IMPOSTURA UNUI „VÂNĂTOR DE NAZISTI” (I)

de Mark Weber

De mai bine de 40 de ani, Simon Wiesenthal vânează sute de criminali nazisti, prin intermediul „Centrului pentru Documentare Evreiască” din Viena. Pentru activitatea sa ca cel mai cunoscut „vânător de nazisti” al lumii, el a primit mai multe recunoasteri si medalii, inclusiv cea mai înaltă distinctie a Germaniei. La o ceremonie de la Casa Albă din august 1980, presedintele Carter, cu ochii plini de lacrimi, i-a acordat medalia de aur decernată de Congresul SUA. Presedintele Reagan l-a lăudat în noiembrie 1988 ca pe unul dintre „eroii adevărati” ai secolului 20.

Această legendă vie a fost descrisă în termeni elogiosi de Laurence Oliver în al său film de fictiune „Băietii din Brazilia” (The Boys From Brazil) si de Ben Kingsley în filmul pentru televiziune „Criminali printre noi: povestea lui Simon Wiesenthal (Murderers Among Us: The Simon Wiesenthal Story). Una dintre cele mai proeminente organizatii pro-Holocaust îi poartă numele: Centrul Simon Wiesenthal din Los Angeles.

Reputatia lui Wiesenthal ca autoritate morală este nemeritată. Omul pe care The Washington Post îl numea „Îngerul răzbunător al Holocaustului” [1] manifestă o putin cunoscută, dar foarte documentată, amoralitate fată de adevăr. El a mintit în legătură cu aventurile sale din perioada războiului, si-a măsluit realizările postbelice ca „vânător de nazisti” si a răspândit în mod voit minciuni josnice despre presupuse atrocităti germane.

Relatări diferite

Szymon (Simon) Wiesenthal s-a născut pe 31 decembrie 1908 în Buczacz, un oras din Galitia (azi Buhaci, în Ucraina) în partea de răsărit a Imperiului Austro-Ungar. Tatăl său era un prosper comerciant de zahăr.

În ciuda a tot ce s-ar scris despre el, nu este clar ce anume a făcut Wiesenthal în timpul războiului, sub ocupatia germană. El a furnizat povesti contradictorii în trei relatări privind activitătile sale din timpul războiului. Prima a fost furnizată sub jurământ în timpul sesiunii de interogatorii din mai 1948, realizată de un oficial al comisiei americane pentru crime de război de la Nurnberg [2]. A doua este un sumar al vietii sale, oferit de Wiesenthal ca parte a Cererii de Ajutor din ianuarie 1949, adresată Comitetului International pentru Refugiati[3]. A treia relatare este inclusă în autobiografia sa, Criminali printre noi, publicată în 1967.[4]
Inginer sovietic sau mecanic în fabrică?

La interogatoriul său din 1948, Wiesenthal a declarat că „între 1939 si 1941” el ar fi lucrat ca „inginer-sef sovietic în Lvov si Odessa.”[5] Conform cu aceasta, el a declarat în 1949 că din decembrie 1939 până în aprilie 1940 a lucrat ca arhitect în portul Odessa. Însă potrivit autobiografiei sale, el a petrecut perioada dintre jumătatea lui septembrie 1939 si iunie 1941 în orasul Lvov condus de sovietici, unde a lucrat ca „mecanic într-o fabrică ce produce arcuri de pat.”[6]

Relativă libertate

După ce germanii au preluat controlul asupra Galitiei în iunie 1941, Wiesenthal a fost adus pentru o vreme în lagărul de concentrare Janowska de lângă Lvov, de unde a fost transferat după câteva luni într-un lagăr pentru lucrări de reparatii (OAW) din Lvov, pentru căile ferate din Polonia administrată de germani. Wiesenthal a declarat în autobiografia sa că acolo a lucrat ca „tehnician si proiectant”, că a fost bine tratat si că superiorul său imediat, care era „în secret un anti-nazist”, chiar îi permitea să poarte două pistoale. Biroul său era într-o „colibă mică de lemn”, iar el se bucura de „o relativă libertate, putând să se plimbe prin santier.”[7]

Luptător la partizani?

