La 7 ani de la urcarea sa în ceata celor drepți

 

 

 

 

Patriarhul  TEOCTIST

 

IN  MEMORIAM

 

 

 

 

1.

Despre Patriarhul Teoctist numai adevărul !

 

Printre minciunitorii care, la moartea Prea Fericitului Teoctist, au găsit de cuviinţă să iasă în lume cu puţinătatea lor sufletească, s-a numărat şi (dl) Şerban Orescu. Spre marea noastră dezamăgire, ne-a pus dinainte un text prost informat şi rău intenţionat, publicat într-unul din ziarele cele mai citite, ceea ce înseamnă că sunt multe persoanele care au fost contaminate de textul cu pricina. Creştineşte vorbind, ne îngrijorează vârsta autorului: mai avea-va oare timpul necesar ca să-şi dea seama de ceea ce a făcut, ca să se căiască şi să se îndrepte pe calea adevărului? Mi-aduc aminte de ce ne spunea Petre Ţuţea: «Sunt prea bătrân ca să mai spun vreo prostie. Nu mai am timp ca să mă corectez !…» Ce vârstă aveţi, domnule Orescu?

Aţi scris un articol neserios, care se întemeiază pe o declaraţie a Mitropolitului Banatului dată de înaltul prelat agenţiei Newsin la aflarea tristei veşti: «Mare pierdere pentru Biserica Ortodoxă Română… Regretăm moartea lui… Iertaţi-mă, dar atât vă pot spune…» Şi din acest «atât vă pot spune», care putea fi rostit cu zeci de înţelesuri complet diferite, iar cel mai probabil este că sensul acestei propoziţii, pentru orice om normal, era că «în acest moment de şoc şi durere, nu pot spune prea multe!», Şerban Orescu se crede îndreptăţit să deducă că ar fi, iată, adevărate toate inepţiile, toate răutăţile şi insanităţile pe care, de-a lungul anilor, fel de fel de nevrednici, le-au pus în circulaţie publică, încercând să păteze astfel obrazul Patriarhului Teoctist şi al înseşi Bisericii. Încearcă, iată, şi numitul Şerban Orescu. Nu va fi ultima încercare de acest soi, căci lucrarea de dincolo de moarte a Prea Fericitului Teoctist cu siguranţă că va fi încă şi mai incomodă pentru netrebnicii în viaţă.

Şerban Orescu începe prin a-i reproşa Patriarhului părerea despre Nicolae Ceauşescu, «gânditor genial şi om de stat excepţional». În 1989, la data când Prea Fericitul Teostist a emis această apreciere, m-aş fi încumetat şi eu să fac opinie separată, contrară chiar. Dar acum, în 2007, mai degrabă zic şi eu ca Petre Ţuţea: «Îl bag în p…. mă-sii pe ăl care l-o mai înjura pe Nicolae Ceauşescu !» Numai că Petre Ţuţea, cu un cap-două mai deştept ca noi toţi, spunea asta în primăvara lui 1989, atunci când «Europa Liberă» a lui Şerban Orescu ne informa că România lui Ceauşescu dobândise capacitatea de a produce oricând bomba atomică.  Păi pentru isprava asta Nicolae Ceauşescu nu poate fi numit «un om de stat excepţional»? Ca «istoric al ceauşismului», cum se consideră Ş.O., cunoaşte desigur laudele aduse lui Ceauşescu chiar la cel mai înalt nivel politic al planetei, la Casa Albă, la Buckingham, la Elisée, mai puţin la Kremlin… Sunt mult mai elogioase decât cele la care, foarte probabil, Patriarhul a subscris doar, cedând astfel imperativului biblic : «Daţi Cezarului ce este al Cezarului»!

Alt neadevăr: cică «Ceauşescu intenţiona să dărâme şi Patriarhia şi obţinuse, în acest scop, consimţămîntul Patriarhului Teoctist»!… După câte ştiu eu – dar istoricii ceauşismului se feresc s-o spună pe a dreaptă, intenţia lui Ceauşescu a fost să mute Patriarhia, atât de înghesuită în spaţiul de care beneficia înainte de 1989, şi să-i construiască un sediu nou, alături de Mănastirea Văcăreşti care urma să fie reabilitată, atribuind în acea zonă a Capitalei spre folosinţa Patriarhiei un spaţiu generos, reprezentativ pentru BOR, oarecum după modelul Vaticanului. Nu e prea tărziu să aflăm detaliile acestui proiect, proiect care, se pare, contrazice imaginea unui Ceauşescu demolator diabolic de biserici! Dar cui îi convine azi adevărul despre Ceauşescu?!

Culmea  lipsei de profesionalism pentru un istoric român este să emită opinii întemeiate pe raportul, jenantul raport al comisiei Tismăneanu. Şerban Orescu nu se jenează să facă carte de căpătâi din această mizerie. Patriarhul Teoctist, zice Ş.O., «a ajuns în fruntea BOR datorită loialităţii dovedite faţă de conducerea Partidului Comunist», adevăr indiscutabil devreme ce aşa «stă scris în Raportul Comisiei Tismăneanu din decembrie 2006». Nota bene, majusculele R… şi C… îi aparţin respectuosului Ş.O…. Respectuos şi servil cu toate haimanalele comuniste şi cominterniste, Şerban Orescu este nemulţumit că «până azi nu s-a spus clar dacă defunctul Patriarh a colaborat sau nu cu Securitatea».  Nu pricep de ce ar trebui să ni se spună asta, când este la mintea oricui să ştie ori să-şi imagineze că dacă România  are duşmani, şi are !, acei duşmani nu pot ocoli Biserica Ortodoxă Română ca ţintă prioritară a acţiunii lor distructive! O fi făcut Securitatea multe greşeli, crime chiar, dar va fi făcut şi lucruri bune. Ştim bine  bunăoară că a existat o secţie a Securităţii pentru combaterea iredentismului maghiar, alta anti-KGB. Multe diversiuni anti-româneşti s-au petrecut prin mijlocirea unor sectanţi, a unor culte sectante, a căror existenţă şi activitate a fost să îngrijoreze deopotrivă Biserica şi Securitatea! Numai puţină minte să ai şi oleacă de bunăvoinţă de român, şi e destul ca să înţelegi că Securitatea avea motive să colaboreze cu Biserica, nu ca să bage la puşcărie oamenii, ci ca să apere efectiv interese româneşti vitale! Şerban Orescu nu are de unde să cunoască aceste lucruri? Nu cunoaşte nici că Biserica, prin anii 60, i-a încredinţat Părintelui Teoctist o importantă funcţie şi răspundere în diaspora românească? Ca istoric, Şerban Orescu ar putea să se intereseze de ce Securitatea nu i-a dat ierarhului Teoctist viză de plecare spre misiunea sa printre românii din străinătate. Poate află şi ne spune şi nouă care Gogu Rădulescu sau Miron Constantinescu s-a opus misiunii pe care Biserica i-o încredinţase vrednicului ierarh Teoctist. Pe cine din conducerea de atunci a PCR l-o fi deranjat informaţia că, în tinereţea sa, călugărul Teoctist «ar fi făcut parte din Mişcarea Legionară».  «De odioasă aducere aminte», nu uită să precizeze Şerban Orescu, pentru care azi, în anul de graţie 2007, această eventualitate îl descalifică total pe Patriarh!…  Păi sigur că este important să afli dacă Patriarhul va fi fost în tinereţea sa camarad de idei cu Noica, cu Eliade, cu Cioran, cu Mircea Vulcănescu, cu Ernest Bernea, cu Ţuţea, cu Nae Ionescu, cu Rebreanu, cu Blaga, cu Puşcariu, cu Ion Barbu, Arghezi şi alţi legionari sau simpatizanţi ai Mişcării…  Mai presus de toate acest detaliu te face să înţelegi mai bine uriaşa personalitate a Prea Fericitului Patriarh Teoctist! Dar asta cu condiţia să evaluezi corect datele problemei. Comuniştii, care s-au temut atâta de legionari şi i-au persecutat ca pe nimeni alţii, i-au evaluat corect atunci când au apreciat, încă din 1946, că «jumătate din România a fost în Mişcarea Legionară!» Şi trebuie spus că preoţii şi călugării au fost în Mişcarea Legionară într-o proporţie şi mai mare! Informaţie care face şi ea parte din adevărul şi numai adevărul despre Prea Fericitul Patriarh Teoctist!

