2.

Cartea Neagră  citită atent

 

Cartea Neagră, scrisă de evreul Matatis Carp şi publicată în anii 1947-48, are trei volume, dedicate, în ordine, momentelor de grea cumpănă prin care au trecut evreii din România: guvernarea legionară, pogromul de la Iaşi şi deportarea în Transnistria. Cartea Neagră se citeşte în mare grabă. Mai exact spus, se frunzăreşte. Este o carte …jenantă. Nu cred că s-a găsit cineva s-o citească atent cap-coadă. Eu, ca român şi ca om, citind la această carte, am fost mereu încercat de două sentimente contradictorii, iar fiecare dintre aceste sentimente mă zorea să las mai repede cartea din mână: (1) sentimentul ruşinii, dacă cumva chiar au fost săvârşite crimele descrise şi inventariate, şi (2) sentimentul ruşinii că, mult mai probabil, autorul inventează crimele relatate sau măcar le exagerează, cu bună ştiinţă, că adică minte!

Am citit cele trei volume sărind de la o pagină la alta, într-o neorânduială deplină, până când Dumnezeu s-a îndurat de mine şi am dat de pagina 21, din primul volum, unde am găsit informaţia că ţăranii români cumpărau evrei de la jandarmii care îi păzeau şi, ajungând acasă cu evreul târguit, românul îi tăia acestuia beregata, aduna sângele într-un vas, ca la Ignat, când taie porcul, iar sângele evreului îl folosea să ungă osia căruţelor şi alte mecanisme casnice…

Evident, nu am putut citi mai departe şi am lăsat Cartea Neagră din mână. Rău am făcut!

…Zilele trecute, după ce am aflat de existenţa documentelor citate şi discutate în capitolul „Documentele de la care plecăm”, mi-am propus totuşi să mai citesc o dată volumul I din Cartea Neagră, dar să-l „lecturez” metodic, cu creionul în mână, având trează atenţia spre a descoperi (1) dacă autorul se contrazice pe el însuşi şi (2) în ce măsură pot fi găsite confirmări – desigur, involuntare, pe care autorul le aduce ipotezei „noastre”, ipotezei că, aşa cum a dezvăluit Vladimir Alexe, în ianuarie 1941 o bună parte din evenimentele cuprinse în ceea ce unii numesc azi „pogromul de la Bucureşti” sunt de fapt materializarea unei diversiuni, a unei înscenări la a cărei organizare şi desfăşurare lideri evrei importanţi, precum şi o parte dintre „victime”, şi-au dat concursul.

Închei această ultimă lectură cu o concluzie: dacă procedam de la bun început aşa, citind cu atenţie textul, nu ar fi fost greu să găsesc ceea ce am căutat apoi aiurea, ani de zile. Aş zice că Matatias Carp a fost cât se poate de corect şi ne-a spus tot adevărul, dar pentru că nu ni l-a servit „mură-n gură”, noi nu ne-am priceput să citim corect mesajul său! Iată acest mesaj, de la Matatias Carp citire:

Lucrul cel mai important pe care l-am scăpat, l-am trecut cu vederea, este acela că însuşi Matatias Carp ştie, recunoaşte şi ne informează, corect, că nu legionarii au organizat şi declanşat rebeliunea, ci autorităţile. Textul este de mai multe ori inechivoc, prima oară la pagina 73: „De aceea, provocând rebeliunea, care în acel moment periculos a scăpat populaţia evreiască de la exterminare, generalul Antonescu nu a fost însufleţit de vreun îndemn generos sau umanitar cu privire la cei ce erau atunci cele mai apăsate victime ale legionarismului. A provocat rebeliunea pentru că avea nevoie de dînsa.”

Aşadar, reprezentantul comunităţii evreieşti din România susţine că nu legionarii, ci Ion Antonescu „a provocat rebeliunea (pentru că avea nevoie de dînsa”)!!  Spus cât se poate de clar! Deci nu legionarii au provocat rebeliunea! Deci sintagma „rebeliunea legionară” nu este corectă. Legionarii nu au avut controlul „rebeliunii” devreme ce nu ei au organizat-o şi declanşat-o!

