către bcc: mine
Generalul Iulian Vlad și minciunile din memorii (IV)

– discuție cu profesorul universitar Corvin Lupu –

Marius Albin Marinescu: Pe parcursul mai multor pagini, generalul Rogojan face un portret al lui Iulian Vlad, privitor la calitatea acestuia de comandant al Securității. Cum vi se pare portretul?

Corvin Lupu: Rogojan i-a fost 12 ani secretar/șef de cabinet. Faptul că l-a ținut atâta timp are mai multe cauze, inclusiv loialitatea. Rogojan nu l-a turnat pe Vlad. Chiar fără ca Vlad să-i spună decât anumite lucruri, a văzut și a auzit multe. După un timp, Vlad a dorit să și-l păstreze aproape și loial. Rogojan l-ar fi putut turna la Ceaușescu, la miniștrii sau la unitatea autonomă de C.I. și ar fi putut fi deranj mare. Se practica modelul. Oricum, Ceaușescu n-a avut încredere nici în Vlad, nici în alți securiști. Din procesele verbale și stenogramele bilanțurilor anuale ale D.S.S. reiese că Ceaușescu a participat ultima oară la un asemenea bilanț în 1973, când s-a analizat anul 1972. După aceea, nu a mai participat niciodată. În schimb, a participat anual la bilanțurile M.Ap.N. Colonelul Gheorghe Rațiu, fostul șef al Direcției a I-a a D.S.S., omoloaga diviziunii de astăzi de „Apărare a Constituției” din S.R.I., a destăinuit că, în vara anului 1989, Ceaușescu l-a întrebat pe Iulian Vlad în slujba cărui serviciu străin de informații este: a celui sovietic, sau a celui american? Generalul Vlad mi-a spus că nu a fost așa și Rațiu „dă din casă bătând câmpii”, așa cum Filip Teodorescu „flutură stindardele”.

M.A.M.: Ce i-ați răspuns?

C.L.: I-am spus că și ieșirile dumnealui „la rampă”, cu ocazia lansării unor cărți sunt interpretate tot ca „fluturări de stindarde”. Vlad considera însă că el are discernământul necesar protejării secretelor Securității, cu ocazia acestor ieșiri publice și se considera capabil să neutralizeze reproșurile violente ale unora dintre cei care se angajau în discuții și putea să stăpânească sălile unde conferenția.

M.A.M.: De ce credeți că nu l-a schimbat Ceaușescu pe Vlad?

C.L.: Este cert că Ceaușescu a avut multe informații despre lipsa de loialitate a Securității, dar afirmarea apăsată de către comanda Securității a „devotamentului” față de comandantul suprem, față de familia sa, față de politica de suveranitate națională și față de dictatura de dezvoltare, au atenuat pornirile epuratorii ale lui Ceaușescu. În plus, Ceaușescu știa că în cei 12 ani de când se afla la conducerea D.S.S., el avusese rolul decisiv în numirea șefilor de direcții, a adjuncților acestora, a majorității șefilor unităților de securitate din teritoriu. La numirea inspectorilor șefi de județe și din municipiul București, în schimb, s-a implicat mereu și partidul. Cu toate acestea, unii dintre acești inspectori șefi promovați de partid, au acționat în timpul evenimentelor mai mult sub impulsul generalului Vlad decât sub impulsul lui Ceaușescu. Acest lucru a fost important, pentru că, în conformitate cu legea, inspectorii șefi erau cei răspunzători direct de restabilirea și menținerea ordinii publice în teritoriu. De exemplu, așa a fost cazul la Timișoara și la Sibiu. La Timișoara, inspectorul șef, col. Ion Popescu, nu a ordonat aplicarea legislației preventive privitoare la ordinea publică, apoi a „închis ochii” când Ceaușescu și cu Milea au dat ordine, în conformitate cu legea, de a se restabili ordinea publică, iar Vlad dădea ordine în sens invers. La Sibiu, inspectorul șef Iulian Rotariu, fratele generalului Rotaru, inspector șef la Hunedoara, a dat ordine care au catalizat revolta populară. În 21 decembrie, când mulțimea s-a adunat în Piața Mare din orașul nostru, el a ordonat Trupelor de Securitate, cele obligate prin lege să restabilească ordinea publică, să se retragă din Piața Mare și să apere un obiectiv unde nu era nimeni, nu se întâmpla nimic. Așa s-a ajuns la escaladarea evenimentelor, la crime care să provoace armata și oamenii din stradă, apoi la alte crime și asasinarea unor agenți străini a căror intervenție în evenimente a excedat înțelegerilor inițiale și la concluzia că autoritățile nu pot face față situației, când de fapt ele nu doreau să rezolve situația, ci să catalizeze revolta populară și s-o „exporte” în alte părți ale țării.

