Întregii lingvistici moderne îi lipseşte conştiinţa că limbajul este parte definitorie a miracolului cosmic numit Om.

Moftemele

Cuvîntul mofteme, pe care-l propun atenţiei şi neuitării dumneavoastră, este o creaţie a anilor 70, l-am auzit prima oară în redacţia de filologie şi lingvistică a Editurii Ştiinţifice, când făceam corectura la cartea mea despre articol. Aşa împărţeau dumnealor doamnele redactor de carte cărţile: cărţi cu mofteme şi cărţi fără mofteme. A mea, am aflat, era fără mofteme… Adică era fără tabele, fără formule fizico-chimice ori matematice, fără vestiţii „copăcei” şi mai ales fără termeni noi, inventaţi ad hoc, pentru trebuinţele textului respectiv, toate acestea stârnind o vie repulsie în redacţie, o repulsie motivată, la prima vedere, de dificultăţile pe care asemenea cărţi le ridicau în faţa tipografilor de odinioară, de ale căror greşeli erau răspunzători redactorii de carte.

La o privire mai atentă puteai observa însă că aceşti redactori erau de fapt nişte absolvenţi dintre cei mai buni ai facultăţii noastre, care obţinuseră postul respectiv datorită pregătirii lor bune şi din pricina dosarului de cadre, care nu le îngăduise accesul în învăţământ, cu precădere în cel superior, unde de fapt le era locul… Erau propriu zis colegii noştri, iar Alexandru Graur, pe vremea aceea director la Editura Academiei, obişnuia să ceară părerea acestor colegi, când le încredinţa spre publicare un manuscris. Din păcate, nu-mi mai aduc aminte decât un singur nume: Maria Pietreanu, doctor în filologie, ca şi alţi redactori de carte de odinioară…
Pe vremea aceea, cele mai multe creaţii prin care se încerca îmbogăţirea terminologiei ştiinţifice în domeniul lingvisticii erau cuvinte terminate în -em, după modelul fonem, morfem etc. Aşa au apărut sem, semem, semantem, plerem, filosofem, etnem, estem, într-o listă destul de lungă, pe care personal nu am stăpânit-o nicodată. O menţiune despre estem, cuvînt ai cărui inventatori occidentali, de prin anii 60, nu au ştiut nimic despre D.Caracostea, cum că acesta îl propusese deja, în a sa Expresivitatea Limbii Române, o carte scrisă într-o limbă română literară, stilul ştiinţific, probabil cea mai frumoasă, exemplară, ceea ce explică, în parte, şi de ce este această carte aşa de rar recomandată studenţilor noştri. Deci, pe lista de mai sus este cuvîntul estem(2), creaţie a structuralismului post-belic.

Foarte repede, nevoia unei terminologii adecvate efortului de exactitate şi de cuantificare a devenit abuz, înecându-se într-un exces, veritabilă beţie de cuvinte noi, cuvinte noi care, nu de puţine ori, încercau, ca de obicei, să suplinească lipsa de idei noi… Poate din pricina unor resentimente personale nereprimate la timp – este prea tîrziu acum şi la ce bun?! – am bănuiala că începutul excesului se face vizibil cel mai bine în lucrările fostei noastre colege responsabilă cu învăţămîntul politic Maria Manoliu, mai tîrziu şi Manea.
Dacă limba, graiul omenesc privit în toată complexitatea sa, este în chip vădit o creaţie spirituală, care dă seama de ingeniozitatea minţii vorbitorilor, a mentalului comunitar, lingvistica este, ca ştiinţă, în primul rând o ştiinţă a naturii, căci(şi deci) ea nu creează, nu inventează, ci descoperă. Ea se aplică la o realitate care o premerge şi încearcă, cuminte, să descrie cât mai corect mecanismul lingvistic. Acest mecanism, copleşitor de ingenios, nu are nevoie de ingeniozitatea lingvistului pentru a fi descris, ci de gândirea disciplinată, adecvată la fapte, a acestuia. De aceea aş propune despărţirea grămăticilor, a lingviştilor, în două categorii: cei inventivi, mai întâi, care scornesc, plini de originalitate, scheme, formule şi în final cuvinte noi, cu cât mai multe, cu atât mai bine vădindu-se originalitatea, distanţa de la gândul savant la faptul banal de limbă.