Paginile 74-75 sunt paginile care trebuie citite cu atenţia cea mai mare. Mai întâi se face o succintă descriere a ostilităţilor. Matatias Carp separă desfăşurarea rebeliunii „în sectorul nordic al Capitalei ţării”, de felul cum „s-a desfăşurat rebeliunea în cealaltă emisferă a oraşului”. Spune „că nu a fost nevoie de cine ştie ce desfăşurare de forţe” pentru a-i scoate pe legionari din centrele lor de rezistenţă, că deci aceştia nu au opus nicio rezistenţă: „Când Generalul s-a hotărît să lichideze rebeliunea, n-a avut nevoie decât de câteva ceasuri: de la orele 2p.m. până spre noapte.” Care au fost „centrele de rezistenţă legionară”? „Prefectura Poliţiei Capitalei, Direcţiunea Generală a Securităţii Statului, Cazarma Gardienilor publici, Casa Verde din str.Roma, Sediul Corpului Muncitoresc Legionar din str.Călăraşi etc.”

Cu alte cuvinte, Matatias Carp confirmă toate sursele legionare care afirmă că în ianuarie 1941, în timpul rebeliunii, legionarii nu au atacat pe nimeni, ci au mărşăluit prin centrul Capitalei, scandând lozinci anti-masonice (sau iudeo-masonice), apoi s-au baricadat în clădirile pe care le administraseră până atunci, de unde, fără să opună o rezistenţă serioasă, au fost scoşi de armată, „împleticindu-se în lungi şi dezgustătoare convoaie printre santinele”. Câţi au fost aceştia? „Câteva mii”. Confruntarea dintre legionari şi armată s-a lăsat cu „câteva victime căzute de o parte şi de alta în luptă dreaptă(sic!), câteva geamuri sparte, câteva ziduri zdrelite de schije, un oficiu public jefuit şi incendiat, câteva birouri publice răvăşite (…)” care astfel „au marcat sfârşitul „erei legionare”, pe care Horia Sima o anunţase emfatic în mesajul său de anul nou.”

În continuare, la pagina 75, textul descrie jaful şi prăpădul la care este supusă „cealaltă emisferă a oraşului, acolo unde bolnave tradiţii au făcut să se îngrămădească, una lângă alta, aşezările evreieşti. (…) Deşi era sectorul cel mai ameninţat, ştiut ca atare de cei ce au făcut totul ca rebeliunea să izbucnească, totuşi nimeni nu s-a îngrijit să ia din vreme vreo măsură de pază, dacă nu a avutului, cel puţin a vieţilor omeneşti. Din indolenţă sau cu dinadinsul (s.n.), o populaţie de aproape o sută de mii de oameni a fost lăsată pradă bestiilor dezlănţuite.”

Este, probabil, fraza cheie a Cărţii Negre. Invit onor cititorii s-o mai …lectureze (oribile dictu!) o dată, pentru a trece apoi la o analiză de text atentă. Nu zăbovim prea mult asupra expresiei „bolnave tradiţii”, care nu pare a fi critică la adresa bucureştenilor, ci a evreilor bucureşteni, traiul în ghettou fiind o tradiţie evreiască. Iar la Bucureşti nu se poate vorbi chiar de un ghettou. Starea de spirit exagerat de normală (sic!) a localnicilor îi va fi împiedicat pe evreii bucureşteni să-şi urmeze genotipul…

Importantă, extrem de importantă este secvenţa care urmează, în care sunt pomeniţi „cei ce au făcut totul ca rebeliunea să izbucnească”. Cine sunt aceştia? În nici un caz legionarii. Ci sunt unii care au ştiut bine că „sectorul cel mai ameninţat” era cartierul evreiesc şi care s-ar fi cuvenit „să ia din vreme vreo măsură de pază”, dar nu au făcut-o, „din indolenţă sau cu dinadinsul”. Din tonul de reproş care li se face acestora, deducem că ei aceştia, care au făcut totul pentru ca rebeliunea să izbucnească, nu aveau cum să fie legionarii, ci unii care aveau chiar anumite obligaţii faţă de cartierul evreiesc, dar „din indolenţă sau cu dinadinsul” „totuşi nimeni nu s-a îngrijit să ia din vreme vreo măsură de pază” pentru acea „populaţie (evreiască) de aproape o sută de mii de oameni lăsată pradă bestiilor dezlănţuite”.  Din acest „totuşi” se înţelege limpede că „cei care au făcut totul ca rebeliunea să izbucnească” ar fi trebuit, ar fi avut obligaţia să se gândească şi la securitatea evreilor, „să ia din vreme vreo măsură de pază”. Mi se pare evident că Matatias Carp nu are astfel în vedere nici măcar autorităţile.