Da, deci revenind la întrebarea dumeavoastră, cred că Ceaușescu nu avea o soluție mai bună decât Vlad pentru funcția de șef al D.S.S., iar destituirea sa ar fi nemulțumit toată conducerea D.S.S., numită în timp cu susținerea lui Vlad, cu mici excepții de comandanți care au fost susținuți de la alte nivele din Securitate, de ministru sau de la vârful partidului. Cred că Ceaușescu a văzut în Vlad „răul cel mai mic”.

M.A.M.: În carte este inserat și un capitol intitulat „Un destin istoric între judecățile istoriei”, privitor la Iulian Vlad. Ce părere v-a făcut acest text?

C.L.: Într-un articol trecut publicat de mine în revista „Justițiarul” m-am referit la „Mitul Iulian Vlad” și nu doresc să repet decât ideea principală din acel articol: pentru a se legitima, a-și justifica pozițiile înalte deținute în societate de ei și de urmașii lor, foștii securiști au simțit nevoia de a se regrupa în spatele unui mit al „eroului conducător Iulian Vlad”. În ciuda multor devoalări și a contestării lui Iulian Vlad de la diverse nivele ale societății, inclusiv din interiorul Securității, efortul de creare a acestui mit continuă. Eu cred că pe această linie, foștii ofițeri de securitate, dintre care mulți, după cum am mai afirmat, au muncit cu devotament pentru România, contribuind la performanțele din timpul dictaturii de dezvoltare, se găsesc într-o fundătură. Nedelimitându-se de trădarea lui Vlad din decembrie 1989 și ascunzându-se umili în spatele lui, ei fac o mare greșeală și contribuie, în timp, la aruncarea anatemei pe întreaga instituție. Nu s-a creat nici un grup coerent care să se delimiteze de trădare și de jaful practicat de ofițeri ai Securității imediat după 1990, dar și ulterior. Au fost doar voci individuale, remarcabile, pe unele dintre ele semnalându-le și eu în lucrările mele. Nu cred că este de perspectivă această linie de conduită și de promovare a unei imagini false despre lideri.

M.A.M.: Poate că pe unii nu-i mai interesează ce se va spune după moartea lor…

C.L.: Da, așa este…

Între altele, se fac o serie de afirmații care „nu bat”. Rogojan afirmă că Vlad ar fi „refuzat categoric” oferta lui Ceaușescu de a prelua comanda Direcției a V-a de Securitate și Gardă. Un asemenea „refuz categoric” ar fi însemnat refuzul de a lucra mult direct cu conducătorul statului, ceea ce ar fi fost foarte suspect și ar fi condus, în mod sigur, la marginalizări și trimiteri la o muncă „mai de jos”, în alte sectoare de activitate. Nu e de crezut și nici Iulian Vlad nu mi-a spus vreodată acest lucru.

O afirmație reală și surprinzătoare pentru mine pe care o face Rogojan este aceea că în timpul cât Vlad a fost șeful D.S.S., „dizidenții” au acționat „cu voie de la poliție” (expresia lui Rogojan). Da așa este, dar doar parțial adevărat. Dizidenții aflați în legătura Securității au fost protejați și încurajați, pentru a fi folosiți la momentul oportun. Așa a fost cazul grupului Ioniță-Brucan-Militaru-Radu Nicolae-Iliescu-Kostyal-Măgureanu… Generalul Kostyal, complotist și cunoscut agent al G.R.U., a declarat explicit: „Vlad a fost al nostru!” În schimb, dizidenții reali, cei care nu au fost „blat” cu Securitatea, au fost imediat reprimați și au oferit Securității prilejul duplicitar de a se arăta loiali politicii ceaușiste, ceea ce, de fapt, nu erau. Aceștia au fost însă puțini. Majoritatea celor care au fost numiți dizidenți după 1989 au fost agenți sau simple persoane în legătura serviciilor secrete străine. Or, doresc să atrag atenția cititorilor noștri că agenții serviciilor secrete străine, de la simpli informatori, la persoane care acționau conform unui plan prestabilit, nu pot fi încadrați ca și „dizidenți”. Îi respinge softul! Ei sunt agenți străini șu nu dizidenți. Este altă categorie.

