Bună ziua! Vă trimit eseul unui cercetător român din Franța, Victor Ravini.
Un material foarte interesant! Util.

Unica nedumerire: cum de dl Ravini a trecut de la analiza critică fină a informailor juste, însă incomplete, ale lui Herodot la … prognoza hazardată a negării valorii teoretice a marxismului. Lectură plăcută și o zi frumoasă să avei!
Vitalie Pastuh-Cubolteanu

.

.

scriitori români de pretutindeni
188 PR
SAECULUM 5-6/2017 O
Am cerut părerea despre acest eseu lui Simion Dă-
nilă, coleg de facultate, care a tradus antumele complete
ale lui Nietzsche (ediție critică), a scris cărți de
cercetare lingvistică, istorie literară și câte a mai scris.
Redau un fragment din mailul lui: „Profesorului nostru
Ștefan Munteanu, dacă mai trăia (…), i-ar fi plăcut
investigația ta, fiindcă îl preocupa din Herodot exact
ceea ce nouă nu ne convenea din istoriile sale despre
traco-daco-geți.”
Permiteți-mi să încep investigația mea cu un fragment
din ce a spus regretatul George Pruteanu în eseul
JUMĂTĂŢI (Herodot şi Guizot):
„Iată ce spune Herodot în Cartea a IV-a a istoriilor
sale, în paragraful 93 (citez [zice George Pruteanu] după ediția de la Ed. Ştiinţifică, din 1961, traducerea
fiind a Feliciei Vanţ Ștef):
«Geţii (cărora romanii le vor spune daci) sunt cei mai
viteji şi mai drepţi dintre traci.»
Urmând o sugestie a lui Adrian Marino, să mergem
însă mai departe. Ajungem la Cartea a V-a. Ce zice Herodot
acolo? La început, tot lucruri bune şi plăcute; citez
din paragraful 3:
«După indieni, neamul tracilor este cel mai mare;
dacă ar avea o singură conducere şi ar fi uniţi în cuget,
ei ar fi, după părerea mea, de neînfrânt».
Aici însă se termină jumătățile care se citează de regulă
spre a ne auto-flata. Să citim ce scrie istoricul de
acum 2500 de ani mai jos:
«Dar unirea lor e cu neputință şi nu-i chip să se înfăptuiască,
de aceea sunt ei slabi».
Simțiți cum bate pârdalnicul de Herodot, din secolul
5 î.Hr., până în ziua de azi? Şi stați, că n-ați auzit încă
toată cealaltă «jumătate». În paragraful 6 al Cărții a V-a,
zice așa, pardon:
«La ei, la traci, trândăvia este un lucru foarte ales,
în vreme ce munca câmpului e îndeletnicirea cea mai
umilitoare; a trăi de pe urma jafului este pentru ei cel
mai frumos fel de viață».
Nu prea ne mai place, așa e? Şi dacă mai citim, tot
în paragraful 6 din Cartea a V-a, că:
«La traci există următoarea rânduială: își vând copiii
pentru a fi duși peste hotare», chiar că, din lăudător al
străbunilor, Herodot devine parcă primul «denigrator»
(în slujba cine-știe-căror agenturi) al neamului nostru şi
al tranziției noastre dinspre of spre aoleu.
Eu [George Pruteanu] n-am timp să comentez, ci
doar v-am supus judecății ambele jumătăți ale
observațiilor sale nepărtinitoare.”
Aici se încheie fragmentul din eseul lui George Pruteanu.
Dânsul, Adrian Marino, profesorul meu Ștefan
Munteanu și noi toți românii suntem intrigați de aceste
citate denigratoare din Herodot.
Vă propun să judecăm împreună afirmațiile lui Herodot,
cu ajutorul unui nou instrument științific, devenit
indispensabil în cercetare. Vom vedea că nu li se poate
reproșa tracilor noștri nimic. N-avem de ce să ne fie
rușine cu strămoșii noștri. Vom vedea că Herodot prezintă
date ciuntite, rupte din context, prin care deformează
realitatea. Informațiile culese și transmise de
Herodot sunt dezinformații. Vom restabili adevărul incontestabil
că tracii aveau o societate cu moravuri la fel
de stricte și exigente ca toate națiunile din marea familie
a indoeuropenilor, din care făceau parte. Istoriile lui Herodot
nu sunt o oglindă fidelă a tracilor, ci o oglindă deformată
și spartă, din care el prezintă doar cioburi, mici
adevăruri frânte și smulse de la locul lor. El poate n-o fi
știut că un adevăr spus pe jumătate e cea mai pârdalnică
dezinformație.