A doua categorie o formează grămăticii care descoperă, un mecanism, o regulă, o structură a limbii. Dacă n-o descoperă unul dintre ei, cu siguranţă, mai devreme sau mai târziu, o va face altul, căci ceea ce este de descoperit este ceva care există şi aşteaptă ca acţiunea sa asupra textului să fie văzută de grămătici. Moftemele sunt cel mai des întâlnite la lingviştii care au inventat sau, ceea ce este tot una, au aplicat limbii scheme împrumutate, modele(comparaţii, analogii) pe care le-au extins mult peste limitele adevărului, făcând din aceste modele un soi de pat al lui Procust. Exemplul cel mai bun, lingvistica matematică. Moment de culminaţie – poetica matematică.

Alexandru Graur, ca şi învăţăcelu-i ce eram pe atunci, nu prea pricepea nici algebra, nici trigonometria, probabil că le uitase şi se simţea total neputincios să ţină pasul cu asaltul noilor orientări matematizante. Dar nu acesta a fost motivul scepticismului cu care a afirmat că lingvistica matematică este foarte interesantă, este minunată, dar nu este lingvistică, ci este o ramură a matematicii. Unul din argumente era însăşi structura sintactică a sintagmei lingvistică matematică, prin raportare la geografia lingvistică, care nu este o ramură a geografiei, ci a lingvisticii. Alexandru Rosetti, care toată viaţa s-a lăudat cu prietenia poetului şi matematicianului Ion Barbu Barbilian, a ţinut să se arate bucuros de logodna celor două ştiinţe şi a încurajat, la Institut, această joacă cu numerele şi formulele, aplicabilă numai la periferia limbii, acolo unde unele aspecte cantitative îngăduie intervenţia brutală a cifrei, a formulei. În rest şi în esenţă, ştiinţa limbii, ca şi limba, operează cu valori lipsite de materialitate, deşi reale, a căror realitate este strict condiţionată de realitatea vieţii sufleteşti, a psihiei! Adică lingvistica operează cu valori! În planul calităţii, iar nu al cantităţii. Însuşi planul sonor, zis al materialităţii, prin distincţia fonem-sunet, extrem de utilă şi de justificată, devine un plan al valorilor, puternic marcat de adevărul că „fonemul este echivalentul psihic al sunetului”. Această dematerializare a planului expresiei este marea descoperire, marea ispravă a structuralismului.

Eh, o bună parte din ceea ce caracterizează în negativ(oare?) lingvistica secolului 20, adică lingvistica zis modernă, se poate reduce la încercarea de a despărţi lingvistica de psihologie, de a ignora şi elimina factorul psihologic, sufletesc, din descrierea şi înţelegerea mecanismului lingvistic. Se pare că acest mod de abordare a fost dus cel mai departe de lingviştii cotaţi sau etichetaţi ca aparţinând „descriptivismului american”. Se pare că aceştia şi-au propus două ţinte, s-au angajat în două pariuri extrem de riscante: (1) să conceapă o metodologie de descriere a limbii fără să apeleze la sens şi nici la referenţi în definirea unităţilor şi regulilor limbii şi (2) să încununeze cercetarea lingvistică prin construirea unul mecanism, a unei maşini sau maşinării de tradus automat dintr-o limbă în altele. Ceva asemănător himerei medievale numită piatra filosofală şi perpetuum mobile. E drept, de pe urma acelor eforturi alchimia a devenit chimie, adică o ştiinţă propriu zisă, ca şi mecanica, datoare şi ea pariului pierdut de toţi cei care au căutat un perpetuum mobile. Nu l-au putut construi, în schimb au formulat o bună parte din legile mecanicii clasice…

Angajat de Marina americană, celebra Navy, şi, împreună cu un grup de colegi, plătiţi cu câteva milioane de dolari ca să identifice ori să inventeze procedeul şi maşinăria traducerii automate, Noam Chomski, la capătul a câţiva ani buni de cercetare a ceva ce nu există, a dat la iveală o broşurică, din care s-a născut gramatica generativă, atât de celebră, de pe urma căreia s-a mâncat o pâine bună în toate universităţile lumii. Se pare că termenul moftem a fost lansat cam odată cu tipărirea primelor lucrări de gramatică transformaţională. Ca un fel de reacţie de apărare a limbii române şi a bunuluji simţ, a măsurii!… Lui moftem nu i-am găsit pereche în alte limbi, ceea ce ar putea să însemne că în alte limbi, în alte „lingvistici”, abuzul de „copăcei” nu a fost aşa de mare ca în universităţile din România…