M.A.M.: Dar aș dori să precizez că eu înțeleg acest mod al Securității de a nu fi loial regimului ceaușist ca neputând fi un titlu de glorie!?

C.L.: Corect. Și eu interpretez la fel. Nu a fost un titlu de glorie. Securitatea nu a acționat pentru a înlătura racilele din societatea românească, a o menține liberă și a o face mai bună. Ea a acționat demolator și alături de serviciile secrete străine care au acaparat România, așa cum am mai arătat de mai multe ori. Securitatea, alături de trădătorii din Partidul Comunist, a participat din plin la inducerea în rândul populației a acelei crize alimentare, energetice și a bunurilor de larg consum, criză menită să nemulțumească populația până la nivelul necesar creării condițiilor de declanșare a revoltei populare în spatele căreia să se dea lovitura de stat. Iar în momentul potrivit, atunci când România se afla trântită la pământ și nu se mai putea apăra, securiștii au fost primii care au jefuit-o!!!

O altă afirmație „gogonată” a lui Rogojan este aceea că atunci când lui Vlad i s-a cerut să instrumenteze dosare penale pentru unii dintre cei care încălcau legea pe linie de securitate, el ar fi refuzat și ar fi replicat că respectivele cazuri trebuie să-și găsească o rezolvare politică, nu una penală. Așa ceva nu a fost posibil și nu o să comentez, să nu-i subestimez pe cititorii noștri.

Rogojan acuză aparatul de partid care nu l-a informat pe Ceaușescu despre contestarea sa în teritoriu, la unele adunări de partid premergătoare Congresului al XIV-lea al P.C.R. Dar Securitatea l-a informat? Categoric NU! În schimb, Vlad a informat în octombrie 1989 conducerea Securității despre iminența schimbărilor care urmau să aibă loc în România, ulterior, în noiembrie, informându-i pe șefii securităților din teritoriu. Despre adunările acestora în trei reședințe de județ, în 11 noiembrie 1989, am scris în cartea mea „Trădarea Securității…” Rogojan afirmă că Vlad le-ar fi spus: „Aveți grijă de voi și de familiile voastre!” Deci, dacă vin vremuri grele, să vedem de noi și de familiile noastre, jurământul de luptă până la sacrificiul suprem pentru țară fiind simple vorbe, necesare obținerii privilegiilor… Este foarte trist, domnule director… Aceștia au fost oamenii care au avut puterea reală în țară, nu Ceaușescu. Pe aceștia ne bazam noi să ne apere de intervenția străină. Faptul că a fost posibil, exprimă gradul și mai mare de vinovăție al lui Ceaușescu, care nu a găsit soluțiile de a controla sistemul, de a decapita real nucleul său vital trădător și de a nu permite ca în spatele celor bravi, sau în fața lor, să se cristalizeze puterea acestor profitori. Oameni ca Milea, Olteanu, Trofin, Patilineț, Nuță, Totu, Andrei, Giosan, au fost încet, încet, înconjurați de o pânză de trădători/profitori care în momentele grele pentru țară nu numai că s-au dat la o parte, dar s-au raliat imediat inamicilor externi ai României și au susținut și pe alți inamici, interni, minoritari etnici. Așa s-a ajuns ca străinii+minoritarii etnici să-i trântească pe români la pământ și să-i încătușeze la mâini și la picioare.

M.A.M.: Am văzut că se scrie despre emisarii sindicatului „Solidaritatea” din Polonia care au venit în România să contribuie la punerea în aplicare a înțelegerilor din Malta.