Următoarea perioadă a vietii lui Wiesenthal – din octombrie 1943 până în iunie 1944 – este cea mai obscură, iar ceea ce povesteste el despre această perioadă e contradictoriu. La interogatoriul său din 1948, Wiesenthal a afirmat că a fugit din lagărul Janowska din Lvov si că s-a alăturat „unui grup de partizani care actiona în zona Tarnopol-Kamenopodolsk.”[8] El a declarat că a fost „partizan între 6 octombrie 1943 până la mijlocul lui februarie 1944” si că unitatea sa a luptat împotriva fortelor ucrainene, atât cele din Divizia SS „Galitia”, cât si cele din fortele de partizani independente UPA.[9]

Wiesenthal a declarat că a avut gradul de locotenent si apoi cel de maior, si că era responsabil cu construirea de buncăre si linii de fortificatii. Desi nu a fost explicit, el a sugerat că această (presupusă) unitate de partizani făcea parte din Armia Ludowa („Armata Populară”), o fortă militară comunistă polonă, creată si controlată de sovietici.[10]

El a afirmat că împreună cu alti partizani a pătruns în Lvov în februarie 1944, unde au fost „ascunsi de prieteni din A.L. [’Armata Populară’].” Pe 13 iunie 1944, grupul a fost capturat de Politia Secretă germană. (Desi partizanii evrei găsiti în ascunzători erau deseori executati, Wiesenthal a declarat că el a fost crutat.) Wiesenthal a spus cam aceeasi poveste si în declaratia din 1949. El a declarat că a fugit din prizonierat la începutul lui octombrie 1943 si că apoi „a luptat împotriva germanilor ca partizan în păduri” timp de opt luni – din 2 octombrie 1943 până în martie 1944. După aceea a stat „ascuns” în Lvov, între martie si iunie 1944.

Wiesenthal oferă o poveste total diferită în autobiografia sa din 1967. El povesteste că după ce a fugit de pe santierul de reparatii pe 2 octombrie 1943, a stat ascuns în casele unor prietei până pe 13 iunie 1944, când a fost descoperit de politia polonă si germană si trimit într-un lagăr de concentrare. Despre activitatea sa ca partizan nu pomeneste nimic.[11]

Potrivit interogatoriului din 1948 si autobiografiei din 1967, el a încercat să se sinucidă pe 15 iunie 1944, tăindu-si venele. În mod remarcabil, a fost salvat de la moarte de doctorii germani SS si s-a refăcut într-un spital SS.[12] A rămas în lagărul de concentrare din Lvov „cu ratii duble” pentru o vreme si apoi, spune el în autobiografia sa, a fost transferat în diferite lagăre de concentrare. A petrecut ultimele luni de război în mai multe lagăre, până când a fost eliberat de americani din Mauthausen (Austria) pe 5 mai 1945.[13]

Si-a inventat Wiesenthal trecutul de partizan glorios? Sau a încercat să-si ascundă activitatea de luptător comunist? Sau în realitate lucrurile stau cu totul altfel – o realitate de care îi este rusine?

Agent nazist?

A lucrat Wiesenthal în mod voluntar pentru opresorii săi din timpul războiului? Această acuzatie a fost formulată de cancelarul austriac Bruno Kreisky, tot de origine evreiască si sef pentru multi ani al Partidului Socialist Austriac. În timpul interviului cu jurnalistii străini din 1975, Kreisky l-a acuzat pe Wiesenthal că foloseste „metode mafiote”, respingând pretentiile acestuia de „autoritate morală” si sugerând că acesta ar fi fost agent pentru autoritătile germane. Unele dintre cele mai pertinente remarci, apărute în revista austriacă de stiri Profil, includ:[14]

Îl cunosc pe Dl. Wiesenthal numai din rapoarte secrete, care sunt foarte urâte, foarte proaste. Afirm aceasta ca si Cancelar Federal… Si afirm că Dl. Wiesenthal avea o altă relatie cu Gestapo decât aveam eu. Da, aceasta se poate dovedi. Nu pot spune mai multe [acum]. Restul îl voi declara în instantă.