Coroborând pagina 75 din Cartea Neagră cu documentele descoperite şi publicate de Vladimir Alexe, ar rezulta că (1) cei vinovaţi de indolenţă faţă de populaţia evreiască a cartierului evreiesc aparţineau acestei populaţii, erau evrei, şi că (2) înscenarea pusă la cale cu concursul acestor evrei a fost realizată, „din indolenţă sau cu dinadinsul (s.n.), cu un exces de elan distructiv, cu un surplus de victime, atât bunuri materiale, cât şi vieţi omeneşti. Victime pe care planificatorii nu s-au învrednicit să le prevadă şi să le evite.

Caracterul aluziv al reproşului, descifrabil numai pentru cei în temă, iar nu pentru cititorii de duzină ca alde subsemnatul, este elementul care ne face să credem că cei vizaţi de reproşul lui Matatias Carp, la acea dată secretar general al Uniunii Comunităţilor Evreeşti din Vechiul Regat, erau evrei cu rang important în comunitatea evreiască, erau colegi cu Matatias Carp în conducerea comunităţii evreieşti. Este un reproş adresat acelor evrei care, în colaborare cu oamenii lui Eugen Cristescu, au declanşat rebeliunea. Căci, se mai înţelege şi asta din textul de la această pagină 75, Antonescu a provocat rebeliunea, dar alţii „au făcut totul ca rebeliunea să izbucnească”.  Iar aceşti alţii, după modul voalat şi aluziv în care se referă la ei autorul, nu pot fi decât nişte lideri ai evreilor, bine cunoscuţi de autor, colegi sau tovarăşi ai acestuia. Au făcut ei o treabă bună, nimic de zis, dar o puteau face mult mai bine dacă nu dovedeau oarece indolenţă! …Cam acesta pare înţelesul ciudatelor vorbe ale lui Matatias Carp. Înţeles uşor de dedus după dezvăluirile cuprinse în documentele mai sus prezentate.

Acest reproş (sau atac?) al autorului la adresa liderilor evrei care au negociat rebeliunea cu Eugen Cristescu şi au participat la organizarea şi desfăşurarea rebeliunii, mă determină să nuanţez ipotezele deja formulate cu alte ocazii: o parte cel puţin din crimele invocate s-ar părea că au fost chiar crime crime, adică au existat şi evrei ucişi în acele zile. Dar nu de legionari, ci „de bandele ucigătoare şi jefuitoare” revărsate din periferie.

Se înţelege, citind printre rânduri, că aceste bande au scăpat de sub controlul celor care le-au organizat şi le-au dirijat la început. Pe aceşti organizatori îi vizează cu discreţie reproşurile lui Matatias Carp. El nu putea să le spună propriu zis pe nume şi nici să fie prea explicit, căci ar fi însemnat să dea în vileag lucruri extrem de neplăcute pentru comunitate. Dar măcar atâta şi-a putut permite: acest reproş aluziv, pe care nu-l puteau înţelege decât cei dinlăuntrul afacerii…

Să recitim şi descrierea „pogromului”: „Cartierele evreieşti au fost invadate de bandele ucigătoare şi jefuitoare, o dată cu primele semne ale răzmeriţei, ba chiar mai înainte. Începând de marţi, pe la vremea prânzului, până către revărsatul zorilor de vineri, deci multă vreme după capitularea rebelilor (s.n.), bunurile şi vieţile evreieşti au stat sub puterea pistolului, a târnăcopului şi călcâiului legionar. Aproape 70 de ore, o masă ce cuprindea câteva zeci de mii de oameni, bărbaţi, femei şi copii, n-au avut altă preocupare decât maltratarea, distrugerea, incendierea, furtul şi asasinatul.