C.L.: Da, dar nu numai ai „Solidarității”, ci și ai „Forumului Civic” din fosta R.D.G. Astăzi este prea bine cunoscut că liderul „Solidarității”, Lech Walesa, viitorul președinte al Poloniei, a fost agent important al K.G.B. El a fost lansat în lupta împotriva sistemului bolșevic conservator în anul 1980, când președinte al K.G.B. era Iuri Andropov, care submina conducerea Partidului Comunist, dorind să ia puterea la Kremlin și să conducă K.G.B.-ul cu puteri depline, așa cum conduce F.S.B.-ul lui Putin, Lavrov și Medvedev astăzi. Andropov a reușit dar numai pentru o scurtă perioadă de timp, fiind omorât într-un spital. A fost o mare luptă între partidul bolșevicilor și servicii, care s-a răsfrânt și în statele satelit. Ea a continuat până în 1999 și s-a încheiat în cea mai mare parte odată cu alungarea lui Boris Elțân și a politicienilor de la conducerea Federației Ruse.

La fel ca Walesa, mulți falși dizidenți polonezi au fost agenți ai K.G.B. și au ajuns „mari” personalități nu numai în Polonia, dar și în structurile U.E. Așa a fost cazul lui Bronislaw Geremek, sindicalist, om politic, președinte al Fundației „Jean Monnet”, agent al K.G.B., devenit „dizident”/„erou” și membru al Parlamentului European. Când eram director la revista „Transilvania”, l-am contactat prin intermediul profesorului Eugéne Van Itterbeck, care era membru în redacția noastră și l-am invitat la Sibiu. Mi-a promis că vine sigur, negociam data, mă pregătisem financiar și organizatoric, dar a izbucnit scandalul dosarului său de agent al K.G.B. și nu a mai venit la Sibiu. După ce Putin și structurile de forță ale Rusiei au înlăturat politicienii și au ajuns la conducere, nu au mai vrut să menajeze fosta agentură care susținuse vechiul regim gorbaciovist, „reformist”, care este apreciat astăzi la Kremlin ca fiind trădător și demolator, lui Walesa, lui Geremek și multor altor falși dizidenți le-au apărut dosarele murdare de agenți K.G.B.

Revenind la discuția noastră, vă semnalez din nou, domnule director: Rogojan ne spune cum au venit și ce au făcut acești agenți străini diversioniști în 1989, dar nu ne spune de ce nu i-a neutralizat Securitatea. Adică românii puteau fi imediat neutralizați dacă ieșeau din rând, iar turiștii intruși care veneau cu misiuni erau „invizibili”? Halal Securitate! Halal jurământ!

În textul acestui capitol sunt și multe alte laude deșănțate, dar Rogojan, fără să-și dea seama, se referă în mod repetat la faptul că Vlad a studiat, a analizat, a interpretat situația internațională etc. Aici avem de a face cu o eroare de fond, dar reală: Vlad făcea ce nu avea deloc în atribuție. Nimeni nu i-a cerut lui vreodată să analizeze, să filozofeze și să tragă concluzii. Adică să facă pe deșteptul. El era un militar foarte important chemat să respecte niște legi făcute pe parcursul multor ani de către un mare număr de specialiști. La legislația privitoare la instituția Securității, a celei privitoare la ordinea publică, la apărarea frontierelor etc. a participat și el, nemijlocit, în toți cei 12 ani cât a fost în fruntea Securității. Nu există nici cea mai mică urmă de îndoială că vreodată ar fi spus că nu este bună legislația pe care el a încălcat-o grav în decembrie 1989. Din contră, sunt procesele verbale și stenograme ale ședințelor în care a lăudat fără rezerve atât legislația, cât și politica statului în domeniile lui de competență. Vlad nu are nici cea mai mică scuză, iar Rogojan nu este decât un menestrel dezacordat.

M.A.M.: Generalul Rogojan afișează aerul unui intelectual bonom.