Relatia mea cu Gestapo este clară. Am fost detinutul lor si am fost interogat. Relatia lui era una diferită, pot spune, si asta se poate vedea clar. E destul de rău ce am spus deja aici. Însă nu se poate ascunde doar acuzându-mă pe mine că îi pătez onoarea în presă, asa cum poate s-ar gândi. Nu e chiar atât de simplu, pentru că asta ar însemna un mare proces în instantă… Un om ca acesta nu are dreptul să se pretindă o autoritate morală. Asta e ceea ce afirm. Nu are dreptul…

Un om care, după părerea mea, e agent si foloseste metode mafiote… Un astfel de om trebuie să plece…

Nu e deloc un domn, si nici o autoritate morală… Nu ar trebui să pretindă că e o autoritate morală…

Dl. Wiesenthal a trăit în acea perioadă în sfera de influentă nazistă fără să fie persecutat. Corect? Nu s-a ascuns si nu a fost persecutat, da? E clar? Probabil stiti, nimeni nu putea risca asta.

El nu era un „submarin”… adică se dădea la fund si se ascundea, ci umbla liber fără riscul persecutiei. Cred că e destul. Erau multe ocazii să devii agent. El nu a fost obligat să fie agent Gestapo. Erau multe alte slujbe.

Ca răspuns la aceste afirmatii socante, Wiesenthal a început să pregătească o actiune în instantă împotriva Cancelarului. În cele din urmă, atât Wiesenthal cât si Kreisky au dat înapoi, evitând un conflict juridic major.

Miturile de la Mauthausen

Înainte de a deveni faimos ca „vânător de nazisti”, el si-a făurit un nume ca propagandist. În 1946, Wiesenthal publica KZ Mauthausen, o lucrare de 85 de pagini care continea schitele lui amatoricesti, prin care urmărea să descrie ororile din lagărul de concentrare de la Mauthausen. Un desen prezintă trei detinuti legati de niste stâlpi, executati de germani.[15]

Desenul este absolut fals (vezi foto alaturat). A fost copiat, cu mici modificări, de pe fotografii apărute în revista Life în 1945, care prezentau executarea prin împuscare în decembrie 1944 a trei soldati germani care fuseseră capturati spionând în spatele liniilor în timpul Bătăliei de la Bulge.[16] Sursa desenului lui Wiesenthal este evidentă pentru oricine îl compară cu fotografiile din revista Life.[17]

Caracterul iresponsabil al acestei cărti este demonstrat si de citarea extensiv de către Wiesenthal a presupusei „mărturii de pe patul de moarte” a comandantului de la Mauthausen, Franz Ziereis, potrivit căreia patru milioane de oameni au fost gazati cu monoxid de carbon în lagărul satelit de la Hartheim.[18] Această afirmatie este total absurdă si nici un istoric serios al Holocaustului nu o acceptă. [19] Potrivit „mărturiei” lui Ziereis citată de Wiesenthal, germanii ar fi omorât alte zece milioane în Polonia, Lituania si Letonia. [20] De fapt, această ;mărturie” frauduloasă a fost obtinută prin tortură.[21]

După ani de zile, Wiesenthal continua să mintă în legătură cu Mauthausen. Într-un interviu din 1983 acordat cotidianului USA Today, el afirma despre experienta sa de la Mauthausen: „Am fost unul dintre cei 34 de detinuti rămasi în viată, dintre cei 150.000 adusi acolo.”[22] Aceasta este o minciună fătisă. Se pare că anii nu au menajat memoria lui Wiesenthal, pentru că în autobiografie el scria că „aproape 3.000 de detinuti au murit la Mauthausen după ce americanii ne-au eliberat pe 5 mai 1945.”[23] O fostă detinută, Evelyn Le Chene, a declarat în lucrarea sa despre Mauthausen că erau 64.000 de detinuti în lagăr, atunci când acesta a fost eliberat în mai 1945.[24] Potrivit Enciclopediei Iudaice, cel putin 212.000 de tinuti au supravietuit internării în complexul Mauthausen.[25]