Vom reciti textul lui Herodot despre strămoșii noștri
(Istorii, vol. 2, cartea 5, paragrafele 3-10) cu ochelarii
lui Georges Dumézil, un ilustru reprezentant al metodei
comparatiste. Teoria lui Dumézil
1 se potrivește ca
Victor Ravini
(Suedia/Franţa)
INFORMAȚII, DEZINFORMAȚII ȘI
CONTRAINFORMAȚII DESPRE TRACI
LA HERODOT
CE N-A ȘTIUT HERODOT
scriitori români de pretutindeni
SAECULUM 5-6/2017 189 PRO
mânușa pe mână, la informațiile rămase de la Herodot.
Prin telescopul acestei teorii științifice se văd tracii mai
limpede și în cea mai favorabilă lumină. Vom cunoaște
tracii noștri cu totul altfel decât până acum. Sper să le
placă regretaților menționați mai sus, de acolo unde
sunt ei acuma la loc cu verdeață, unde nu ajung
răutățile lumii, cât și dumneavoastră.
Cercetarea lui Dumézil a ajuns la concluzia că indoeuropenii,
încă înainte de a părăsi vatra în care s-au
format
2 și a ajunge în noile teritorii pe care le-au ocupat,
din Islanda până în India, au creat o mitologie cu zei de
trei ranguri, după cum era alcătuită societatea lor în trei
clase sociale, iar mitologia lor consolida structura socială.
Fiecare clasă socială își asuma o îndeletnicire
bine precizată și consfințită de către zeii săi protectori,
ce serveau ca model de orientare în viață.
1. Cei din rangul superior erau regii și sacerdoții.
Cum au fost la noi Burebista și Deceneu. Zei de rangul
unu: Zeus (Jupiter), Apollo, Mercur (Hermes), Odin
(Wotan), Vișnu.
2. Rangul doi erau războinicii, aristocrații. Zei: Marte,
Thor, Indra.
3. Rangul trei, producătorii de hrană, bunuri materiale
și spirituale. Zei: Hefaistos (Vulcan), față de care
disprețul era exprimat prin aceea că era șchiop, alungat
din Olimp în fundul Pământului, unde era fierar, meserie
desconsiderată multă vreme. Mai sunt zeitățile agriculturii,
fertilității, dragostei, plăcerilor, fericirii și bunăstării
materiale.
3 Numai indoeuropenii din categoria a treia
aveau divinități feminine, ceea ce exprimă condiția socială
inferioară a femeii la indoeuropeni. Zeitățile indoeuropene
feminine nu au nimic din atribuțiile rangului
unu sau doi și ne arată că rolul femeii în societate era
doar pentru producție utilitară și reproducție demografică.
Herodot zice și ce a auzit despre femeile tracilor. El
nu știa cum se căsătoreau indoeuropenii.
1. Regii se căsătoreau cu fiice de regi, ca garanție a
unor alianțe diplomatice și militare, obicei rămas până
în vremuri destul de recente. Regelui îi era oferită soția
de către tatăl ei, într-un ritual solemn, cu o ceremonie
sacră.
4
2. Războinicii, în vremurile preistorice, se căsătoreau
prin răpire, ca în legenda răpirii sabinelor. În vremurile
istorice, vremea în care scria Herodot, războinicii
traci erau sedentarizați, aristocrați deveniți mari proprietari
de pământuri, pe care grecii îi numeau „particulari”
,
întrucât aveau proprietăți particulare, nu obștești ca să-
racii, nu mai răpeau, ci își cumpărau nevestele.
5
3. În clasa producătorilor, dacă aveau avere, mariajul
era un contract economic, încheiat de către părinți
în contul mirilor, o înțelegere verbală la paritate, aranjată
de cuscri, nu de tinerii în cauză. Indoeuropenii fără
avere aveau libertatea să se însoare cu cine le plăcea
lor, fără să mai țină cont de nimeni. Doar la cei mai să-
raci putea fi vorba de sentimente reciproce și unire liber
consimțită. Numai fetele lipsite de orice avere aveau „libertatea
să se unească cu cine le place”
, pentru a folosi
cuvintele lui Herodot.