C.L.: Da, în acest sens îl și copia pe Vlad, care-i era superior la toate capitolele. Rogojan spune că Vlad ar fi „acționat prin tot ceea ce i-a stat în putință pentru protecția intelectualității de toate categoriile…” Sunt niște „gogonate” de la mama lor. De fapt, politica tuturor celor din partid și din Securitate care au acționat conștient și determinat pentru răsturnarea regimului au acționat pentru a-i nemulțumi pe intelectuali, a-i îndepărta de ceaușism și a-i folosi în favoarea F.S.N. și a noului regim

M.A.M.: După 1964 și mai ales după 1968, intelectualitatea fusese destul de mulțumită de evoluțiile înspre mai bine ale societății românești.

C.L.: În perioada 1962-1964 s-a produs un dezgheț în societatea românească. În politica internă s-a îmbunătățit aprovizionarea, s-au mărit salariile și a început scoaterea din închisori a deținuților politici, operațiune încheiată în 1964, anul când Gheorghiu-Dej a proclamat încheierea luptei de clasă. Elitele ieșite din închisori au putut, în cea mai mare parte, să fie încadrate conform pregătirii lor profesionale, iar copiilor deținuților li s-a permis să facă studii. Și soția mea, fratele și verii ei primari, cu toții fii de deținuți politici au putut urma liceul și facultăți, ajungând și în funcții de conducere în economie. A fost un „dezgheț” foarte important. Conducerea țării a oferit adversarilor regimului socialist de stat împăcarea. Pe linie externă, s-au strâns și mai tare legăturile cu S.U.A., după o întâlnire între miniștrii de Externe ai celor două state, în care România a declarat că nu va acționa armat împotriva Occidentului în cazul unui război Est-Vest și s-a adoptat Declarația din aprilie 1964, o adevărată declarație de independență a României în cadrul lagărului sovietic.

M.A.M.: Toată perioada asta de oarecare libertate, dacă o putem numi așa, a ținut vreo 10 ani.

C.L.: Declinului libertăților cetățenești dat de regim societății românești după proclamarea încheierii luptei de clasă, a fost declanșat intenționat de puternica agentură pro-sovietică din Partidul Comunist și din Securitate, care s-a raliat Planului „Dniestr”, plan care prevedea înlocuirea lui Nicolae Ceaușescu cu un alt lider comunist devotat Moscovei. Principala cotitură s-a făcut în iulie 1971, când secretarul C.C. cu Propaganda, Ion Ilici Iliescu, a promovat un set de măsuri restrictive în domeniile social-cultural și educativ. Da, Ion Iliescu a fost artizanul „revoluției culturale” din România, promovate printr-o plenară a C.C. al P.C.R. din iulie 1971, iar Ceaușescu a fost de acord cu acele măsuri neproductive, ca și cu alte măsuri la fel de nepopulare și care nu aduceau nici un avantaj sistemului. Ceaușescu a „mușcat” în mod repetat și aceasta a avut urmări negre în istoria României. A fost începutul unei politici de lungă durată prin care adversarii național-comunismului urmăreau înlăturarea lui Nicolae Ceaușescu, iar el, prin greșelile făcute, le-a favorizat acțiunea. Securitatea duplicitară era raliată la acest proiect, iar pe de altă parte îi adormea vigilența lui Ceaușescu afișând un mare devotament față de regimul ceaușist și politica sa.

M.A.M.: Iar poporul îndoctrinat de comuniști și manipulat de propaganda rodiorilor occidentale, nu știa să discearnă între „bine” și „rău” și, în decembrie 1989, a fost ușor de împins chiar împotriva propriilor sale interese, în brațele F.S.N.-ului de sorginte străină.

C.L.: Exact!

M.A.M.: Eu mi-am pus de multe ori întrebarea cum de nu a putut Ceaușescu să supună Securitatea. La câtă forță a avut el…