Atacul s-a produs concomitent în toate cartierele şi împotriva tuturor obiectivelor.(…) Periferia a revărsat în zilele acestea spre mahalalele evreieşti pe toţi amatorii de bunul altuia sub scutul celei mai sigure impunităţi.”(s.n.)

Aşadar, rebeliunea a continuat şi multă vreme după capitularea legionarilor! Ce poate asta să însemne altceva decât faptul că legionarii nu aveau nicio legătură cu „bandele ucigătoare şi jefuitoare”?! Iar informaţia că acele bande acţionau „sub scutul celei mai sigure impunităţi” devine decisivă: legionarii erau ultimii care puteau oferi impunitate cuiva. Cum să-ţi mai închipui că legionarii, deja arestaţi majoritatea („câteva mii”), mai puteau proteja ei pe cineva?! S-ar fi protejat pe ei înşişi dacă ar mai fi putut! Repet, citită atent, pagina 75 a vestitei cărţi spulberă tot restul cărţii. De ce o fi scris-o domnul Carp?…

Cred că un singur răspuns pare logic: Matatias Carp a fost în divergenţă cu evreii comunişti care au acceptat sau chiar au conceput ei colaborarea cu Siguranţa în vederea compromiterii legionarilor. Acestor evrei li se adresează Carp reproşându-le „indolenţă” şi chiar rea voinţă („dinadinsul”)…

Adică cum „dinadinsul”? Evrei care au provocat dinadinsul suferințe, chiar moartea altor evrei?!… Din păcate, n-ar fi ceva veobișnuit în tradiția evreiască!

Mesajul este însă greu de descifrat şi, iată, abia după aproape 70 de ani „ne cade fisa”.

Un alt moment de sinceritate al autorului se produce atunci când recunoaşte rolul pe care comunitatea evreiască din România a înţeles că trebuie să-l joace în acele împrejurări, după tragedia din vara anului 1940: anume să facă tot ce era posibil pentru a-i învrăjbi pe legionari şi generalul Ion Antonescu. Citez de la pag. 71, pagină revelatorie şi ea: „Regimul legionar s-a prăbuşit în sânge şi cenuşă şi unul din elementele care au contribuit la această prăbuşire a fost activitatea conducerii evreieşti (s.n.). (…) Încă din luna octombrie, numai după câteva săptămâni de guvernare laolaltă, Antonescu şi Horia Sima îşi trimiteau reciproc în scris ameninţări cu falimentul regimului şi al ţării şi azvârleau unul asupra celuilalt, răspunderea dezastrului. Discordia aceasta trebuia cu orice preţ întreţinută. (s.n.) Chiar dacă se întrezăreau pericolele şi suferinţele pe care o eventuală convulsie le-ar abate asupra tuturor ea trebuia provocată, (s.n.) pentru că în acel moment cealaltă alternativă era prăbuşirea ţării şi exterminarea totală a populaţiei evreieşti.”

Aşadar, conducerea evreiască a considerat că este nevoie absolută de „o convulsie”, în urma căreia discordia dintre general şi legionari să ducă la un divorţ total, fiind perfect conştientă că o asemenea convulsie, care să scoată de la guvernare pe legionari, ar putea abate asupra tuturor (evreilor) mari pericole şi suferinţe. Dar ea, dumneaei convulsia, „trebuia provocată”. Cum poate fi interpretat acest text altfel decât ca o recunoaştere a rolului pe care l-a jucat „conducerea evreiască” în planificarea, organizarea, declanşarea şi desfăşurarea rebeliunii, a „convulsiei”?!

„Discordia aceasta (dintre Antonescu şi legionari) trebuia cu orice preţ întreţinută”, zice Matatias Carp. Iar preţul a fost în primul rând minciuna, sutele de reclamaţii împotriva legionarilor cu care conducerea evreiască l-a bombardat pe General. Reclamaţii nefondate, false, incorecte, dar numărul lor mare făcea dificilă verificarea fiecăreia. Conform dictonului „calomniaţi, calomniaţi, ceva tot rămâne!”, şi au rămas în arhive acele reclamaţii mincinoase până în ziua de azi, când sunt interpretate ca documente istorice, dovezi ale sălbăticiei legionare… La data aceea însă, cu fiecare memoriu mincinos – consemnează Matatias Carp, „s-a mai rupt un fir din legăturile şubrede dintre General şi Mişcarea Legionară. Conducerea evreiască a continuat această acţiune până în ultimul moment”.