6 Nu se poate ști cât de mulți traci
erau lipsiți de avere, știm numai că marile contraste sociale
și economice sunt oglindite în mitologia indoeuropeană.
7
Înarmați cu aceste cunoștințe de mai sus, ca instrumente
de lucru, putem analiza informațiile lui Herodot,
care în mod eronat au fost considerate ca denigratoare
pentru strămoșii noștri. Pentru textul lui Herodot, mă
sprijin pe eseul lui George Pruteanu și pe ediția bilingvă
din 1850 a unei mai vechi traduceri în franceză făcută
de Pierre-Henri Larcher. Teoria lui Dumézil ne ajută să
plasăm informațiile lui Herodot în contextul social și istoric
din care au fost rupte și asupra căruia istoricul grec
era insuficient informat. Vom putea astfel reconsidera
afirmațiile lui Herodot și să vedem că sunt întru totul favorabile
tracilor și nouă. Le comprim și le cursivez.
Herodot V.VII. zice: Tracii nu adoră decât pe Marte,
Bacchus și Diana (mai exact Ares, Dionysos și Artemis:
Ἄρεα καὶ Διόνυσον καὶ Ἄρτεµιν). Se referă deci la rangul
doi, războinicii cu Marte și la rangul trei, producătorii,
cu Bacchus și Diana.
Dar numai regii îl onorează în principal pe Mercur
din care se cred descendenți și nu jură decât pe el (Hermes,
Ἑρµέην). Știm de la Cezar (De bello gallico) că la
gali, zeul cel mai onorat era Mercur. Tacitus spune că
germanii îl adorau în primul rând pe Mercur, căruia în
anumite zile îi aduceau jertfe omenești (Deorum maxime
Mercurium colunt, cui certis diebus humanis quoque
hostiis litare fas habent).
8 Comentatorii literaturii
antice spun că „din păcate” romanii și grecii aveau obiceiul
de a interpreta credințele străine prin prisma propriei
lor mitologii și că asimilarea lui Wotan sau Odin cu
Mercur se bazează pe asemănarea atributelor acestora.
Din puținul cât am citit eu, nu am găsit comentatori
ai lui Cezar sau Tacitus care să îl fi citit pe Dumézil,
ceea ce explică de ce comentatorii ignoră cauza acestor
asemănări și fac afirmații hazardate.
De reținut informația lui Herodot că Mercur este zeul
principal al regilor traci, la fel ca la galii lui Cezar și la
germanii lui Tacitus. Iată cum teoria lui Dumézil ne ajută
să reconsiderăm una după alta afirmațiile lui Herodot
despre traci în contextul lor social și istoric, de unde au
fost rupte și amestecate, ceea ce a iscat confuzii pentru
posteritate, până la noi azi. Dar nu și de acum încolo.
Mica și nepretențioasa mea analiză aici ne ajută să
punem informațiile lui Herodot în ordine, ca într-un puzzle
bine închegat, din care vedem cu cea mai mare claritate
că structura tripartită a societății tracilor era
conformă cu cea din toate mitologiile și societățile indoeuropene.
Societatea tracilor era structurată după
modelul zeilor lor, pe trei ranguri ierarhice, la fel cum toți
indoeuropenii și-au modelat societatea și zeii.
Herodot V.III: După indieni, neamul tracilor este cel
mai mare; dacă ar avea o singură conducere şi ar fi uniţi
în cuget, ei ar fi de neînfrânt. Dar unirea lor e cu
neputință şi nu-i chip să se înfăptuiască, de aceea sunt
ei slabi. Tracii au nume diferite, după cantonul pe care
îl ocupă. Din moment ce au nume diferite după regiuni
scriitori români de pretutindeni
190 PR
SAECULUM 5-6/2017 O
înseamnă că sunt triburi diferite, fiecare cu regele său
local, mai mare sau mai mic. Triburile tracilor trăiau pe
întinderi mai întinse decât ale contemporanilor lor din
Europa. Răspândirea teritorială, multitudinea triburilor
și a regilor sunt cauzele pentru care unirea lor e cu
neputință. Lipsa de unitate a triburilor trace nu este
unică în epocă. Cu atât mai greu de unit erau tracii, care
erau mai numeroși decât alții și ocupau o întindere mult
mai mare, separați de munți și ape mari. Tracii nu erau
uniți, dar nici nu s-au războit între ei ca galii, germanii
și grecii
9. Și nici nu s-au aliat cu romanii împotriva celor
din același neam cu ei, cum au făcut galii sau germanii.