 

 

 

 

 

                                                                                                     2.        

                                                                      Preoți cu crucea-n frunte…

 

 

În Ajun de Crăciun, mă îndeamnă gândul cel bun, pe deplin mulțumit și împăcat cu condiția mea de român și de creștin, să consemnez pentru aceeași bucurie și a altora, câteva dintre reperele sufletești pe care le port cu mine de ani de zile sau mai de curând. Le aleg pe cele care probabil lipsesc din mintea și sufletul celor care vor citi aceste rânduri și le ofer ca pe un dar de Crăciun, care să le întărească încrederea în ei înșiși, ca români și creștini. La cine se va nimeri să nu afle astfel de la mine nimic nou, să le fie de bine, ferice de ei că au deja parte de bucuriile cu care mă înfățișez dinaintea celor care mă vizitează când și când pe mai noua mea adresă, de Internet: www.ioncoja.ro

Poate că nu e rău să povestesc ce anume m-a stârnit să consemnez cele de mai jos. Impulsul l-am primit la o recentă comemorare, unde am auzit – a câta oară?!, un comentariu ușuratec despre preoții noștri ortodocși, cum că lungesc prea mult slujba, fie la biserică, fie în afara ei… Alții, catolicii bunăoară, sunt mai …expeditivi! (Am auzit chiar acest termen!)

N-am încurajat niciodată astfel de vorbe, dar nici nu m-am ostenit să pun la punct lucrurile. Poate că nici nu am știut bine cum s-o fac, cu ce argumente! Deunăzi am primit însă de la inimosul român care este domnul Vasile Șoimaru o cărticică despre tragedia de la COTUL DONULUI 1942, cum se numește opusculul tipărit la Chișinău, 2012… Text dens în revelații și consemnări dintre cele mai interesante. Pentru mine cea mai cutremurătoare mărturie culeasă de domnul Șoimaru de la medicul Iosif Niculescu, combatant pe frontul de Est, este următoarea: „A fost un măcel nemaipomenit. Văd și acum o groapă imensă în care mai târziu au fost aruncați soldații noștri morți cu sutele. Gromki se numea acea loclitate. Groapa s-a făcut în spatele bisericii satului care era mare ca o catedrală, bineînțeles că era cu geamurile sparte, ușile rupte, pereții murdari, era batjocorită. Bietul preot al regimentului, părintele Popescu de la Ștefănești de Argeș, Dumnezeu să-l ierte, n-a vrut să plece săracul până nu le-a făcut morților toate rugăciunile. Noi i-am zis: „Hai, părinte, că te iau rușii prizonier!” N-a vrut să plece și l-au luat prizonier, stând ani și ani la ruși. Dar n-a vrut să plece până nu și-a făcut datoria.” (pag. 20) Episodul este încă o dată povestit la pagina 30-31: „Acolo, unde era biserica, în dreapta erau mormintele ostașilor noștri. Și era un mormînt mai mare decât blocul ăsta în care locuiesc, un mormînt de 30 de metri lungime și 20 metri lățime. Acolo au fost îngropați morții de la divizia 11, 13 și 14. Și preotul Popescu, era din Ștefănești, Argeș, stătea la marginea gropii uriașe și citea rugăciunile și i-am spus: „Hai, părinte, că se văd rușii!” Și el zice: „Domnule doctor, n-am terminat rugăciunile!” Era un om conștiincios. Și l-au luat rușii prizonier. A murit acum 2-3 ani. (…) Acest Popescu era preot la Ștefănești. A scăpat din prizonierat după câțiva ani, m-am dus la el, mi-a povestit ce a îndurat el în prizonierat și a scăpat cu viață. Și acum câțiva ani a murit, era nițel mai în vârstă ca mine.” (Mărturie luată în 2010…)

E greu să pui ordine în mulțimea de gânduri pe care le stârnește povestea acestui popă Popescu… Aleg pe cel mai puternic: gest de martir, atins de aripa sfințeniei va fi fost acest popă Popescu! Neapărat să aflăm mai multe, tot ce se mai poate afla despre autorul unui asemenea gest: „Domnule doctor, n-am terminat rugăciunile!…”

Așadar, rușii au atacat exact când românii se pregăteau să-și îngroape morții! Copleșitori prin număr, rușii erau de neoprit, iar trupa de militari români, împuținată după lupte grele, nu mai putea apăra aliniamentul pe care se afla groapa comună a camarazilor morți în luptele din zilele anterioare. Și trupa a început să se retragă, numai că popa Popescu de la Ștefănești de Argeș nu putea să părăsească linia „frontului” său, cel nevăzut. Nu putea să oprească slujba de îngropăciune, nu putea să fie „expeditiv” cu rânduiala cea sfîntă a Bisericii. A stat sub ploaia de „obuze și șrapnele” să-și termine toate rugăciunile rânduite pentru iertarea de păcate și odihna sufletelor celor căzuți pe câmpul de onoare al datoriei față de Țară și Neam… Putea să vină și un Tsunami, nimic nu-l clintea pe preavrednicul preot! Pe prea preotul Popescu!