…Să ne amintim puţin în ce condiţii tragice pentru România s-a ajuns, ca unică soluţie politică posibilă, la colaborarea dintre General şi Mişcarea Legionară. Cât de mult a regretat fiecare voitor de bine al acestui neam românesc ruptura dintre General şi tineretul legionar! Ce şansă mare pentru români s-a irosit atunci, nefructificată?! Poate că cel care a regretat cel mai mult acest divorţ sângeros a fost Ion Antonescu însuşi. Acum, din Cartea Neagră, din mărturia inechivocă a evreului Matatis Carp, aflăm cine a fost artizanul acestui veritabil dezastru naţional românesc: conducerea evreiască, din care făcea parte şi Matatias Carp!…

Se adaugă astfel o pagină nouă şi neaşteptată la inventarul crimelor şi trădărilor de care românii au avut parte din partea evreilor! (…Mă rog, a unor evrei, unii mai lideri!) Rebeliunea legionară a fost aşadar opera „conducerii evreieşti”, care a dus astfel până la capăt acţiunea fundamental anti-românească de a-l separa pe Antonescu de legionari, de a-i scoate pe legionari de la guvernare şi de a-i compromite prin crimele şi ororile din ianuarie 1941, crime care nu s-au produs niciodată sau, de se vor fi săvârşit, nu legionarii le-au făptuit.

Cartea Neagră ne mai oferă o şansă de a ne dumiri ca lumea la pagina 93:

„5 octombrie 1940.

Un nou comunicat semnat de conducătorul statului, arată starea de ameninţare permanentă în care se găseşte populaţia evreiască. Textual, comunicatul spune, între altele:

 „Unele elemente îmbrăcate clandestin în cămaşă verde (…) merg din casă în casă şi din întreprindere în întreprindere, în capitală şi în ţară, pentru a ameninţa, a teroriza şi a stoarce bani”.

Informaţia că unii derbedei îmbrăcau „clandestin” cămaşa verde ne pune pe gânduri. Mai întâi ne amintim că după numai câteva luni, în ianuarie 1941, circa 20.000 de cămăşi verzi, procurate de evreul comunist Constantin David din URSS, au fost îmbrăcate de „bandele ucigătoare şi jefuitoare”, recurgându-se astfel la un truc diversionist, exersat deja, precum se vede, cu câteva luni înainte de diversiunea cea mare din ianuarie, confirmând-o! Cel mai plauzibil este ca acele „elemente” să fi fost evrei! Ipoteza ne este sugerată şi de documente comuniste de mai târziu. Într-o şedinţă a Comitetului Central al Partidului Comunist din România, ţinută în 5 octombrie 1945, „care se referă la populaţia evreiască”, printre multe alte accente şocant de critice la adresa evreilor, înregistrăm şi dezvăluirea făcută de Vasile Luca cum că mulţi evrei după 23 august 1944 „s-au îmbrăcat în haine ruseşti şi au luat vitele de la ţărani”! (Vezi Teodor Wexler şi Mihaela Popov, Anchete şi procese uitate 1945-1960, vol.I, pag. 26.) Aşadar stratagema, sigur de nişte evrei efectuată în 1945, de ce nu i-ar fi avut ca executanţi tot pe evrei în ianuarie 1941 sau in octombrie 1940?!… Oricum, să îmbraci cămaşa verde legionară şi să comiţi acte de abuz şi jaf, era un gest menit să şubrezească legăturile dintre legionari şi General. Se încadra perfect în strategia „conducerii evreieşti”.