Îl citez pe Al.Graur, parafrazându-l cu cuvintele mele: „este evident că grămăticii transformaţionalişti sau generativişti au descoperit reguli noi, au rafinat înţelegerea limbii, a structurii acesteia. Dar nici una dintre aceste descoperiri nu este imposibil de efectuat şi de formulat prin folosirea terminologiei clasice, consacrate, iar la descoperirea respectivă se putea ajunge, cu timpul, şi prin folosirea metodelor tradiţionale.” Graur nu respingea realitatea structurii de adâncime, de pildă, ci o considera o ipoteză interesantă, dar compătimea împreună cu studenţii când vedea pădurea de copăcei prin care se ilustrau regulile de transformare… Se mira: aşa ceva se poate preda la clasă? La un moment dat, cînd primise cu dedicaţie un volum de câteva sute de pagini burduşite cu astfel de scheme, s-a oprit la ultimele două-trei pagini, de concluzii, ni le-a citit şi nouă şi ne-a declarat că nimic din cele ce se spunea în acele pagini nu lipsea din Gramatica Academiei, nu lipsea din ceea ce toată lumea ştia despre ce şi cum se petrec lucrurile în sintaxa limbii române.

Este ciudat, dar descriptivismul american este legat nu numai de comanda Marinei americane, ci şi de Biserică, am putea spune chiar de religie. Nu este prima oară când această instituţie venerată şi definitorie pentru om marchează istoria lingvisticii. Metoda comparativă-istorică, celebra, s-a născut şi a avut mare căutare în Germania, la savanţii germanici cu osebire, dintr-un motiv care înscrie această metodă şi în istoria religiilor, a cercetării acestui subiect pasionant. Prin această metodă, primii comparativişti au vrut să reconstituie limba comună, primară, a indo-europenilor, iar prin analiza, semantică îndeosebi, a cuvintelor reconstruite, să reconstituie de fapt universul spiritual, de credinţe şi eresuri, al acelor vechi şi îndepărtaţi strămoşi. Căci, zice George Mounin, la sfârştul secolului 18 cărturarii germani sufereau de un complex de inferioritate faţă de cei francezi, care, ca popor romanic, se revendicau confortabil şi dezinvolt din spiritualitatea antică, din mitologia greco-romană. Disconfortul de a nu avea o mitologie proprie, de a nu şti prea multe despre înaintaşii tăi, i-ar fi împins pe germani să descopere metoda comparativă istorică, acest subtil demers care le mai stătea la îndemână pentru a mai afla ceva despre începutul istoriei spirituale a popoarelor europene, inclusiv şi cu precădere a germanicilor.

În cazul descriptivismului american imboldul religios nu a fost atât de …metafizic, ci a pornit de la preocuparea americanilor, atât de onorabilă altminteri, de a traduce şi predica Biblia în cât mai multe limbi, îndeosebi amerindiene, amazoniene ori africane, toate aceste limbi necunoscând binefacerile scrierii. Înainte de a traduce într-o limbă necunoscută, e nevoie să-i identifici inventarul fonologic, să-i descoperi şi descrii gramatica, să-i alcătuieşti dicţionarul. În mod obişnuit, această muncă se face cu concursul unor autohtoni bilingvi şi isteţi, capabili să înţelegă scopul în care sunt chestionaţi de echipa de lingvişti căzuţi ca din lună în satul lor uitat de Dumnezeu… Asemenea „informatori” nu sunt însă uşor de găsit, astfel că s-a pus problema unei metode care să recurgă cât mai puţin, chiar deloc, la serviciile unui informator, mai ales când engleza bilingvului era atât de precară. Nu se putea conta pe el, deci trebuia o metodă mai sigură. Iar siguranţa o căpătai dacă metoda folosită apela cât se poate de puţin la …sens, la semnificaţie, despre care se ştie că este cel mai mult marcată de pecetea individuală a subiectivităţii. De aici nu a mai fost decât un pas pentru a face din acest impediment un ideal, o metodă obiectivă de descriere a limbii: fără să ţii seama de sensul cuvintelor… Bunăoară, în dicţionarul limbii române, orice definiţie de tip clasic, tradiţională, este fatal aproximativă şi este oricui uşor să demonstreze că nu se potriveşte întocmai. Cu ce o putem înlocui? Simplu, o înlocuim cu lista verbelor care pot şi care nu pot să fie predicat al substantivului, să zicem, pisică. La care adăugăm lista verbelor la care pisică se poate ataşa ca complement direct, lista adjectivelor care pot fi atribute ale aceluiaşi substantiv ş.a.m.d. O asemenea definiţie va fi fără cusur! Ba chiar uşor de realizat cu ajutorul oricărui computer cu performanţe medii. Atâta doar că va ocupa nu două, trei rânduri, ci vreo două, trei pagini… Şi nu va putea fi de nimeni memorată. Numai de computer…