O unire parțială a triburilor trace au reușit Burebista și
Decebal, pe când galii, germanii sau grecii nu au reușit
nicicând o așa extinsă unire.
Totuși legile și obiceiurile tracilor sunt aproape
aceleași peste tot, cu excepția geților (și a altora, pe
care îi numește). Faptul că legile și obiceiurile lor sunt
aproape aceleași peste tot confirmă că fac parte din
același neam de triburi indoeuropene, unitar cultural și
neunitar politic. Excepție fac geții (și alții). Herodot notează
că geții au alte obiceiuri și tradiții decât tracii,
așadar au altă cultură și altă limbă. De aici, eu conchid
că geții nu pot fi indoeuropeni, cum sunt tracii. În
consecință, geții (numiți daci de către romani) pot fi anteriori
tracilor. Trag concluzia că geții sau dacii pot fi preindoeuropeni.
10 Herodot îi amestecă pe geți printre traci,
așa cum și Tacitus îi amestecă pe finlandezi, estonieni,
letonieni și lituanieni cu germanii, din cauza prea vagilor
cunoștințe geografice, la fel cum a clasificat printre germani
și pe goți care, după mai mulți istorici vechi, nu
erau germani, ci ar putea fi aceiași ca și geții. Las pentru
altă dată acest subiect.
Herodot V.IV vorbește de imortalitatea geților, nu a
tracilor. Aceasta corespunde cu ceea ce știm deja, că
indoeuropenii nu aveau credința în nemurire. Nici chiar
misterele lui Dionysos, cele mai generoase și mai atră-
gătoare, nu promiteau nemurirea. Despre credința în
nemurire a geților, Herodot a mai transmis și alte
informații, pe care le-a înțeles cum le-a înțeles el, din
perspectiva pragmatică a negustorilor greci, care l-au
informat.
Herodot V.V: Fiecare particular avea mai multe
femei. La fel aveau și alți indoeuropeni. Ariovist (șeful
unei mici coaliții germane) era poligam. Cezar scrie:
Duae fuerunt Ariovisti uxores. Despre britoni, din Anglia
de azi, înainte de a veni aceștia în peninsula Bretagne
din Franța, Cezar scrie: Uxores habent deni duodenique
inter se communes et maxime fratres cum fratribus
parentesque cum liberis (Neveste au câte zece, două-
sprezece, în comun, și mai ales între frați, tați și fii). Herodot
nu menționează asemenea promiscuitate la traci.
Dacă ar fi fost așa ceva la vreuna dintre cele trei clase
sociale, ar fi știut, ar fi spus și ar fi generalizat la toți tracii.
Văduvele tracilor concurau între ele care să fie arsă
pe rug la funeraliile soțului. Una singură obținea onoarea
de a fi arsă. Văduvele unui indian erau arse toate.
Englezii au interzis obiceiul acesta. S-a continuat pe ascuns,
având motivații religioase, sociale și economice.
Herodot V.VI: Ceilalți traci (deci nu particularii din paragraful
anterior, care puteau cumpăra mai multe neveste,
ci numai cei săraci) au obiceiul să-și vândă copiii,
cu condiția să fie duși în afara țării. Pe vremea lui Herodot
și chiar mai târziu, la Roma, tatăl avea dreptul să-
și vândă propriii copii, iar soția sa avea statutul juridic
de copil adoptat, așa că o putea vinde ca pe orice copil
al lui. Legea nu permitea ca un cetățean al Romei să
cumpere libertatea unui concetățean, așa că fiii, fiicele
sau soția erau vânduți în afara Romei. Este de remarcat
similitudinea dintre felul cum era reglementată vânzarea
copiilor la traci și la romani, numai în exterior. Rezultă
că acest obicei, comun tracilor și cetățenilor Romei, provenea
din vremea când indoeuropenii încă nu părăsiseră
vatra geografică în care s-au format. Herodot nu a
știut că tracii aveau aceeași lege ca romanii, ce nu permitea
ca un cetățean trac să cumpere libertatea unui
concetățean.
