase informatii despre armata romana daca esti interesat .
Armata romana in perioada Republicana era formata din romani si aliati (italici si orice popor care era aliat) iar dupa reforma lui Marius era formata din romani si auxiliari (peregrini care in schimbul stagiului militar primeau cetatenia romana si lot de pamant sau bani), dupa Constitutia Antoniana apar trupele de foederati (barbari care dupa serviciul militar primeau cetatenia romana).
Chiar in perioada de „barbarizare” a armatei romane, elementul dominant in armata a fost cel roman si asa cum spune Adrian Goldsworthy armata romana si-a facut in general datoria.
Paradoxal Imperiul roman s-a prabusit datorita pierderii suprematiei pe mare si nu terestru.
P.S Uitasem sa-ti spun ca armata asiriana se baza numai pe asirieni, acelasi lucru era valabil si pentru armata spartana
P.S.S O minima documentare nu strica si mare atentie cand te referi la o categorie sociala (militarii) ca „scursuri sociale”, s-ar putea sa primesti o corectie si sa constati ca „scursurile sociale” fiind militari se judeca dupa legiile lor, legii in care cotonogirea si scoaterea din circuitul civil (pensionarea inainte de vreme) a unui civil prost de gura sa nu fie considerata o infractiune, ci o contraventie lasata cu o mustrare
Doamna, domnisoara surena, nu ma intereseaza nici ce grad aveti si nici In ce birou luptati !
Ati demonstrat exact ce sustineam eu.
Armata pe contract este formata din decerebrati, facuti sa creada ca ei conduc lumea si ca le este permis orice.
Altfel, amenintarile dumneavoastra imbecile, n-ar fi existat !
Amenintari? Asta ati inteles ? Ma tem ca nu m-ati inteles, „amenintarile sunt simple vorbe-n vant daca nu sunt insotite de fapte”-Majorian
P.S Va inselati nu am nicio treaba cu armata si asa cum dvs. aveti pasiuni, am si eu pasiunea cu istoria.
P.S.S Nefacand armata este foarte adevarat ca dvs. sa fii fost traumatizat in armata si sa vorbiti din experienta. Dar, credeti ca puteti sa generalizati aceasta experienta la toata armata rom@na si la toate armatele?
Da doamna, avand in vedere 2 generatii de militari, atat in familia mea cat si in cea a raposatei neveste, pot si am dreptul sa generalizez !
Recunosc cu mana pe cravata de pionier, ca si atunci cand invatam cum se lanseaza un SCUD, aveam 1,94 si 100 de kile, si ca nici pana acuma, la 65 de ani inca n-a reusit sa ma traumatizeze nimeni ! Ceea ce este clar ca nu este valabil pentru dumneavoastra. Ati citit cateva carti, n-ai trait nimic si credeti ca detineti adevaru albsolut ! Asta este trauma semidoctului !
Am inteles! Nu e vorba de trauma ci de frustrare, ati fost in subordinea unor superiori despre care aveati o parere proasta si acum sunteti frustrat pe toata lumea si credeti ca aveti dreptul sa improscati cu noroi. Acest lucru se putea intampla si in viata civila ori credeti ca aici sunt numai solemnitati?
Credeti ca erati mai bun decat restul? Credeti ca erati mai bun ca superior?
Ce este adevarul stimate d-le militar?
P.S Zhuge Liang nu stia sa tina o sabie in mana, defapt avea un evantai si pentru asta a ramas in istorie ca cel mai mare strateg al perioadei Celor Trei Regate si unul dintre cei mai buni teoreticieni ai razboiului. Credeti ca era si el un semidoct?
Hi, hi, „solemnitati” nu este sinonim cu „somitati” !
Dar asta cu sinonimele, antonimele etc. este sindrom curent in armata. :)
Eu sunt real, nu stau ascuns in tufis ca dumneavoastra, asa ca, cf. legislatiei in vigoare raspund pt. tot ce scriu.
Si nici nu sufar de megalomanie, ma semnez ca in buletin, nu cu nume de general part (iraniam) din sec !