Teribilă priveliște! Cumplit moment!

E ciudat, dar cel mai mult mă gândesc la soldații ruși! Ce lumină de mult stinsă în sufletul lor se va fi aprins la vederea preotului pe care nimic nu-l poate abate de la împlinirea datinei creștine până la capăt. Vor fi înțeles semnificația a ceea ce vedeau?…

Dar noi? Noi am înțeles-o?…

Va fi să ne lămurim bine de ce un asemenea act de eroism creștinesc a rămas complet necunoscut și uitat în negura indiferenței noastre!… Norocul nostru cu Vasile Șoimaru! A venit tocmai de la Chișinău ca să recupereze în inima Țării mărgăritarele frumuseții creștinești, ajunse ante porcas! Ce mare păcat ne-am fi făcut dacă se pierdea în neant această clipă pilduitorare pentru toată creștinătatea! Pentru orice om demn de această categorisire!

Va fi să ne lămurim bine ce se mai poate face pentru recuperarea semnificațiilor atât de întăritoare pe care ni le lasă moștenire neștiută acest veritabil preot cum cruce in frontem!

 

*

 

Altă poveste minunată despre preoțimea românească am auzit-o de la Octavian Ghibu, fiul marelui Onisifor Ghibu. L-am cunoscut după 1990, când tulburările stârnite de revizionismul maghiar ne-au făcut să aflăm unul de altul pe mulți români, ițindu-ne fiecare cu ce puteam în fața primejdiei. Recomandat de Onisifor Ghibu am ajuns să sărut mâna patriarhului Teoctist și să-l ascult, să mă minunez deopotrivă de înțelepciunea unui veritabil Părinte al Neamului, cum a fost Prea Fericitul Patriarh, dar și de „varianta” de limbă românească pe care o rostea domol și mereu cu privirea vie, cercetându-și interlocutorul sau, în Biserică, poporenii cei drept credincioși!… Grijuliu să fie înțeles!

Prea Fericitul nostru Părinte Teoctist! Iată alt subiect pe care sper să-l reiau cât de curând… Până atunci mă întorc la Octavian Ghibu.

Nu mai țin minte contextul în care Octavian Ghibu a ținut să-mi povestească despre lumea românească de după al doilea război mondial. Neamul românesc suferise o grea pierdere: sute de mii, în jur de un milion de flăcăi muriseră pe cele două fronturi. O jertfă care a contat prea puțin în marile cancelarii ale lumii, unde s-a decis rezultatul final al imensei conflagrații. A contat însă în mediul preoțesc, în lumea și în sufletul preoțimii noastre! Cum-necum, preoții noștri, spontan sau împărtășindu-și unii altora grijile și îngrijorările păstorului de turmă, au ajuns să pornească și să susțină ani de zile o veritabilă campanie de regenerare demografică printre tinerele fete și femei care călcau pragul bisericii, la țară mai ales, explicându-le ce răspundere le revine pentru propășirea neamului: să nu pregete a-și spori familia cu pruncii de care avea nevoia în primul rând Neamul, să nu scadă, să nu se stingă!, indiferent cât erau de grele condițiile de trai de după război, loviți de secetă și foamete cum eram, descurajați de frustrările și nedreptățile de care aveam parte după încheierea păcii…

Fără să le ceară cineva, vreo autoritate de stat, ci numai din instinct național, din condiția preotului român de a fi „suflet din sufletul Neamului”, preoțimea românească a declanșat această veritabilă reacție „în legitimă apărare” a Neamului! Milioane de români, azi în viață sau urmași ai acestora, își datorează nașterea și viața cuvintelor rostite cu patos și cumpătare de preoții noștri la predică sau spovedanie, cuvinte purtătoare de viață, precum biblicul logos care a întemeiat Biserica!

Octavian Ghibu m-a sfătuit să deschid o discuție pe acest subiect cu Prea Fericitul!… N-am reușit să găsesc momentul cel mai potrivit. Nici nu m-am grăbit, starea fizică a Patriarhului părea și chiar era excelentă! „Ne va îngropa pe toți!”, se spunea în glumă și cu bucurie prin ungherele Patriarhiei… N-a fost să fie!… Urma să aflu de la Părintele Patriarh detalii privind formarea acestui „curent” de opinie și de atitudine în sînul Bisericii Neamului… Nimeni nu știe mai bine ca taica popa că Dumnezeu ne dă, dar nu ne bagă în traistă!… Mai ales în ceas de cumpănă!

Cred că ar fi de folos și altora să mai depăn o amintire legată de Prea Fericitul nostru Teoctist. Era prin 1992-93, când am crezut că mă pot face util Părintelui Patriarh cu un sfat, cu un îndemn. Așa că i-am solicitat o întâlnire, și-a făcut timp pentru nevoiașul de mine, iar eu m-am apucat să-i țin o pledoarie avântată, ba chiar și documentată!, despre urgența orientării mai apăsate a Bisericii Ortodoxe spre o activitate de asistență socială, în folosul săracilor și a bolnavilor, a amărăștenilor din țară, tot mai mulți și mai necăjiți și complet abandonați de autorități! O pledoarie, în fapt, pentru ca Biserica să facă tot ce Guvernul nu era capabil să facă!… Am adus vorba și de exemplul occidental, al implicării binecunoscute a catolicilor sau protestanților, a sectanților, în atât de multe proiecte sociale, pentru săraci, pentru tineret. Situația este atât de grea, nu mai avem nicio nădejde de la clasa politică… Am vorbit ce am vorbit și țin bine minte că am încheiat cu cuvintele: Prea Fericite Părinte, trebuie să luați taurul de coarne!