De la Herodot, putem deduce că tracii făceau un fel
de contracte pentru export de forță de muncă,
condiționat. La fel se făcea în toată Europa chiar și în
vremuri destul de recente. Familia recrutului pentru războaiele
Franței, sau ale altor țări, primea o pungă de
bani, ca o compensație pentru că rămâneau cu unul
mai puțin la muncile câmpului. Când se recrutau marinari
pentru Compania Indiilor Orientale din Suedia
(1731-1813), familia rămasă primea o pungă de galbeni,
tot ca o compensație de același fel. Străbunii
noștri vindeau copii acum două milenii și jumătate, iar
elvețienii au vândut în ultima sută de ani, până prin anii
1960 și ceva, sute de mii de copii elvețieni, din părinți
elvețieni sadea. Vânduți de părinții lor sau răpiți de către
Statul elvețian pentru a fi vânduți ca sclavi la alți
elvețieni, industriași sau simpli particulari. Unii dintre
acești copii încă mai trăiesc și au depus mărturii despre
abuzurile sexuale și bestialitățile la care au fost supuși
în propria lor țară, de către compatrioți. Vedeți pe Internet
Suisse: enfants placés, les dossiers de la honte.
BBC a difuzat reportajul Switzerland’s shame, reluat
atât de televiziunile țărilor civilizate, cât și de televiziunea
turcă. Găsiți pe Internet și alte denunțuri ale crimelor
Elveției.
Strămoșii noștri făceau sacrificii umane, un om la
patru ani. Și strămoșii francezilor sau ai germanilor sacrificau
oameni, dar mai des și mai mulți deodată. În
cinstea victoriilor militare ale lui Cezar, la Roma au fost
sacrificați nenumărați oameni, ca un simplu decor de
spectacol, pentru aplauze. În țările scandinave s-au
făcut sacrificii umane până când vikingii au fost
creștinați prin ordin de la stăpânire, în secolul al XI-lea.
În numele creștinismului s-a făcut genocid în mai toată
Europa, dar nu și la români. Michel Servet, medicul care
a descoperit circulația sanguină pulmonară, a fost ars
de viu din ordinul lui Calvin la Geneva în 1553. Giordano
Bruno a fost ars în anul 1600. Biserica română nu
a folosit forța ca să fortifice credința. Și la noi s-a vărsat
scriitori români de pretutindeni
SAECULUM 5-6/2017 191 PRO
sânge în istorie, dar nu cu atâta sadism și spectacol
cum au făcut bisericile din Grecia și din Occident sau
Revoluția Franceză. Generalul Robert Nivelle a făcut să
moară 200.000 de soldați francezi la Chemin des
Dames, pentru singurul beneficiu strategic… că au fost
contabilizați la despăgubirile de război. A fost și medaliat
pentru asta. Ne dă nouă Occidentul lecții de morală
și de omenie?
Tracii nu veghează asupra fiicelor lor și le lasă libertatea
să se unească cu cine le place. Informația se
poate referi numai la clasa producătorilor fără nicio
avere. Așadar tracii cei mai săraci aveau o mentalitate
comparabilă cu cea din Drepturile Omului, din lumea civilizată
de azi.
Dar ei își păzesc cu strășnicie femeile și le cumpără
scump de la părinții lor. Este vorba de elitele sociale din
rangul întâi (regi, sacerdoți) și rangul doi (războinici,
aristocrați).
Se tatuau, ca un semn de noblețe. Și azi, cei ce se
tatuează fac asta ca un semn de distincție.
Nimic nu e mai frumos în ochii tracilor ca trândăvia,
nimic mai onorabil decât războiul și jaful, nimic mai umilitor
decât munca câmpului. Aici e vorba de rangul doi,
războinicii (cu Marte), care trăiau din jefuirea celor de
rangul trei (cu Bacchus și Diana), agricultorii, pe care îi
disprețuiau și îi umileau. Îi umileau pe propriii lor agricultori,
care îi hrăneau în timp de pace și pe care îi protejau
de invazia altora, ca să-i jefuiască numai ei, nu și
alții. La fel trăiau aristocrații în Galia lui Cezar, la germanii
lui Tacitus sau la perși, până în India, din războaie
inter-tribale și îi disprețuiau pe cei din categoria a treia,
a agricultorilor.
Trec peste paragraful VIII cu funeraliile la cei bogați.
Herodot nu vorbește și de funeraliile la cei ce nu erau
bogați, deși aceștia în mod sigur erau mai mulți. El știe
ce știe, dar nu știe totul.