După război, Wiesenthal a lucrat pentru Biroul pentru Servicii Strategice al SUA (premergător CIA) si pentru Corpul de Contra-Spionaj al armatei SUA (CIC). De asemenea, a fost vice-presedinte al Comitetului Central Evreiesc din zona de ocupatie americană din Austria.[26]

„Săpun uman”

Wiesenthal a pus în circulatie una dintre cele mai macabre povesti ale Holocaustului, acuzatia că germanii ar fi fabricat săpun din cadavrele evreilor ucisi. Conform acestei povesti, literele „RIF” de pe bucătile de săpun ar fi însemnat „Grăsime evreiască pură” („Rein judisches Fett”). În realitate, initialele însemnau „Centrul National pentru Aprovizionare cu Grăsime Industrială” („Reichstelle fur industrielle Fettversorgung”).[27]

Wiesenthal a promovat legenda despre „săpunul uman” în articolele publicate în 1946 în revista comunitătii evreiesti din Austria, Der Neue Weg („Drum nou”). Într-un articol intitulat „RIF”, el scria: „Teribilele cuvinte „transport pentru săpun” au fost prima oară auzite la sfârsitul lui 1942. Era la Autoritatea Generală [Polonă], iar fabrica era în Galitia, la Belzec. Din aprilie 1942 până în mai 1943, 900.000 de evrei au fost folositi ca materie primă în această fabrică.” După ce cadavrele erau transformate în diferite materii prime, scrie Wiesenthal, „ce rămânea, materia grasă reziduală, era folosită pentru a fabrica săpun.”

El continuă: „După 1942, cei de la Autoritatea Generală stiau destul de bine ce era săpunul RIF. Lumea civilizată nu poate crede bucuria cu care nazistii si femeile lor de la Autoritatea Generală se gândeau la acest săpun. În fiecare bucată de săpun ei vedeau un evreu care fusese în mod miraculos pus acolo, astfel ca să nu devină un al doilea Freud, Ehrlich sau Einstein.”[28]

Ca orice poveste senzatională despre atrocitătile comise de germani în al doilea război mondial, si povestea cu săpunul din cadavre de evrei a ajuns departe. Evreul Richard Wurmbrand, convertit la crestinism protestant si devenit predicator, mentiona si el această poveste în predicile lui, mirându-se retoric „cum au putut germanii, un popor de altfel civilizat, să facă asa ceva?”

Într-un alt articol plin de imaginatie, scris în 1946 si intitulat „Fabrica de Săpun Belzec”, Wiesenthal pretinde că mase de evrei au fost exterminate folosindu-se dusuri pentru electrocutare:[29]

Oamenii, împinsi de SS, letoni si ucraineni, intrau pe usa deschisă a „băii”. Puteau intra cinci sute de persoane odată. Podeaua „sălilor de baie” era din metal. Din tavan atârnau dusuri. Când sala era plină, SS-istii dădeau drumul unui curent electric de 5.000 de volti prin podeaua de metal. În acelasi timp, curgea apă din dusuri. Un tipăt scurt si executia era gata. Un medic SS pe nume Schmidt constata printr-o ferestruică că victimele sunt moarte. Se deschidea a doua usă, intra „comandoul mortii” si scotea rapid cadavrele. Totul era gata pentru următorii 500.

Astăzi nici un istoric serios nu acceptă povestile cu cadavrele evreilor care erau transformate în săpun sau cu evreii care erau electrocutati la Belzec (sau în altă parte).

Imaginatia lui Wiesenthal în ale istoriei nu se limitează la secolul 20. În cartea sa din 1973, Pânzele sperantei, el pretindea că Cristofor Columb era de fapt un evreu, iar istorica lui călătorie din 1492 către emisfera nordică ar fi fost de fapt o căutare a unei noi patrii pentru evreii din Europa.[30]

Desigur, Wiesenthal nu se înseală mereu. În 1975 si din nou în 1993, el a recunoscut public că „pe teritoriul german nu a existat nici un lagăr de exterminare.”[31] El a admis implicit că afirmatiile făcute la Nurnberg si în alte locuri, că Buchenwald, Dachau si alte lagăre din Germania ar fi fost „lagăre de exterminare”, nu sunt adevărate.