M-a privit bine dispus de cuvintele cu care încheiasem și mi-a zis: A fost ieri pe la mine Marian Munteanu. Și tot așa mi-a zis și el: să iau taurul de coarne!… Apoi mi-a explicat de ce nu poate să facă asta! Sigur, este preocupat ca Biserica să ajute mai mult, să poată ajuta mai mult nevoiașii, tineretul! Dar trebuie multă grijă cum vom cumpăni lucrurile! Menirea Bisericii este să-l apropie pe om de Dumnezeu, să-l ajute să trăiască în comuniune cu Dumnezeu, cu învățătura lui Hristos! Ținta Bisericii este sufletul omului și mântuirea noastră, a fiecăruia și a Neamului ca întreg! Numai în plan secundar Biserica se ocupă și de nevoile trupului, de condiția materială a vieții, acordând sprijinul său mai ales celor care alt sprijin nu mai au!

Bisericile din Occident, mărețele lor catedrale, sunt pline azi de turiști și mai deloc de credincioși, de enoriași! Este o criză mare în Bisericile apusene. Se pare că exact aici au greșit: au dat prea mare greutate asistenței sociale în dauna asistenței duhovnicești, întru Domnul! Și a repetat: Biserica mijlocește între om și Dumnezeu! Îl ajută pe om să-l descopere pe Dumnezeu și să trăiască după poruncile Domnului, împărtășindu-se astfel din Duhul cel Sfînt!…

Mărturisesc că nu am fost mulțumit de răspuns! Firește, n-am insistat, aveam în fața mea persoana cea mai venerabilă cu care am stat vreodată de vorbă. Am primit cu umilință cărțile pe care mi le-a dăruit la despărțire și am plecat destul de dezamăgit!…

M-a ajutat bunul Dumnezeu și nu m-a ținut mult supărarea. Ca un făcut, la câteva zile de la această discuție s-a publicat în toată presa un document al KGB-ului, cu instrucțiuni amănunțite pentru kaghebiștii rezidenți în Occident. Printre primele sfaturi și sarcini trasate de oficina ateismului de stat, a ateismului militant, activ și agresiv, era trecută frecventarea bisericii(!!), cu sfaturi ce biserică să aleagă agentul KGB, după ce criterii etc., și, în mod apăsat, insistent, era îndrumat să sprijine programele de asistența socială ale bisericii, să se implice în derularea acestor programe! Nu sabotarea lor, ci KGB-ul, adică satana însăși, recomanda susținerea acestor activități care mie mi se păruseră vitale pentru ca Biserica Ortodoxă să facă față „concurenței”! Să se înnoiască, să se primenească! Și alte bla-blauri!…

Instrucțiunile KGB-ului nu explicau care era efectul acestor programe și de ce agenții ateismului mascat, disimulat, trebuiau să le sprijine. Era limpede însă că acest efect le convenea dușmanilor Biserici, dușmanilor lui Dumnezeu!…

Tragă fiecare, după mintea lui, ce concluzie poate. Eu nici măcar nu am mai încercat să înțeleg raționamentul diabolic! Eram prea bucuros să constat că Prea Fericitul nostru Patriarh nu se înșela, se înșela robul lui Dumnezeu cel subsemnat…

 

*

 

În fine, de dragul Treimii, mai dau un reper întăritor pentru orice suflet de creștin. Ca să fie trei!… Altele, câte le-aș mai putea pune pe masă, cu altă ocazie!…

E vorba de părintele Leonte Radu, din Sibiu… Nu m-am învrednicit să-l mai caut, să-l mai văd, să mai stăm de vorbă… În urmă cu câțiva ani se apropia de centenar… Ca și doctorul Niculescu mai sus pomenit.

L-am cunoscut tot după 1990, cam în aceleași împrejurări, în peregrinările prin Țară impuse de un minim activism politic la care m-a obligat turnura evenimentelor post-decembriste! M-a găzduit câteva zile în casa sa, așa că am avut timp să punem Țara la cale. Cel mai mult am dorit și am încercat să aflu de la părintele Leonte cum a fost? Cum a fost la Aiud și prin celelalte închisori în care și-a petrecut 24 de ani de viață! Întemnițat pentru crima de a fi gândit și nădăjduit înspre binele Neamului său românesc! Nu omorîse pe nimeni, nu furase, nu mințise, ci doar se arătase gata de orice sacriificiu pentru biruința Crucii, pentru mântuirea sa și a Neamului!

Fusese student la teologie, terminase facultatea, urma să fie hirotonisit preot după căsătoria cu aleasa inimii sale. A fost ridicat de agenții Siguranței chiar în toiul nunții, l-au luat din capul mesei, de lângă viitoarea preoteasă, de lângă toți cei dragi! În primăvara lui 1941! S-a mai întors acasă după 24 de ani! Un sfert de veac, anii cei mai puternici și mai frumoși, și i-a petrecut în hrubele întunecate de la Jilava, Gherla, Aiud, Pitești… Dar s-a simțit alesul și favoritul lui Dumnezeu și al Sfintei Fecioare regăsindu-și soția nenuntită care îl așteptase atât amar de ani ca să încheie ce începuseră în fragedă junețe… Douăzeci și patru de ani îl așteptase doamna preoteasă…

Aflasem toate astea de la alți sibieni, astfel că în lungile discuții purtate mai apoi acasă la părintele Radu m-am ferit să deschid eu acest subiect: peregrinările prin temnițele Patriei! Totuși, când ne-am apropiat cât de cât de acest subiect, mi-am luat inima în dinți și l-am întrebat:

Părinte, cum este să stai douăzeci și patru de ani în închisoare?!…

Nu mi-am dat seama dacă i se mai pusese această întrebare. Răspunsul nu a venit imediat, dar nici nu a așteptat prea mult. L-a găsit fără nicio ezitare:

      – Dragul meu, la început, în primii cinci-șase ani, nici nu pricepi care este câștigul tău că te afli acolo!…  

Năpraznic răspuns!… Câștigul tău, câștigul că te afli în lanțuri, departe de lumina zilei și de cei dragi?… Auzisem bine?

Am simțit că nu se cade să cer alte deslușiri, să mă mulțumesc cu ce pot eu pricepe! Oricum, lucrul cel mai important era ușor de înțeles: se considera părintele Radu în câștig! Nu ofta, nu regreta, nu reclama, nu aducea nimănui vreo învinuire! Acolo, în mizeria și suferința fizică cea mai nenorocită, cea mai degradantă, dobândise ceva ce viața în libertate și plăceri nu-ți putea da! Anii aceia, douăzeci și patru, nu fuseseră ani pierduți, așa cum mi se păruse mie și oricăruia dintre noi, privind lucrurile „de pe margine”!

N-am insistat și am lăsat să mă învrednicesc singur să pricep mai mult. Dar nu îndrăznesc să mă substitui părintelui Radu și să spun și altora ce ar fi de înțeles. Păstrez pentru mine!