Cinstit, nu-i asa ca noaptea va visati „Eroul de la Carhae” ? :)
Habar n-am cat de doct era Zhuge Liang, probabil stia ceva mai multa cartre decat alti chinezi, dar va sfatuiesc sa nu mai vizionati serialele chinezesti despre mareata istorie a Chinei.
Sunt pline de inexactitati istorice.
In schimb stiu sigur un lucru, era plecat cu capul, la fel ca toti cei care isi castiga painea invatand sa omoare alti oameni !
Asa crezi matale ca esti real, dar daca te uiti mai bine in oglinda vezi cat de ireal esti, in spatele hi,hi, ha,ha vedem un om frustrat care in afara de bla,bla nu prea stie altceva. O copie palida si trista aflata la apus de soare. Daca va straduiati mai mult vedeti ca surena inseamna si altceva. Nu conteaza ! Daca citeati cu atentie Arta Razboiului vedeati ca mesajul era altul, razboiul fiind ultimul lucru dorit de un razboinic adevarat oricum omul cu pricina se considera un intelept, v-am spus isi folosea mintea. Dvs. in afara de ura, frustrare mai aveti si altceva de oferit?
Puteti incerca inca 5 ani ! :))))
Pe mine n-o sa ma vedeti scriand despre o doamna, ca este o vaca, ca este proasta gramada sau ca este ne…. satisfacuta ! Dar … n-o sa-mi fie niciodata rusine, n-o sa ma dau indarat, sa afirm ca sunteti o propagandista de 2 bani tramvai ! :)
Lasa-ma cu cavalerismul dumitale! Nu va dati seama ca este legat de armata si onoare? Ori dumneata esti un detractor, un frustrat, un neadaptat in armata. Imi vorbiti de propaganda dar ii stiti istoria ? Cat despre cei doi banuti o sa aveti mare nevoie de ei atunci cand treceti Styxul. Abia atunci veti realiza importanta lor si v-ati dori din suflet sa aveti cei 2 banuti
P.S Avand in vedere ca dvs. sunteti un domn onorabil si nu un badaran, bou si nepotent veti trece cu vederea erorile mele propagandistice de 2 bani si imi veti accepta urarea mea de a avea un Paste Fericit! O viata lunga si frumoasa alaturi de cei dragi, din cand in cand picantata de 2 banuti si propaganda mai mult ori mai putin reusita. Numai bine si de bine dle Sava.
In acest moment sper ca toata lumea s-a lamurit ca nu intelegeti nimic din ce cititi. Nici macar atunci cand este vorba de istorie. :)
EU, cu caps pt. subliniere, n-am fost si nu sunt mlitar. Restul postului dvs este doar … „denigrati, denigrati, ceva tot ramane !”
Şi înainte de Marius tot pe bază de voluntariat era,nu?
Dacă-mi permiteţi câteva precizări:
1.Componenta etnică e de mică importanţă. Ceea ce defineşte un popor este în primul rând cultura.Este ştiut şi răs-ştiut că legionarii erau recrutaţi doar din rândul cetăţenilor romani. Deci,foarte pe scurt,iată etnia şi cultura lor.
Legiunea XIII Gemina avea sediul la Apulum (Alba Iulia),unde este menţionată şi Legiunea I Adiutrix,şi s-a aflat în Dacia romană de la începuturile provinciei până la replierea lui Aurelian,iar Legiunea V Macedonica în Potaissa (Turda) din anul 166/167 până la Retragere.
2.Până acum nu am văzut niciun latinist pe site-ul ăsta;şi îl urmăresc de ceva timp,deşi am decis să particip la discuţii doar de relativ puţină vreme.Ideea de luptă între dacism/dacomanie şi latinism e o iluzie,o legendă,ţinută în viaţă cu mult interes de corifeii dacomani ptr. a lăsa credulilor impresia că ei se bat cu extremismul latinist,care nu există defapt;îi rog pe cei care l-au întâlnit să ni-l arate şi nouă.Deci daciştii nu se luptă cu latiniştii.Ei se luptă defapt cu istoricii români,cu Academia Română (cu toate că anumiţi tovarăşi dacişti apelează liniştiţi la declaraţiile academicienilor când nu mai au ce posta pe bloguri),cu „varianta oficială” a istoriei noastre şi în general cam cu orcine spune altfel decâţ ei,respectivul fiind din capul locului catalogat ca agent străin infiltrat în structurile decizionale ale ţării.