Herodot V.IX: La nord de Istru oamenii au cai și
căruțe. Știm că indoeuropenii au venit cu așa ceva la
nordul Dunării. Hainele celor la nord de Istru seamănă
cu ale mezilor (în Persia). Deci cei de la nord de Dunăre
aveau aceeași cultură materială ca și mezii, care știm
că erau indoeuropeni. La fel ne informează și Ovidiu de
îmbrăcămintea și felul de a călări al localnicilor, asemă-
nător cu al sciților, înrudiți cu persanii, tot indoeuropeni.
Herodot X zice că albinele umpleau teritoriul de la
nord de Dunăre. Informația trebuie să fie corectă, deși
exprimată bombastic. Dar el se îndoia de valabilitatea
acesteia și zicea că albinele nu puteau suporta frigul de
la noi. Se știe din multe alte surse că dacii aveau albine
și obțineau miere, pe care o și exportau, în principal negustorilor
greci, ceea ce pune sub semnul întrebării seriozitatea
informatorilor lui Herodot asupra climei la nord
de Dunăre. Se vede cât de limitate, sporadice și în afara
contextului real erau informațiile lui Herodot aflate de la
grecii lui, călători și negustori, la rândul lor insuficient
de documentați de la sursă.
Dintr-un aspect specific unei singure clase sociale,
Herodot a făcut generalizări nejustificate asupra tuturor
tracilor. Nu toți tracii trândăveau și disprețuiau munca
la câmp, ci numai elitele sociale, mai cu seamă războinicii
sau aristocrația, care îi jefuiau și umileau pe agricultori,
la fel ca la toate popoarele indoeuropene de
atunci și cum s-a făcut de-a lungul întregii istorii a Europei,
inclusiv în Franța zilelor noastre. Nu toți tracii își
vindeau copiii, ci numai cei mai săraci, ce făceau export
de forță de muncă, așa cum s-a făcut în multe țări occidentale
în vremuri moderne și chiar până în vremurile
noastre. Nu toți își cumpărau nevestele și le păzeau cu
strășnicie, ci numai cei bogați. Nu toți tracii își lăsau fetele
să se unească cu cine le plăcea lor, ci numai cei
săraci, lipsiți de orice avere. Tracii lipsiți de avere erau
moderni avant la lettre.
Am arătat aici că informațiile sau dezinformațiile ră-
mase de la Herodot pot fi reconsiderate cu ajutorul teoriei
lui Dumézil și constatăm că nicidecum nu sunt spre
rușinea tracilor sau a noastră, ci arată că strămoșii
noștri aveau același mod de viață și aceleași norme morale
ca toate popoarele indoeuropene de atunci. Grecii
nu puteau înțelege corect modul de trai al tracilor, din
cauză că societatea și mitologia greacă aveau un
amestec de elemente din cultura indoeuropeană, cu puternice
influențe din Orientul Apropiat, aspect pe care îl
prezintă și limba greacă veche. Mare parte din mitologia
Greciei antice nu se încadrează în structura lui Dumézil.
Grecii nu puteau înțelege o societate clădită pe alte criterii
etice decât ale lor. Cum puteau ei înțelege fenomenele
sau aspectele sociale, religioase și morale ale
tracilor, ce sunt mult mai abstracte decât albinele și
clima? Vedem cât de incomplete sunt cunoștințele lui
Herodot, încât el însuși se îndoiește de informația corectă
pe care o auzise despre existența albinelor la nord
de Dunăre.
În concluzie, Herodot a spus adevărul și numai adevărul,
însă nu a cunoscut întreg adevărul. El ne oferă
totuși suficiente date, din care rezultă că strămoșii noștri
traci aveau o societate temeinic constituită, clar structurată
ierarhic, consfințită de religia vremii, în același fel
ca la toate popoarele indoeuropene de atunci, din nordul
Europei până în India. Nu avem motive să ne
rușinăm de strămoșii noștri. Erau cel puțin la fel de
virtuoși și onorabili ca toți indoeuropenii. Nu ne putem
rușina nici de ignoranța lui Herodot, ci numai de propria
noastră ignoranță.
Note
1 Teoria lui Dumézil a fost lansată în 1939. A fost dezvoltată,
printre alții, de Bernard Sergent (Les indoeuropéens.