C.L.: Serviciile secrete sunt totdeauna cu un pas înaintea restului societății. Informațiile pe care le deține un serviciu de nivelul fostei Securități, ca să nu mai vorbim de dimensiunea serviciilor secrete de astăzi, adunate la un loc, din toată societatea, sunt o mare forță. Fenomenul globalizării a început cu serviciile de informații. Marele secret al Securității a fost faptul că, fără aprobarea sau știința lui Ceaușescu, ea a intrat în jocul unor colaborări globale. Serviciile din toată lumea și-au propus să coopereze între ele pentru a-și da reciproc puterea de care aveau nevoie pentru a-și promova interesele și a putea ieși de sub controlul puterii politice. Pentru a se afirma în fața politicului Securitatea, prin intermediul D.I.E./D.G.I.E./C.I.E., a colaborat cu alte servicii și a adus în țară informații prețioase, pe multiple planuri, inclusiv tehnologie avansată. Ceea ce nu știa Ceaușescu este că această tehnologie nu se sustrăgea prin mijloacele spionajului clasic, al pătrunderilor prin efracție în locuri sensibile etc. Majoritatea informațiilor aduse de spioni se obțineau la schimb. Securitatea dădea secrete ale României sau ale partenerilor ei și primea la schimb informațiile necesare economiei naționale, sau alte informații solicitate de conducerea țării. Aici se ridică marea întrebare: cu ce preț s-au obținut acele informații? Care informații au fost mai valoroase? Cele primite, sau cele predate? A fost realmente de folos această activitate, privit în perspectivă istorică? Este foarte greu de cuantificat. Eu cred că nici generalul Aristotel Stamatoiu, adjunctul lui Vlad pentru spionaj extern, nu putea evalua exact raportul valoric între ce se dădea și ce se primea la schimb.

Apoi, această globalizare a serviciilor este dăunătoare tuturor statelor care doresc să fie suverane. În lumea globală a serviciilor, marile servicii ale lumii le domină pe cele mici și odată cu ele, domină politicile guvernamentale. Un stat poate fi independent doar dacă are servicii secrete independente. Gradul de independență al serviciilor exprimă nivelul general de suveranitate al țării. Uitați-vă la România de astăzi: serviciile secrete sunt aservite total străinătății/colaborării globale, iar România este colonie. Majoritatea zdrobitoare a resurselor țării sunt cărate de străini, pe nimic, pe niște redevențe nesemnificative, iar profiturile companiilor, băncilor și societăților de asigurări sunt exportate nefiscalizat.

Dar, așa aservite cum sunt, serviciile secrete românești sunt puternice. Mai puternice decât politicul și lor li se cere din străinătate să boicoteze eventualele măsuri care ar conduce la o suveranitate națională sporită. Nu vedeți că guvernele actuale nu pot face ce și-au propus? Nu sunt lăsate să mărească salariile și pensiile, să fiscalizeze și să aducă în legalitate companiile și băncile străine, li se fac dosare penale politicienilor civili de vârf, li se scoate lumea în stradă etc. Fenomenul a început de pe timpul lui Ceaușescu, dar la o scară ceva mai mică. Din această cauză, doar șefii mari de la vârful Securității intrau neraportat/neoficial/neconsemnat în cooperare cu serviciile străine. Șefii Consiliului Securității Statului/D.S.S., șeful și adjunctul D.I.E./D.G.I.E./C.I.E., ofițerii de la cifru și unii curieri ilegali au fost în contact cu serviciile secrete de pretutindeni. Totuși, atunci nu-și permiteau atâtea colaborări fățișe, ca astăzi, de frica „odiosului și a sinistrei sale soții”, ca să folosesc și eu o expresie mult uzitată cu trei decenii în urmă. Astăzi colaborarea este pe față.

Eu am fost preocupat mult de aceste aspecte și tot nu mă pot pronunța asupra rentabilității economice a spionajului practicat în timpul dictaturii de dezvoltare, dar sunt tentat să spun, din câte am văzut până acuma, că în timpul regimului ceaușist raportul între câștig și pierdere în activitatea spionajului extern a fost „Tandea pe Mandea”. Desigur, nu socotesc și jaful colosal făcut de unii securiști după 22 decembrie 1989. Dacă îl socotim și pe acesta, bilanțul devine tragic.