În termeni consacraţi, defineşti cuvintele şi alte unităţi ale limbii prin distribuţia acestora, prin contextele în care sunt înregistrate. Dacă este ciudat să apelezi la această metodă pentru a defini substantivul pisică, în alte cazuri aceasta este singura modalitate posibilă. De exemplu, dacă vrem să definim cuvintele româneşti de şi că, probabil cele mai frecvente, observăm imediat că apelul la semnificaţie nu ne duce nicăieri.
La un moment dat, tot peste ocean, s-a constatat că emigranţii sosiţi în State au mari probleme cu însuşirea rapidă şi completă a limbii engleze. Foarte puţini reuşesc să devină la fel de buni anglofoni pe cât sunt de buni şi loiali cetăţeni americani! Au început lingviştii de peste Atlantic să caute cauzele. Aşa s-a descoperit ca dacă emigrantul are televizor, învaţă mai repede americana. Dacă are norocul să locuiască la etajul I, emigrantul are posibilitatea să audă şi ce se vorbeşte pe stradă, ceea ce iarăşi îl ajută să înveţe mai repede englezeşte… Sau dacă se însoară cu o americancă din naştere… Ori are copii care merg la şcoală şi nu comunică cu ei decât în engleză, adică în limba lui Shakespeare… Cam aşa, cu asemenea subtilităţi a început vestita socio-lingvistică americană. A avut reprezentaţi străluciţi şi la noi în facultate…

Fireşte, acei americani care au inventat-o nu citiseră nici un titlu măcar semnat de un Antoine Meillet sau alt reprezentant al şcolii sociologice franceze, atât de importantă pentru istoria lingvisticii româneşti. La fel cum nici Noam Chomsky nu a aflat de Saussure decât după ce a publicat prima sa carte, în care a propus distincţia fundamentală dintre competenţă şi performanţă, prin care el, americanul, a descoperit pentru a doua oară tocmai …America. Adică vestita dicotomie saussuriană langue-parole, indispensabilă la noi în facultate pentru a promova în anul al II-lea… Pasămite, habar n-avea de ea Chomsky, şi acesta n-a rămas totuşi corigent numai dintr-atâta, căci a avut norocul să nu ne fie student….

Îmi face plăcere să-mi aduc aminte de o dezbatere ştiinţifică de pe la începutul anilor 80, când Al Graur a încercat să afle de la mai tinerii săi colegi transformaţionalişti care este deosebirea dintre dihotomia langue/parole, saussuriană, şi antinomia chomskyană competenţă şi performanţă. Discuţia se purta de parcă cei doi autori ar fi fost unul din Grecia antică, altul din vechea şi misterioasa Indie. Invitat de Graur să zic şi eu ceva, mai exact spus mirându-se Graur că ascult şi tac, nu zic nimic, m-am îndurat de cei prezenţi şi i-am luminat punând două întrebări: (1) dacă cumva numitul Chomsky mai este în viaţă. Dacă da, n-ar fi mai simplu să-i scriem oro să-i telefonăm şi să-l întrebăm pe el ce a vrut să spună prin competenţă/performanţă altceva decât ce spusese la vremea sa Saussure prin dicotomia limbă/vorbire? Iar (2), nu cumva era datoria lui Chomsky să facă el această precizare încă de la început, în lucrarea prin care a propus cei doi termeni? Iar dacă n-a făcut această precizare, nu cumva asta înseamnă că Chomsky al nostru nu a avut habar de Saussure la data aceea? Că l-a citit deci mult după ce devenise celebru, dând astfel un prost exemplu repetenţilor de la Bucureşti?!…