Histoire, langues, mythes, Payot, Paris, 1995) sau profesorii
mei suedezi Folke Josephson și Gudmar Aneer. 2 Las pentru altă dată discuția despre unde a fost vatra de
formare a indoeuropenilor și neclaritatea dacă ei au fost
imigranți sau invadatori. Jean Best (Comparative IndoEuropean
Linguistics and Archaeology: Towards a Historical
Integration, în JIES, 17, 3-4, pag. 335, Washington 1989)
susține că arheologii obișnuiesc să gândească la nivel de
liceeni, iar înainte de sfârșitul anilor 1960 aveau în memorie
ambele războaie mondiale și credeau că vechii indoeuropeni
scriitori români de pretutindeni
192 PR
SAECULUM 5-6/2017 O
erau la fel de războinici și destructivi. El mai zice că noua
generație de arheologi, crescuți în state cu bunăstare,
transferă modelul lor de comodități și siguranță socială asupra
preistoriei. Jean Best nu discută despre distrugerea civilizații
de la Mohenjo Daro (Pakistan) sau a altor civilizații înfloritoare,
de către indoeuropeni. 3 În mitologia nordică: Frej și Freja, de unde vin rădăcinile
a sute de cuvinte germane, cum ar fi: Frau (femeie), Freulein
(domnișoară), freien (a cere în căsătorie o fată), Freier (pețitor,
care în română a intrat cu sensul între prost și ușor de păcălit),
Freierei (cerere în căsătorie), froh (vesel, voios, bucuros), frei
(liber, neconstrâns, independent), Freiheit (libertate), Freitag
(vineri), Frucht (fruct), Freude (bucurie, plăcere), Frieden
(pace), Freund (prieten, amică, ibovnică), fromm (folositor,
avantajos), frommen (vrednic, viteaz, blajin, smerit), Fron (posesiune
a zeilor, adj. sfânt, seniorial, muncă forțată, portărel
– observăm degradarea semantică de la ceva sacral la ceva
profan și opresiv, paralelă cu evoluția social-economică). De
asemenea sumedenie de derivate în limba suedeză: fru
(soție), fröken (domnișoară), fria (a se căsători), friare (pețitor),
frieri (cerere în căsătorie), fri (liber), fred (pace), frid (liniște,
absența conflictelor), fredlig (pașnic), frö (sămânță), fröjd (bucurie).
Vedem ce plăcut și frumos domeniu semantic a lăsat
acest cuplu armonios de zeități din categoria a treia. Mitologia
greco-romană asimilează zeități din matriarhat în categoria a
treia: Gea (Gaia), Afrodita (Venus, Venera), Demeter, Persefona,
Ceres, Diana (Artemis, Bendis).
Simboluri masculine sunt atestate arheologic abia începând
din neolitic. Divinități masculine din categoria a treia:
Eros, Priapus, Prometeu, Pan, Dionysos (Bacchus), zeul unei
societăți sedentare, ce a făcut o descoperire tehnică fundamentală,
adorată și azi. (Despre Dionysos, vezi Pro Saeculum
nr. 117, 1-2, 2017, p. 114-116.)
Unele divinități feminine din mitologia greco-romană sunt
vechi zeițe din matriarhat, asimilate ca soții sau fiice ale unor
zei din primele două ranguri, ori au fost violate și acceptate
cu o altă situație subordonată, în rangul trei. Atena (Minerva),
Themis, Muzele sau preotesele de la Delphi și Vestalele nu
corespund cu mitologia sau religiile indoeuropenilor și pot proveni
din matriarhat, de la pre-indoeuropeni. Atena fusese zeița
înțelepciunii și războiului încă din paleolitic și matriarhat. A fost
acceptată de indoeuropeni ca fiică a lui Zeus, iar Hefaistos a
încercat să o violeze. Ea a fugit, el a ajuns-o, ea i-a rezistat,
el a ejaculat pe piciorul ei, ea a fost dezgustată, s-a șters și a
rămas virgină. Acest mit, și încă altele, pot exprima alegoric
niște ample conflicte, petrecute între populația pre-indoeuropeană
matriarhală sedentară și indoeuropenii patriarhali,
sedentarizați. Atena cumulează funcțiile celor trei ranguri: e
zeița înțelepciunii, a războiului, protectoarea torcătoarelor și
țesătoarelor. Aceste funcții nu puteau să îi fi fost acordate de
către indoeuropeni, ci le-a păstrat din matriarhat. Atena patrona
meseriile rezervate femeilor: torsul, țesutul sau tricotatul,
ceea ce este o dovadă clară că acestea au fost inventate de
către femei. Țesutul și tricotatul se bazează pe sistemul numeric
binar, descoperit de femei în preistorie și folosit azi la
computere.