Să menţionăm că în timpul războiului, în zonele ocupate de germani, politrucii sovietici, în majoritate evrei, sub conducerea unuia Leonid Brejnev, au organizat mici grupuri de diversiune: indivizi îmbrăcaţi în uniforme militare nemţeşti, care săvârşeau felurite acte criminale împotriva populaţiei civile, pentru a compromite relaţiile dintre această populaţie şi armata germană, pentru a sădi ură şi neîncredere faţă de germani şi pentru a împiedica astfel colaborarea armatelor de ocupaţie cu populaţia locală… Truc clasic, dar niciodată folosit de români.

Un cuvînt în plus despre documentul citat mai sus: este deosebit de important. Nu ne mirăm că a rămas necunoscut până la data când Teodor Wexler l-a publicat. În acest document găsim informaţii şi menţiuni cu totul neaşteptate despre Transnistria, în totală contradicţie cu afirmaţiile din Cartea Neagră, vol.III. Astfel, la un moment dat Vasile Luca spune: „Antisemitismul nu-l combaţi scoţându-i pe evrei din lagăr şi punându-i în fruntea tuturor (…) Au venit evreii din lagăr şi în scurt timp au devenit milionari (…) nu prea sunt evrei deportaţi în Ardeal care au rămas în mizerie. Au devenit arhimilionari. (…) Apărem noi (adică comuniştii – n.n.) şi punem în toate organele de conducere, şi în fruntea administraţiei – elemente evreieşti. Şi atunci s-a spus: Ce este aici, este un stat evreiesc sau un stat românesc? (…) Şi ce au făcut evreii din lagăre? Au venit cu saci cu ruble. (s.n.) Au cumpărat ruble cu 5 lei şi le-au vândut cu suta apoi. (…) Trebuie o luptă serioasă împotriva elementelor fasciste evreieşti, în primul rând.”(p.17-29)

Să cităm şi din Gisela Vass, care a supravieţuit în conducerea PCR până în 22 decembrie 1989: „Evreii merg la ţară, iau vite şi dacă îi arestează, spun: tocmai pe mine mă arestezi, care am fost în Transnistria? Şi jandarmul le dă drumul. Mi-a povestit un tovarăş, că evreii (…) dacă aveau un concurent creştin, se duceau şi îl denunţau, că: el mi-a împuşcat pe fiul meu. Au aceleaşi metode pe care le întrebuinţau în Transnistria… Mi-a povestit acestea tov. Săracu. Şi nu numai el, şi tov. Bodnăraş a spus asta în şedinţă (…) că dacă ai fost în Transnistria, nu ai dreptul să jefuieşti ş.a.m.d.”

Lăsăm pentru altă ocazie comentariul acestui document publicat pentru prima oară de Teodor Wexler, un evreu care cunoştea bine adevărul despre Transnistria. Soţia sa provenea din evreii strămutaţi peste Nistru… Şi niciodată nu a găsit de cuviinţă să reclame „infernul” transnistrean în care a trăit.

În concluzie, Cartea Neagră, din motive greu de înţeles, la o lectură atentă ne oferă suficiente date pentru a putea fi citată în sprijinul tezei „noastre”: conducerea evreiască din România a fost implicată ca principal actor şi beneficiar al „rebeliunii legionare”. Spun beneficiar, căci aşa consideră Matatias Carp alungarea legionarilor de la guvernare, ca pe un triumf al „conducerii evreieşti”. Punem întrebarea: Aveau oare nişte minoritari etnici dreptul să se amestece atât de adânc în destinul şi împotriva intereselor fireşti ale poporului care le oferise găzduire şi protecţie? Mai ales în condiţiile în care cu numai câteva luni înainte, la cedarea Basarabiei, alţi evrei, de peste Prut, dăduseră dovadă de cea mai dezgustătoare lipsă de loialitate faţă de statul şi de poporul român?!…

Aşadar, în ianuarie 1941, cu ocazia „pogromului” de la Bucureşti, nu  evreii au fost victimele legionarilor, ci legionarii, şi o dată cu ei întreg neamul românesc, au fost victimele „conducerii evreieşti”!