Întâmplarea însă, adică Cineva, îmi aduce în casă o cărticică scoasă la tiparnița care va publica și aceste rânduri, intitulată Chipuri din temnița de la Aiud. La pagina 13 – număr magic pentru români, citesc despre „Sfîntul Închisorilor”, Valeriu Gafencu: „Prin 1943 Valeriu a fost izolat la Zarca cu regim sever. Aici s-a dedicat în întregime rugăciunii inimii, spunând neîncetat «Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!» Îndrumător i-a fost acea carte mică scrisă de un anonim intitulată Pelerinul rus. Primii ani fuseseră de căutare, următorii de lacrimi și pocăință, iar acum erau ani de vorbire cu Dumnezeu, de trăire cu Dumnezeu pe calea rugăciunii.”

Așadar, precum Valeriu Gafencu, poți să ajungi să vorbești cu Dumnezeu mai degrabă din hăul temniței decât din altă parte?!… A trăit acest moment de maximă fericire a împlinirii de sine și părintele Radu Leonte? A convorbit cu Dumnezeu la Aiud?… Așa se pare.

…Mă apropie și mai mult de răspunsul pe care nu l-am primit explicit de la părintele Radu încă un text, Imn pentru crucea purtată de Virgil Maxim. Autorul a trecut și el prin aceeași experiență „carcerală”, în același „univers concentraționar”, adică tot așa, peste 20 de ani de detenție. O carte definitorie pentru ortodoxia românească, pentru demnitatea ființei umane:

      „Condiția de claustrare fizică determină procesul eliberării sufletești, spirituale. Celula nu mai era camera de pedeapsă și tortură a izolării prin care și din care să plângi lumea care chiar ea te-a pervertit, chiar ea te-a hrănit cu lumina falsă a bucuriilor trupești, a egoismului și orgoliului, făcându-te să crezi că în micimea și ignoranța ta ai fi „cineva”. Celula era chilia eliberatoare în care intrai ca să te vezi pe dinăuntru, așa cum ești: gol și ticălos, neputincios și slab, îndoielnic și nehotărît, nevrednic în fața lui Dumnezeu de vreun merit, doar vrednic de mila Lui.

      Și atunci: binecuvîntat fie Dumnezeu, Cel Ce a dat omului prilejul suferinței pe acest pământ. Nu este alt remediu pentru a te scula din boala inconștienței, a nepăsării și a prostiei, decât suferința. O, dacă Dumnezeu nu ne-ar fi dat acest trup material în care să primim și să ispășim prin suferință greșelile sufletului, am fi fost alături de satana în veșnicie.” (pag.73)

În bună măsură acesta ar fi răspunsul la întrebarea pe care m-am sfiit să i-o pun părintelui Radu Leonte: Care a fost câștigul de care vorbiți?! Care poate fi câștigul cu care te alegi după un sfert de veac de detenție?!…

Nu pot spune că am înțeles altceva decât că da, este posibil ca din cea mai ne-dorită ipostază, a suferinței, omul, omul creștin mai ales, să dobândească un câștig la care nu s-a gândit mai înainte. Un câștig pe care nu ți-l dorești decât atunci când îl dobândești! Atunci afli că poate exista și un asemenea câștig… Nu-l poți transfera altcuiva. Pentru că acel câștig ești tu însuți cel rezidit, cel împlinit după proiectul inițial, dumnezeiesc. De care n-ai știut nimic și îl descoperi numai dacă te învrednicești să-l împlinești. Și să devii astfel alt om, Om!

 

22 decembrie 2012

     

 

 

3.

                                   Securitatea a colaborat cu Biserica, şi nu invers!

 

 

 

Am vrut de mai multe ori, după 1990, să intervin în discuţiile purtate în jurul şi mai ales împotriva Bisericii, discuţii care de cele mai multe ori vădeau reaua credinţă şi neştiinţa ori chiar nerozia participanţilor. Atacurile din ultima vreme pe tema „dosarelor de securitate” ale unor prelaţi  îmi înfrâng lehamitea şi reţinerile (nu sunt teolog!), împins de convingerea (sau măcar speranţa) că mă pot face util unor cititori de bună credinţă, să nu se lase „sminţiţi” de la calea cea dreaptă de energia şi zelul denigrator al unor critici năimiţi, mercenari ai scrisului sau numai rătăciţi în mass-media ori chiar în guvern. Cazul aşa zisului ministru al Culturii şi Cultelor, care prin declaraţiile sale nefericite a dovedit un singur lucru: că nu are habar de felul cum se desfăşoară actul(taina) spovedaniei. Le ofer ztuturor acestora următoarele păreri:

1. O bună parte din aceste atacuri şi critici aţintite asupra Bisericii Ortodoxe Române sunt (par a fi) expresia unei strategii ad-hoc concepute, conştientă de însemnătatea Bisericii în societatea românească, de rolul ei ca instituţie de ultim şi cel mai puternic reazem spiritual. Sondajele au pus mereu în evidenţă încrederea constantă a publicului românesc nu în partidele politice, nu în ideologii, nu în guvern, parlament sau preşidenţie, ci în Biserică, Şcoală şi Armată. Dacă există adversitate instituţionalizată faţă de noi, românii, şi faţă de România – şi există această adversitate!, ea nu putea să ocolească Biserica, ba chiar a vizat-o cu predilecţie. Aşadar, o bună parte din aceste atacuri la adresa Bisericii se explică prin angrenajul la care sunt articulate: propaganda antiromânească, anti-românismul ca politică instituţionalizată.

2. Prestaţia Bisericii Ortodoxe Române sub regimul comunist nu poate fi judecată în sine, ci numai prin raportare la celelalte biserici ortodoxe supuse şi ele aceloraşi „probe”. Adică prin comparaţie cu ortodoxia bulgară, albaneză, rusă, ucraineană ş.a.m.d. Aceste biserici ortodoxe, spre deosebire de suratele lor catolică, protestantă etc., sau de alte culte (mahomedan sau mozaic), au fost în situaţia de a supravieţui numai şi numai prin puterile proprii, fără ajutor din afară. Numai şi numai prin osârdia clerului şi puterea de credinţă a poporenilor din fiecare ţară socialistă! Cu acest preţ s-a plătit autocefalia de care se bucură ortodocşii din toată lumea.