M.A.M.: Dar „Tandea pe Mandea” a costat și pe vremea aceea…

C.L.: A costat enorm, ca să nu mai vorbim de greșeala uriașă făcută de Ceaușescu, în 1982, când s-a lăsat prostit și a aprobat implicarea majoră a Securității în tranzacțiile economice ale țării. S-au înființat unitățile de aport valutar special, I.C.E. „Dunărea”, fabrica de diamante sintetice. Astfel Securitatea a primit acces la „borcanul cu miere” și îmbogățirea a devenit obiectivul de bază al multor cadre din vârful aparatului de securitate. Acumularea unor valori imense, pe care nu le-a adunat nici o altă țară socialistă europeană, cu excepția Uniunii Sovietice, a catalizat trădarea din decembrie 1989 și asasinarea președintelui României. În acele zile, mulți ofițeri de la vârful Securității așteptau ca Iulian Vlad să-l aresteze pe Ceaușescu, apoi să-l omoare și ei să ia acasă „borcanul cu miere”, cu totul. A fost unul din marile jafuri ale istoriei României.

M.A.M.: Da, într-adevăr, s-a tot vorbit că Ceaușescu a fost omorât la ordinul Moscovei, al marii finanțe internaționale, dar mâna ascunsă care mișca interesele românești de ucidere a lui Ceaușescu nu a fost menționată.

Din ce spuneți dumneavoastră, rezultă indirect că, în mare parte, forța serviciilor secrete vine din colaborarea globală.

C.L.: Categoric. Dar această colaborare globală ține serviciile secrete ca într-un corset.

M.A.M.: Cum?

C.L.: Oficial, la vedere, serviciile secrete din România fac parte din Comunitatea Informativă a N.A.T.O. și există colaborări tot mai adânci între serviciile statelor din U.E. În afara acestor colaborări firești, sunt interesele economice ale serviciilor. Firmele serviciilor unor țări sunt acoperite și protejate pe teritoriul altor state. Fiecare stat din zona de influență în care ne găsim noi în acest moment istoric ocrotește firmele unor servicii străine. Le protejează afacerile, le scutește de taxe și impozite, le ferește de controalele organelor fiscale etc. Din activitatea economică a serviciilor se adună valori imense. Serviciile secrete sunt mari imperii financiare, nevăzute decât în mică măsură de conducătorii politici și deloc de opinia publică. În jurul acestor imperii economico-financiare se ridică și afaceri personale ale angajaților serviciilor secrete și ale familiilor lor.

În acest fel, domnule director, este foarte greu ca politicienii să supună serviciile secrete și să le mențină în limite constituționale. Eu apreciez eforturile lăudabile ale unor politicieni, jurnaliști și personalități publice din România, în direcția eliminării abuzurilor „statului paralel”, dar nu cred că se poate în acest moment istoric. Sper mult să mă înșel și România să ajungă realmente o țară democratică. Deocamdată, democrația există numai teoretic. Ea este mimată. Faptul că unii, cum suntem și noi, putem să vorbim despre niște adevăruri, nu înseamnă democrație. Decidenții politici și „statul paralel” nu țin cont nici de noi și nici de alții ca noi. Ei continuă să aranjeze alegerile cum vor ei, să reprime prin poliție politică represivă a magistraților și A.N.A.F. pe cei incomozi politic și pe cei vizați să li se ia afacerile. Se merge până la crime. Unele din acestea au ieșit la lumină, altele nu. Ce, dumneavoastră mai credeți cumva că medicul Ilie Vonica, patronul „Polisano”, s-a sinucis? Era din Poiana Sibiului. În Mărginimea Sibiului oamenii nu se sinucid în fața greutăților, decât prin excepții rare. S-au luptat cu greutățile și le-au învins, sute de ani. Apoi, eu l-am cunoscut pe Ilie Vonica. Era un om puternic. Ultima lui petrecere, cu două zile înainte de arestarea doamnei Dana Vonica, a fost la nunta unuia din băieții mei. Nunta a fost duminica, iar marți dimineață erau procurorii la ei la percheziții. Mașinăria infernală se pusese în mișcare. Vedeți cine a cumpărat afacerile vândute deja de Vonica, cine le va cumpăra pe cele care încă nu s-au înstrăinat și îi veți afla pe cei din spatele morții medicului . Nu este chiar așa de complicat.

M.A.M.: Chiar dacă ne-am îndepărtat de subiectul principal al discuției noastre eu zic că ideile transmise de dumneavoastră cititorilor noștri sunt prelungiri în timp ale acțiunilor Securității lui Iulian Vlad, despre care se scrie în cartea generalului Rogojan.

Vă aștept data viitoare să continuăm discuția.