Un cuvînt şi despre cuvîntul pogrom, folosit atât de des cu referinţă la evenimentele din ianuarie 1941: după datele oficiale, au murit 120 de evrei, dar şi un număr ceva mai mare de români, majoritatea legionari! Au fost şi evrei răniţi, într-un număr însă mult mai mic decât al românilor răniţi. Cum să se numească pogrom o confruntare în urma căreia agresorii ies cu mai multe victime decât cei agresaţi?! Numai această confruntare a cifrelor este suficientă pentru a deduce cât de nepotrivită şi de abuzivă este folosirea cuvîntului pogrom.

E timpul să renunţăm deopotrivă la termenii rebeliune legionară şi pogrom. Ceea ce s-a întâmplat în ianuarie 1941 a fost cu totul altceva: a fost o diversiune anti-legionară, anti-românească, „provocată de duşmanii neamului”. Îl citez astfel pe Horia Sima, care a făcut această apreciere – „evenimente pe care eu le consider provocate de duşmanii neamului”, în scrisoarea adresată generalului Ion Antonescu în 22 ianuarie 1941. Acelaşi înţeles îl dă şi „manifestul Trifa”, chiar din primul moment al „rebeliunii” care a debutat, precum se ştie, prin asasinarea unui maior german, „ucis mişeleşte din ordinul Angliei printr-un agent al Inteligence Service-ului, pe străzile Capitalei”. Singurul amestec legionar în acest asasinat a fost că tot ei au plătit şi pentru această diversiune…

Mai e de adăugat că scoaterea de la guvernare a legionarilor s-a făcut cu acordul lui Hitler. Ca şi asasinarea Căpitanului, a lui Corneliu Zelea Codreanu. Aşadar, într-o chestiune foarte importană: soarta legionarilor, a celor ce organizaseră mişcarea cea mai curat naţionalistă din Europa, constatăm un acord total de vederi între Hitler şi conducerea evreiască din România.

După „rebeliune”, o bună parte din conducerea legionară s-a refugiat în Germania, unde Hitler nu a pregetat să-i interneze pe legionari în lagărele de concentrare de la Dakau, Buckenwald etc., alături de deţinuţi politici evrei. Cu menţiunea că regimul de detenţie pentru legionari a fost cel mai aspru, mai ales în comparaţie cu al evreilor… Această observaţie ne scoate însă prea departe de capacitatea noastră de a controla ipotezele.

O altă obiecţie de bun simţ elementar: majoritatea căpeteniilor legionare s-au refugiat după „rebeliune” în Germania, iar la sfârşitul războiului s-au împrăştiat prin tot Apusul. În felul acesta legionarii responsabili de producerea „pogromului” de la Bucureşti s-au aflat din 1945 şi până azi la dispoziţia justiţiei din democraţiile occidentale, atât de cooperante cu Israelul în combaterea anti-semitismului şi pedepsirea crimelor contra umanităţii săvârşite în timpul războiului prin asasinarea de evrei. Celebra comisie care l-a avut în frunte pe Simon Wiesenthal a avut mână liberă pe toată planeta ca să caute şi să aducă în faţa justiţiei orice asasin de evrei. Or, legionarii asasini de evrei din Bucureşti, din ianuarie 1941, inclusiv Horia Sima – teoretic principalul vinovat, conform scenariului oficial al pogromului, puteau fi atât de uşor găsiţi, arestaţi, anchetaţi, judecaţi şi condamnaţi. Nici un legionar nu şi-a ascuns identitatea sau domiciliul, aşa cum au făcut mulţi dintre naziştii care se ştiau vinovaţi! Cum să ne explicăm că nici în Occident nu a fost anchetat nici măcar Horia Sima sau alt legionar pentru cele petrecute la Bucureşti, adică pentru cei 120 de evrei victime ale terorii legionare? Mereu au fost acuzaţi legionarii de aceste crime, dar numai în presă şi diverse lucrări ale unor „istorici”, niciodată în justiţie, la fel cum s-a întâmplat şi în Ţară, unde niciun legionar nu a fost acuzat de crimă, de ceea ce au păţit bieţii evrei. Dar chiar au păţit-o?! În aceste condiţii întrebarea, adică îndoiala, este inevitabilă!

.

.

.

Notă: textul de mai sus ține de volumul Ați mințit! Ați mințit! Ați mințit! oferit spre publicare editurii Humanitas