Nepăsători faţă de aceeaşi dicotomie s-au arătat şi inventatorii pragmaticii… Dacă până la ei obiectul lingvisticii l-a constituit aspectul langue, limbă, şi eram cu toţii convinşi că altfel nici nu se poate, că sistemul şi codul lingvistic numai din această perspectivă poate fi făcut vizibil, acum, din vorbire, din nenumăratele condiţionări contextuale şi referenţiale facem reguli. Reguli nu neapărat generalizatoare, căci declarăm clasă şi mulţimea alcătuită dintr-un singur referent, adică desfiinţăm ideea de excepţie, de accident, la fel cum am renunţat prin descriptivismul anterior să ne mai întrebăm de ce?, fiind aceasta o întrebare fără sens chiar şi mai ales în fizica cuantică. Ce valoare să mai aibă cauzalitatea în biata lingvistică! A fost lingvistica o ştiinţă pilot, pe vremea structuralismului, dar acestea sunt de-acum tempi passati… Nimeni nu mai caută explicaţii, ne mulţumim cu consemnarea enunţurilor posibile… Nu ne interesează definiţia kantiană a omului, textul manelelor are aceleaşi drepturi de a fi considerat limbă română ca şi textul Luceafărului. Grămăticul nu mai caută modele şi norme, ci reguli, fără nici o restricţie de număr. Dacă mintea omenească, inclusiv a elevilor, nu poate memora atâtea clase şi subclase, adică atâţia termeni de specialitate noi, nu e nici un bai: gramatica se face azi cu ochii zgâiţi la himera maşinii de tradus, a cărei memorie prodigioasă nu impune restricţiile cantitative, numerice, de ordin paradigmatic, la care ne obligă neputinţele minţii omeneşti. Doar trebuie să pregătim limba română să intre şi ea în clubul limbilor care se lasă traduse la automat!…

Este una dintre impresiile cu care te alegi din lectura noii Gramatici academice… Fireşte, alte impresii sunt mai întremătoare, pline de respect pentru o muncă de care tu însuţi nu te prea simţi în stare, dar aceste merite indiscutabile ale autorilor nu ne scutesc de întrebarea lui Graur: aşa ceva se poate preda elevilor sau măcar colegilor noştri, profesorii din şcoli?

Rezervele subsemnatului faţă de performanţele pragmaticii provin, probabil, şi din unele conotaţii cu care răsună în mintea sa cuvîntul respectiv. Am fost totdeauna rezervat, cel puţin rezervat faţă de pragmatismul englez, atât ca filosofie, cât şi ca atitudine de viaţă. Am remarcat şi un pragmatism al limbii engleze, vizibil în evoluţia semantică a unor cuvinte franţuzeşti intrate ca neologisme în engleză. Asaltul limbii engleze asupra celorlalte limbi se traduce şi prin extinderea acestor semnificaţii „decăzute”, văduvite de câtimea lor de metafizică. Vezi semnificaţiile noi, marcate de cele englezeşti, pe care le capătă în româna de azi, vechile …neologisme oportunitate, determinat, aplicaţie… Resimt aceste modificări de sens ca pe o scădere a potenţialului intelectuial al limbii române. Iar accentul final al acestei idiosincrazii faţă de orice pragmatică îl pune solidaritatea mea cu limba română şi cu vorbitorii ei de odinioară, care, pe grecescul pragmateia, au ştiut să-l preţuiască la justa sa valoare, dând la iveală românescul pramatie… Ce-o fi fost în capul lor?! Ce să deducem din această evoluţie semantică?!