– Va urma! –

Note

1. Quoted in: M. Weber, ”‘Nazi Hunter’ Caught Lying,” The Spotlight (Washington, DC), Oct. 26, 1981, p. 9.
2. Interrogation of S. Wiesenthal on May 27 and 28, 1948, conducted by Curt Ponger of the Interrogation Branch of the Evidence Division of the Office (U.S.) Chief of Counsel for War Crimes. Interrogation No. 2820. On file at the National Archives (Washington, DC), “Records of the U.S. Nürnberg War Crimes Trials Interrogations, 1946-49,” Record Group 238, microfilm M-1019, roll 79, frames 460-469 and 470-476. Also cited in: “New Documents Raise New Doubts About Simon Wiesenthal’s War Years,” The Journal of Historical Review, Winter 1988-89 (Vol. 8, No. 4), pp. 489-503.
3. PCIRO (International Refugee Organization, Austria) “Application for Assistance” filled out and signed by Wiesenthal. Dated Jan. 16,1949. (This was a trial exhibit in the Walus court case. Photocopy in author’s possession.)
4. Simon Wiesenthal, The Murderers Among Us: The Simon Wiesenthal Memoirs. Edited by Joseph Wechsberg. (New York: McGraw Hill, 1967)
5. Interrogation of S. Wiesenthal, May 27, 1948, pp. 1-2.
6. The Murderers Among Us, p. 27.
7. The Murderers Among Us, pp. 29-35. This account is not inconsistent with his 1948 and 1949 statements; See also: Simon Wiesenthal, Justice Not Vengeance (New York: Grove Weidenfeld: 1989), pp. 7-9.
8. Interrogation of May 27, 1948, p. 2. In a signed 1945 statement, Wiesenthal wrote: ”… I escaped on October 18, 1943, from the Lemberg [Lvov] hard labor camp where I was kept as a prisoner during my two years of labor at the railroad works… and went into hiding until joining Jewish partisans on November 21, 1943, who operated there. It was while fighting in the partisan ranks against the Nazis that we managed to collect and bury for safekeeping considerable amount of evidence… When the partisans were dispersed by the Germans I fled to Lemberg on February 10, 1944, and again went into hiding. On June 13, 1944, I was found during a house to house search and was immediately sent to the famous Lacki camp, near that city …” Source: “Curriculum Vitae of Ing. Wiesenthal, Szymon.” SHAEF, Subject: War Crimes, July 6, 1945. Records of USAEUR, War Crimes Branch, National Archives (Suitland, Maryland), Records Group 338, Box 534, Folder 000-50-59.
9. Wiesenthal’s alleged partisans activities are also recounted in Alan Levy, The Wiesenthal File (Grand Rapids, Mich.: Eerdmans, 1994), pp. 50-53.
10. Interrogation of May 28, 1948, pp. 1-2.
11. Interrogation of May 28, 1948, p. 5.
12. The Murderers Among Us, pp. 35-37.
13. The Murderers Among Us, pp. 37-38; Interrogation, May 27, 1948, p. 2, and May 28, 1948, p. 5; A. Levy, The Wiesenthal File (1994), p. 54.
14. The Murderers Among Us, pp. 39-44; Interrogation, May 27, 1948, pp. 2-3.