2.3.Indiferent a cui mânărie este,dacismul nu ne e nouă,românilor,de folos.Dimpotrivă,ne dăunează foarte mult,din simplu motiv că urmăreşte înlocuirea conştiinţei noastre de neam.
Nene „Anno Domini Decedatus”, dupa teoria matale jumatate din populatiunile Africii, Americii si Asiei trebuiau sa fie francezi, sau englezi, sau spanioli, sau olandezi ……
Dar ai dracului vietnamezi, coreeni, gabonezi, peruani si somalezi, nu si nu, au vrut sa ramana ce i-a fatat mama lor: „DACI” ! :)))) (Daci de Africa, Polinezia, Indonezia … etc. ).
Altfel, ungurii de ce nu sunt austrieci, Nene ADD ? :)))
Ca Imperiul l-a ridicat, spalat, civilizat si culturalizat.
I-a dat jos de pe cai si i-a invatat sa nu mai mance carne batucita sub sa.
Si ai dracului unguri nu vor sa fie austrieci !!!
Altfel asa, pentru cultura dumneavoastra, OCUPATIA IMPERIULUI ROMAN in Dacia a durat intre 106 si 271. Adicatelea 165 de ani.
Dar ADIA in 212, Caracalla ii face cetateni romani toti „mujahedinii” din Imperiu !
100 de anisori toata plebea imperiului s-a perindat prin Dacia.
Adica de la sirieni, evrei, egipteni, cartagenezi si pana la briti !
Sper ca doar nu-ti inchipui ca „intelectualitatea” imperiului se inrola in armie ca sa patruleze in Dacia ?
Sau credeti ca au fost gramezi de Cassius Dio, la portile Sarmizegetusei ? :)
Iar dupa 212, tot „fomistii” se inrolau in armie, adica aia de peste Mare Nostrum !
Altfel sa va fie clar, fiecare popor a fost, este si o sa fie ce vrea … „muschii lui”. :).
Nu credeti ? Priviti la evrei.
Tribul de negri „Lemba” din Africa de Sud, are mai multe gene evreiesti ORIGINALE, (dovedit prin studii ADN) decat evreii din Israel. Si totusi ultimii vor sa fie evrei. (unii zic ca ar fi mongoloizi khazari).
Ba mai mult, evreii din Israel spun CLAR: „A fi evreu este o stare, un mod de a trai … ”
Asa ca ce treaba aveti dvs. cu ce vor unii sau altii sa fie.
Au existat si romani care au vrut sa fie RUSI ! :)
„Altfel asa, pentru cultura dumneavoastra, OCUPATIA IMPERIULUI ROMAN in Dacia a durat intre 106 si 271. Adicatelea 165 de ani.”
Ia-uzi!De Constantin cel Mare ai auzit vre-odată?Văd că nu.
„Mujahedinii” din imperiu erau cetăţeni (în marea lor majoritate) de la bun început.Citeşte-l pe Eutropius şi-ai să te convingi.
Da stimate, asa este , de la inceput toti cartagenezii erau cetateni romani ! Iar razboaile punice au fost un razboi civil !
Ce va mai place povestea cu „Castravetele” lui Crisan ! :))))
Ce-a patit Constantin Cel Mare ?
A vazut Crucea desupara Sarmisegetusei ? :)
Si chiar si asa, ce a ocupat Constantin la sud de „Brazda lui Novac de Nord” ?
Campia Dunarii si atat !
Bizantul se eleniza, Dacia se romaniza.
Cel putin ciudat ! :))))
Apoi bizantinii au ramas doar cu Dobrogea si Vicina ! :)