Or, din această perspectivă privind lucrurile – şi nu văd de ce ar fi mai corect alt punct de vedere!, ortodocşii români şi preoţimea ortodoxă română au reuşit mai bine ca oriunde în altă parte a „lagărului socialist” să păstreze credinţa, să practice ritualul şi tradiţia ortodoxă, creştină, să sporească numărul şi frumuseţea semnelor după care pământul românesc se arată a fi, fizic vorbind, o ţară creştină, ortodoxă. Şi când spun semne, am în vedere bisericile şi mănăstirile din Ţară. Oricât se vor mira unii şi oricât ne doare amintirea bisericilor „demolate”, să fim cinstiţi şi să recunoaştem că în decembrie 1989 numărul bisericilor din România era mai mare decât în 1944! Informaţia mi-a furnizat-o Ioan Alexandru în 1988, când mi-a spus şi numărul exact al bisericilor ridicate din temelie sau renovate după 1965. Mărturisesc, nu mi-a venit să cred, dar nu puteam nici să nu-l cred pe fratele Ioan… Aştept să fiu corectat în această chestiune de persoane mai avizate asupra subiectului.

Mai important este însă că puterea credinţei a fost aşa de mare la români încât au cedat înfrânte şi ruşinate toate stratagemele oficiale care au încercat să-i lipsească pe români de taina botezului sau a cununiei, de mângâierea troparilor de înmormîntare sau de binefacerile spovedaniei. Şi asta spre deosebire de toate celelalte spaţii ortodoxe trecute prin calvarul ateismului de stat. Cunosc direct, de la preoţii Bisericii Adormirea Maicii Domnului din Constanţa, care au slujit toţi patru la cununia mea, că deseori veneau la ei, în mare taină, aşa zişi turişti bulgari, cerându-le să-i cunune ori să-i boteze. Sau chiar amândouă slujbele, pe rând, în acelaşi pătrar de oră. Şi asta pentru că în Bulgaria, vechi teritoriu ortodox, viaţa creştinească a scăpătat sever în anii comunismului atotbiruitor.

Se impune să efectuăm o comparaţie riguroasă în acest sens, inclusiv la nivelul învăţământului teologic ortodox din ţările fost-comuniste, şi sunt convins că se va ajunge astfel la concluzia că în România comunistă s-a produs un veritabil miracol. Personal aş zice că diferenţa faţă de celelalte ortodoxii trecute prin comunism a făcut-o autenticitatea credinţei la români, organicitatea acesteia, credinţă care nu putea ceda sau slăbi decât „odată cu viaţa”.

Nu sunt vorbe goale aceste aprecieri. Cred în ele şi, deocamdată, nu am altă explicaţie pentru faptul că românii şi-au păstrat credinţa mai bine decât fraţii lor ortodocşi bulgari sau ruşi, albanezi (şi greci din Albania) sau ucrainieni, armeni etc. Când spun însă români, îi am în vedere şi pe preoţi, clerul ortodox, precum şi cinul monahal, mănăstiresc. Pe scurt, Biserica Ortodoxă Română.

3. În privinţa relaţiilor cu Securitatea, poate că nu ar strica să pornim de la detaliul că foarte mulţi securişti şi-au botezat copiii. Unii, pe ascuns. Dar nu se ascundeau de Partid sau de … Securitate, ci de publicul larg, să nu le dea un  „prost exemplu”. Se pare că astea erau directivele reale, cele propriu-zis practicate. La fel se petreceau, în mare secret, şi cununiile la activiştii de partid şi la securişti. Era însă un secret al lui Polichinelle…

Alt detaliu: ziariştii care şi-au imaginat că preoţii ortodocşi turnau la Securitate tot ce aflau de la credincioşi în timpul spovedaniei nu fac decât să se dea de gol că habar nu au ce înseamnă actul spovedaniei. Că prin biserică nu prea au dat aceşti acuzatori închipuiţi. Ca şi ministrul Iorgulescu. Vorbesc din ce au văzut în filme…

În principiu, între Biserică şi Securitate era exclus să nu existe anumite relaţii. Chiar şi o colaborare. Dar trebuie văzut sensul acestei colaborări şi scopul urmărit. Bunăoară, dacă eu, subsemnatul, sunt pus în faţa clasicei „indiscreţii”: aţi colaborat cu Securitatea?, eu voi răspunde nu. Un nu hotărât!

Aş răspunde însă afirmativ la întrebarea Securitatea a colaborat cu dumneavoastră? Da, Securitatea a colaborat cu mine! S-a întâmplat după ce am publicat cartea lui Dumitru Mărtinaş despre Originea românească a ceangăilor din Moldova. Plecând la Cluj-Napoca împreună cu Mircea Mâciu, directorul editurii, în avion l-am cunoscut pe „nea Ionică”, un ofiţer de securitate (colonel?), însărcinat să asiste la lansarea cărţii. De la Mircea Mâciu am aflat că acel „nea Ionică” era specialist în iridenţa maghiară. Mi-a spus „nea Ionică” cine va participa din partea adversă şi cam ce întrebări îmi vor pune. Adică el, securistul, m-a informat pe mine! Nu eu pe el!…

Mi-e uşor să-mi imaginez situaţii şi probleme cu care Biserica se confruntă de sute de ani, cum ar fi problema sectelor, de interes şi pentru vremelnica securitate comunistă. În mod evident în asemenea chestiuni Securitatea s-a subordonat Bisericii şi amândouă s-au manifestat în slujba interesului naţional, al oamenilor, al cetăţenilor. Nu-mi închipui că securitatea nu avea habar de sovieticii şi bulgarii care veneau să se creştineze în bisericile româneşti. Dar are vreo importanţă cum a aflat Securitatea de ei? Nici-de-cum! Ci definitoriu este că spre deosebire de ceea ce se întâmpla în celelalte ţări socialiste, Biserica Ortodoxă Română a asigurat dreptcredincioşilor ei accesul integral la binefacerileortodoxiei. Cine are interes şi pune atâta patimă ca acest adevăr să nu fie ca lumea conştientizat de societatea românească?