Limbajul este de la începuturile sale şi prin natura sa ambiguu. Există oarece reguli lingvistice de dezambiguizare, dar principiul suprem după care se face dezambiguizarea este recursul la context, la referent, la complexitatea realităţii şi a fiinţei umane! Ambiguitatea enunţului, dar şi a codului(sic!), este inerentă în măsura în care nu am avut încotro şi am recurs la cuvinte, la semnificanţi, pentru a denumi nu obiecte, ci clase de obiecte sau clase de cuvinte. Cuprinderea în aceeaşi clasă a unei mulţimi are temeiuri care sunt, aproape totdeauna, numai parţial valabile. Oricare ar fi o clasă, o mulţime, pe care ne-o propune limbajul natural sau gramatica unei limbi, ea poate fi contestată ori corectată. Dar cel care o contestă nu ne poate oferi o clasificare principial mai corectă, ireproşabilă, fără rest! Tocmai din această pricină fiecare limbă are un mod propriu de clasificare la fel de valabil cu al celorlalte limbi! Dar această formă proprie de clasificare(şi segmentare) dă farmecul aparte al fiecărei limbi, modul propriu de a ambiguiza al fiecărei limbi.

Principala sursă a ambiguităţii, adică punctul de plecare al literaturii(sic!), este polisemia cuvintelor. Am putea postula: nu există cuvînt mono-semantic. Din această pricină nu există cuvinte perfect sinonime. Cuvintele mono-semantice şi, implicit, sinonime perfecte, de genul natriu-sodiu sau kaliu-potasiu, care apar în unele tratate ca exemple de sinonimie perfectă, nu sunt propriu zis cuvinte, ci echivalentele sonore ale unor simboluri chimice. Demnitatea(sic!) cuvîntului, ca creaţie spirituală, vine de la caracterul său polisemantic, de la faptul că fiecare cuvînt este o combinaţie de semnificaţii pe care n-o mai regăsim în altă limbă! De aici rezultă lipsa de înţelepciune a celor care îşi imaginează că limbajul ştiinţific va trebui să imagineze termeni obligatoriu mono-semantici, după principiul „pentru fiecare sens un semnificant specific, care să aibă numai el acel înţeles”. Idealul unui limbaj ştiinţific astfel organizat, lipsit de polisemii şi de termeni cât de cât sinonimi, este o dovadă de greşită înţelegere, de necunoaştere a mecanismelor lingvistice şi universale, guvernate toate de legea minimului efort. Tendinţa spre economie de efort mnemic, paradigmatic, te obligă să apelezi la polisemie. Greşeala de a imagina o asemenea terminologie ştiinţifică este pardonabilă la orice savant, mai puţin la lingvişti, care trebuie prin meseria lor să ştie că asemenea încercare este sortită eşecului. Excesul de termeni noi, meniţi să îndepărteze orice polisemie din terminologia lingvistică, este reproşul principal pe care-l aducem autorilor noii Gramatici a Academiei.

Fără ambiguitatea născută mai ales din polisemie, limbajul n-ar fi devenit instrumentul literaturii, al poeziei! Este perspectiva pe care lingviştii au abandonat-o în ultimele decenii. Nu întâmplător ultima variantă a Gramaticii Academiei se sprijină aşa de puţin pe enunţurile „nobile”, pe citate din cele mai împlinite texte: cele literare, poetice. Şi dă prea mult credit enunţurilor auzite la gura metroului sau la TV, în talk-showuri, ori în discursurile parlamentarilor noştri. Nu este sigur că ele aparţin limbii române… Acceptarea lor ca mostre de limba română s-a produs, probabil, sub efectul ideii că limba este cea mai democratică instituţie. Idee falsă, greşită. Acolo unde a funcţionat democraţia, efectivele de antropoizi au rămas compacte şi neatinse de elanul aristocratic al umanizării prin limbaj. Chiar şi azi, zone întinse ale limbajului, ale limbii, sunt inaccesibile multor vorbitori. Nu am în vedere numai vocabularul. Sunt multe formele verbale pe care foarte mulţi vorbitori nu le utilizează, nu simt nevoia, bunăoară, a viitorului anterior sau a modului prezumtiv, a unor construcţii sintactice, cum ar fi cele participiale sau gerundivale etc., etc. Căci lipseşte, nu numai Gramaticii Academiei, ci cam întregii lingvistici moderne îi lipseşte conştiinţa că limbajul este parte definitorie a miracolului cosmic numit Om. Lipseşte starea de înfiorare, capacitatea de a o trăi. De a te emoţiona şi de a da seama de această emoţie, de a o teoretiza, de a o descrie ştiinţific. Dar fără mofteme!

Ion Coja