15. Interview with foreign journalists in Vienna, Nov. 10, 1975. Text published in: “War Wiesenthal ein Gestapo-Kollaborateur?,” Profil (Vienna), No. 47, Nov. 18, 1975, pp. 16, 22-23; Reprinted in: Robert H. Drechsler, Simon Wiesenthal: Dokumentation (Vienna: 1982), pp. 215-218, 222-223; Quoted in part in A. Levy, The Wiesenthal File (1994), p. 349, and in, S. Wiesenthal, Justice Not Vengeance (New York: 1989), pp. 7, 299. Kreisky was not alone in charging that Wiesenthal had collaborated with the German Gestapo. Wim Van Leer, columnist for the English-language daily Jerusalem Post, stated in May 1986 that a high-level police official in Vienna, citing confidential police records, had told him during the early 1960s that these and other charges against Wiesenthal were true. Source: J. Bushinsky, “Nazi hunter sues over charges of links to Gestapo,” Chicago Sun-Times, Jan. 31, 1987.
16. Simon Wiesenthal, KZ Mauthausen (Linz and Vienna: Ibis-Verlag, 1946). Facsimile reprint in: Robert H. Drechsler, Simon Wiesenthal: Dokumentation (Vienna: 1982), p. 64.
17. “Firing Squad,” Life magazine, US edition, June 11, 1945, p. 50.
18. M. Weber and K. Stimely, “The Sleight-of-Hand of Simon Wiesenthal,” The Journal of Historical Review, Spring 1984 (Vol. 5, No. 1), pp. 120-122; D. National-Zeitung (Munich), May 21, 1993, p. 3.
19. S. Wiesenthal, KZ Mauthausen (1946). See also facsimile reprint in: Robert H. Drechsler, Simon Wiesenthal: Dokumentation (Vienna: 1982), pp. 42, 46. This “confession” is a somewhat altered version of Nuremberg document NO-1973; A new edition of Wiesenthal’s 1946 book has been published under the title Denn sie Wussten, was sie tun: Zeichnungen und Aufzeichnungen aus dem KZ Mauthausen (Vienna: F. Deuticke, 1995). I am grateful to Robert Faurisson for bringing this to my attention. He points out in a July 1995 essay that Wiesenthal has deleted from this new edition both the “death bed confession” of Ziereis as well as his drawing of the three Mauthausen inmates.
20. According to the Encyclopaedia Judaica („Mauthausen,”, Vol. 11, p. 1138), a grand total of 206,000 persons were inmates of Mauthausen and its satellite camps (including Hartheim) at one time or another.
21. S. Wiesenthal, KZ Mauthausen (1946). Facsimile reprint in: R. Drechsler, Simon Wiesenthal: Dokumentation, p. 47.
22. R. Faurisson, “The Gas Chambers: Truth or Lie?,” The Journal of Historical Review, Winter 1981, pp. 330, 361. See also: Hans Fritzsche, The Sword in the Scales (London: 1953), p. 185; Gerald Reitlinger, The Final Solution (London: Sphere, pb., 1971), p. 515; M. Weber, “The Nuremberg Trials and the Holocaust,” The Journal of Historical Review, Summer 1992 (Vol. 12, No. 2), p. 182.
23. USA Today, April 21, 1983, p. 9A.
24. The Murderers Among Us, p. 44.
25. Evelyn Le Chene, Mauthausen: The History of a Death Camp (London: 1971), pp. 166-168 and 190-191.
26. “Mauthausen”, Encyclopaedia Judaica (New York and Jerusalem: 1971), vol. 11, p. 1138.
27. C. Moritz, ed., Current Biography 1975 (New York: H.W. Wilson, 1975), p. 442; Wiesenthal interrogation of May 27, 1948, p. 3.
28. Mark Weber, “Jewish Soap,” The Journal of Historical Review, Summer 1991 (Vol. 11, No. 2), pp. 217-227; See also: Robert Faurisson, “La savon juif,” Annales d’Histoire Revisionniste (Paris), No. 1, Printemps 1987, pp. 153-159.
29. Der Neue Weg (Vienna), No. 17/18, 1946, pp. 4-5. Article entitled “RIF” by “Ing. Wiesenth.” (Simon Wiesenthal).
30. Der Neue Weg (Vienna), Nr. 19/20, 1946, pp. 14-15. Article entitled “Seifenfabrik Belsetz” („Belzec Soap Factory”), by “Ing. S.Wiesenth.”
31. S. Wiesenthal, Sails of Hope (Macmillan, 1973).

AlterMedia