În fine, dacă se va produce o deblocare totală a arhivelor securităţii, trebuie luat în calcul şi alt efect, cel mai neaşteptat: vom descoperi că Securitatea nu a făcut numai poliţie politică („nu-i dracul chiar aşa de negru!”), că a făcut şi lucruri bune, iar atunci când vom da peste reversul pozitiv al maleficei instituţii, probabil că vom consemna momente de colaborare a securităţii cu Biserica. Colaborare care, sunt convins, continuă şi azi. O colaborare a SRI şi SIE la opera Bisericii Creştine. Sper!…

4. Recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, petrecută în 1885 şi ridicarea la patriarhat a întâistătătorului ei (1925), au fost în urmă cu un an sărbătorite de societatea românească cu sentimentul că prin cele două consfinţiri se împlinea „desăvârşirea instituţiilor necesare existenţei naţionale absolut independente”. Sentiment „anacronic”, clama în 2005 un ziarist fără noroc, raportând aceste aniversări la perspectiva iminentă şi irevocabilă a aderării noastre la Uniunea Europeană, o Europă – ne explica nefericitul – „fără naţiuni, formată numai din culturi şi limbi diferite”. Şi asta deoarece, urmând exemplul celorlalte guverne europene, „statul român se pregăteşte să renunţe (sic!) la o parte însemnată din formele suveranităţii naţiunii române şi este foarte probabil (s.n.) să renunţe cu desăvârşire la ideea de suveranitate naţională dacă (s.n.) proiectul de federalizare europeană se va impune în noua structură politică a Uniunii Europene”. După cum se vede, Petre Guran – acesta este numele ziaristului profet, descoperă posibilitatea de a fi anacronic în raport cu o stare de lucruri inexistentă, dar previzibilă, posibilă. Anacronic faţă de viitor! Un viitor în care sunt tot mai mulţi românii care nu mai cred…

Greşeala cea mai mare însă, şi mai descalificantă, este conţinută în aprecierea că „dacă în urmă cu 127 de ani poporul român se arăta dispus să plătească cu sânge pe câmpul de luptă suveranitatea politică a statului care îl reprezenta, astăzi acelaşi popor, în marea sa majoritate, se arată a fi pregătit să pună capăt acestei suveranităţi”. Apreciere bazată pe o premiză falsă: Constituţia din 2003. Ignora domnul ziarist răspunsul adevărat pe care l-au dat românii în 2003 la referendum. Cinstit vorbind, în octombrie 2003 românii au respins Constituţia şi noile prevederi, inclusiv cele referitoare la integrarea noastră în acea Europă, fără naţiuni. În faţa lui Dumnezeu, poporul român a răspuns negativ la referendum. De ce dl ziarist şi toţi colegii săi, toată presa, toată mass media, nu consemnază adevăratul rezultat al Referendumului trucat la ordinul lui Adrian Năstase?! Cum să mai iei în serios asemenea ipochimeni cu suflet de slugă?!

Cu prima ocazie, când la Bucureşti vor guverna persoane alese într-adevăr prin vot democratic, liber exprimat şi corect înregistrat, vom avea posibilitatea şi motivele necesare ca să declarăm nul referendumul din 2003. Şi presa românească, inclusiv domnul Petre Guran, căci pe dînsul îl cităm, dintr-un articol publicat în „Ziua”, va afla astfel că nu există în România acea nici urmă de „mare majoritatea” de români dispuşi „să pună capăt suveranităţii naţionale”. Nu există nici ca minoritate cât de cât semnificativă!

Teza domnului Petre Guran este că Biserica Ortodoxă Română, ca biserică legată de ideea naţională, intră astfel în contradicţie şi în dezacord, în disensiune cu această „mare majoritate” de bezmetici inexistenţi, inventaţi de Petre Guran, indivizi care ştiu, speră sau cred că „în mai puţin de doi ani naţiunea politică română va fi istorie”. Eu, asemenea români nu am întâlnit însă decât ca muncitori cu gura prin presa românească!

Pledoaria acestor ziarişti sună ca un ecou brusc resuscitat al cominternismului, care s-a clădit ca ideologie şi strategie pe speranţa bezmetică în dispariţia de pe o zi pe alta a naţiunilor, pe credinţa că internaţionalismul proletar va vindeca toate rănile şi neajunsurile societăţii umane, ale omului, în general. Că acest proiect bolşevic de anihilare şi extirpare a simţământului naţional era absurd şi contra naturii, a firii umane, s-a văzut din aceea că exact sub presiunea sentimentelor naţionaliste (ale balticilor, ale românilor din Basarabia, ale caucazienilor etc.) s-a prăbuşit şandramaua sovietică internaţionalistă, cominternistă.

Trebuie să fii orb să nu vezi că proiectul cominternist nu a fost abandonat odată cu dispariţia statului sovietic, ci este reluat din direcţia opusă, venindu-ne acum din Occident promisiunea unei lumi „eliberate” de povara conştiinţei naţionale. Propagandiştii acestei noi ordini mondiale sunt deseori descendenţi biologici ai cominterniştilor de odinioară. Nu ştiu în ce situaţie se află dl Guran al nostru şi nu încerc să pricep din detalii biografice de unde-i vine aversiunea faţă de ataşamentul Bisericii Ortodoxe Române la valorile naţionale („cuvîntul naţional acţionează pe faţa Bisericii ca un vitriol care desfigurează”!…), dar poziţia sa, mărturisită în „Ziua”, este şubredă prin faptul că mizează pe perenitatea proiectului unei Europe comunitare „în care naţiunea nu mai are vocaţia de a întemeia o putere politică”. Dimpotrivă, chiar dacă acesta ar fi proiectul, o Europă comunitară nu va rezista decât ca organizaţie a naţiunilor europene unite, ca State(le) Unite ale Europei, aşa cum a fost preconizată încă de la început: o Europă a Patriilor.

Dacă românii, intrând în U.E., vor constata că aceasta încearcă să transforme Europa „într-un continent fără naţiuni, ci format din culturi şi limbi diferite”, românii se vor simţi păcăliţi, minţiţi, şi putem fi siguri că vor fi primii care se vor grăbi să iasă din monstruoasa combinaţie. Au mai făcut-o ei o dată, când cu CAER-ul. Din exact aceleaşi motive: atentatul la suveranitatea şi identitatea naţională, pentru români inacceptabil şi intolerabil.

Altminteri, textele dlui Guran şi ale altor breslaşi trebuie citite ca dovezi ale neputinţei unora de a accepta realitatea şi binefacerile naţionalismului, ale românismului. Din seria de articole care au dezbătut prestaţia „activistului” Paul Goma, activist al românismului şi al intransigenţei morale, ne facem datoria să-i recomandăm lui Petre Guran textul semnat de Dan Culcer, rezident în Occident de zeci de ani. Citez deci, spre uzul şi în folosul lui Petre Guran și a altor hahalere eiusdem farinae. Dixit deci Dan Culcer către Guran & co., eiusdem farinae: „să înceteze să atace românismul, patriotismul şi naţionalismul ca pe nişte plăgi. Să nu uite că naţionalismul, sau, dacă vreţi, „românismul” este constructor de identitate statală. Că naţionalismul (…) este o reacţie naturală contra dominaţiei străine sau hegemoniei unui grup etnic în sânul aceluiaşi stat (…) Dizolvarea sau simpla slăbire a statului-naţiune nu pot fi acceptate atâta vreme cât cetăţenii României se află în faţa celei mai dizolvante acţiuni anti-identitare la care au fost supuşi vreodată. Statul este apărătorul şi garantul păstrării identităţii naţionale”.

Din păcate pentru acest soi ciudat de ziarişti, aceeaşi funcţie, de apărător şi garant al identităţii naţionale, şi-a asumat-o şi Biserica Ortodoxă. Şi nu de ieri, de alaltăieri, ci dintotdeauna, încă de pe vremea când nu exista un stat român, dar exista un popor român şi o biserică românească. O numim biserică naţională căci a avut rolul cel mai important în constituirea şi afirmarea românilor ca naţiune cu o identitate proprie inconfundabilă.

Trebuie să fii orb să nu vezi că proiectul cominternist nu a fost abandonat odată cu dispariţia statului sovietic, ci este reluat din direcţia opusă, venindu-ne acum din Occident promisiunea unei lumi „eliberate” de povara conştiinţei naţionale. Propagandiştii acestei noi ordini mondiale sunt deseori descendenţi biologici ai cominterniştilor de odinioară. Nu ştiu în ce situaţie se află dl Guran al nostru şi nu încerc să pricep din detalii biografice de unde-i vine aversiunea faţă de ataşamentul Bisericii Ortodoxe Române la valorile naţionale („cuvîntul naţional acţionează pe faţa Bisericii ca un vitriol care desfigurează”!…), dar poziţia sa, mărturisită în „Ziua”, este şubredă prin faptul că mizează pe perenitatea proiectului unei Europe comunitare „în care naţiunea nu mai are vocaţia de a întemeia o putere politică”. Dimpotrivă, chiar dacă acesta ar fi proiectul, o Europă comunitară nu va rezista decât ca organizaţie a naţiunilor europene unite, ca State(le) Unite ale Europei, aşa cum a fost preconizată încă de la început: o Europă a Patriilor.

Dacă românii, intrând în U.E., vor constata că aceasta încearcă să transforme Europa „într-un continent fără naţiuni, ci format din culturi şi limbi diferite”, românii se vor simţi păcăliţi, minţiţi, şi putem fi siguri că vor fi primii care se vor grăbi să iasă din monstruoasa combinaţie. Au mai făcut-o ei o dată, când cu CAER-ul. Din exact aceleaşi motive: atentatul la suveranitatea şi identitatea naţională, pentru români inacceptabil şi intolerabil.

Altminteri, textele dlui Guran şi ale altor breslaşi trebuie citite ca dovezi ale neputinţei unora de a accepta realitatea şi binefacerile naţionalismului, ale românismului. Din seria de articole care au dezbătut prestaţia „activistului” Paul Goma, activist al românismului şi al intransigenţei morale, ne facem datoria să-i recomandăm lui Petre Guran textul semnat de Dan Culcer, rezident în Occident de zeci de ani. Citez deci, spre uzul şi în folosul lui Petre Guran și a altor hahalere eiusdem farinae. Dixit deci Dan Culcer către Guran & co., eiusdem farinae: „să înceteze să atace românismul, patriotismul şi naţionalismul ca pe nişte plăgi. Să nu uite că naţionalismul, sau, dacă vreţi, „românismul” este constructor de identitate statală. Că naţionalismul (…) este o reacţie naturală contra dominaţiei străine sau hegemoniei unui grup etnic în sânul aceluiaşi stat (…) Dizolvarea sau simpla slăbire a statului-naţiune nu pot fi acceptate atâta vreme cât cetăţenii României se află în faţa celei mai dizolvante acţiuni anti-identitare la care au fost supuşi vreodată. Statul este apărătorul şi garantul păstrării identităţii naţionale”.

Din păcate pentru acest soi ciudat de ziarişti, aceeaşi funcţie, de apărător şi garant al identităţii naţionale, şi-a asumat-o şi Biserica Ortodoxă. Şi nu de ieri, de alaltăieri, ci dintotdeauna, încă de pe vremea când nu exista un stat român, dar exista un popor român şi o biserică românească. O numim biserică naţională căci a avut rolul cel mai important în constituirea şi afirmarea românilor ca naţiune cu o identitate proprie inconfundabilă.

 

 

1 septembrie 2006

 

ION COJA

Post scriptum 2014 Textul de mai sus, uitat în hăurile Internetului, cred că este anterior datei marcate. Îl republic acum, tot pe Internet. S-ar putea să fi fost publicat în „România Mare”. Cred că textul este la fel de actual acum ca și la data scrierii sale. Insist aupra ideii că în anii de opresiune comunistă, atee, Biserica Ortodoxă Română și, în general, poporul român, a rezistat și și-a păstrat credința în Dumnezeu mult mai bine decât celelalte popoare și biserici ortodoxe supuse aceleiași presiuni devastatoare!

Am simțit înainte de 1990 de mai multe ori că Biserica Ortodoxă Română, așa cum profețise Mihai Eminescu, s-a ridicat în fruntea Ortodoxiei, atât la nivelul teologiei pure – vezi opera lui Stăniloaie, Coman, Anania, Plămădeală și ceilalți învățați ai Bisericii, și al vieții duhovnicești, cât și la nivelul poporenilor, al credinței active în rândul mulțimilor de dreptcredincioși.

În reevaluarea pe care o facem azi României de dinainte de 1990, este neapărat nevoie să repunem și Biserica în lumina adevărului. Să ne lepădăm de etichetele mârșave și perfide lipite de militanții zgomotoși ai anti-românismului instituționalizat.

Am mai spus-o și o repet de fiecare dată cu plăcere: noi, naționaliștii români, avem marele noroc că spunerea adevărului ne avantajează aproape întotdeauna! Nu avem de ascuns păcate rușinoase ale Neamului, ne-am recunoscut întotdeauna greșelile și slăbiciunile, nu am năpăstuit pe nimeni ci, cel mult, pe noi înșine, pe „ai noștri”!

Alte neamuri au motive serioase să ne întindă mâna cerând iertare și uitare pentru greșelile, deseori veritabile crime, cu care și-au murdărit obrazul și mâinile. Iar dacă întârzie s-o facă, dacă întârzie să-și recunoască greșelile, este treaba lor! Noi i-am iertat de mult, lăsându-i în plata Domnului…