Alte personaje mitologice feminine, care la greci și romani
erau înfricoșătoare sau întunecoase, cum ar fi Hecate, Meduza,
Gorgona, Hydra, Amfisbena, Echidna, Euryale, Harpiile,
Pandora, Párcele (ursitoarele din infern) se pare că ar putea
fi foste zeități luminoase din matriarhat, detronate de către indoeuropeni,
ponegrite, culpabilizate sau diabolizate. Unele din
ele poate că deja erau expresia metaforică a unor anumite
rivalități de putere din matriarhat. 4 Acest ritual a lăsat urme în obiceiul nostru, că tatăl conduce
mireasa la altar și o oferă mirelui, apoi aceștia sunt
încoronați ca rege și regină. Regele la indoeuropeni primea
neveste secundare din clasele inferioare, însă drepturile acestora
și ale copiilor lor erau limitate. Părinții nevestei secundare
primeau daruri, avantaje, protecție. 5 De la acei strămoși războinici ne-a rămas obiceiul că
mirele ia în brațe mireasa și o trece peste prag. Nunta era la
început un ritual de pasaj. Pragul simboliza trecerea mirelui
și miresei de la o stare civilă la alta. În primele două ranguri,
femeia nu era egală cu bărbatul, îi era subordonată. 6 Cei mai săraci dintre indoeuropeni aveau cele mai bune
premize pentru a forma un cuplu fericit, neperturbat de criterii
economice sau de părerile altora. Acei oameni arhaici sunt
azi singurii al căror criteriu etic – egalitatea dintre femeie și
bărbat – poate fi unanim acceptat și recunoscut în drepturile
omului. Este singurul criteriu rămas valabil în etica noastră azi
și poate fi model pentru cei ce încă nu l-au adoptat în viață, în
cultura europeană sau în alte culturi. Multe aspecte din cultura
indoeuropenilor preistorici s-au păstrat până azi sub forma
unor frumoase obiceiuri tradiționale sau urâte prejudecăți și
apucături misogine, falocrate. 7 În mitologiile indoeuropene, există un conflict între
zeitățile de rangul trei și cele din rangurile superioare. Amintesc
doar războiul din mitologia nordică, dintre zeii buni numiți
Vaner (categoria 3) și zeii răi Asar (categoria 2 și 1) sau răzvrătirea
lui Prometeu. Dacă Marx și Engels ar fi avut
cunoștințele pe care le avem noi azi, ar fi pedalat pe lupta de
clasă. Spre dezamăgirea lor, zeitățile din rangul trei nu urmă-
resc să răstoarne structura socială, nu vor să ia locul celor din
rangul unu și doi, ci vor să fie recunoscuți ca egali, să înceteze
nedreptățile, să fie bine, liniște și pace pentru toți. Mitologia
din Biblie de asemenea are unele aspecte umanitare și un
ghimpe împotriva celor bogați și puternici, însă marxism-leninismul,
troțkismul și ce mai e, deși inspirate din cele mai generoase
idei biblice, nu își găsesc vreo legitimitate în mitologia
vreunui popor și vor rămâne la loc de frunte în istoria erorilor
de gândire.
Dacă ne-am încumeta noi să judecăm societățile indoeuropene,
din Europa de atunci și până în India, după criteriile
noastre etice de azi, cu totul nesemnificative pentru vremurile
de atunci, am putea recapitula structura tripartită a lui Dumézil
astfel:
Rangul unu: șmecherii, cu darul cuvântului, care îi mințeau
pe toți și culegeau toate avantajele posibile.
Rangul doi: bandiții, cu arma în mână.
Rangul trei: producătorii, cu uneltele în mână, care
hrăneau clasele superioare și erau mai mult sau mai puțin
apărați, mai sigur jefuiți, urgisiți, disprețuiți și pedepsiți pe
nedrept, ca Hefaistos, Prometeu, Sisif sau alții. 8 Mercur alerga peste tot și putea fi invocat ca protector
de către cei din toate clasele sociale: de la cei mai respectabili
regi, druizi și înțelepți inițiați în misterele oculte, până la cei
de la periferia societății arhaice, hoții. Pe treapta cea mai venerabilă
în societățile arhaice erau ocultismul și ritualurile mistice,
care se revendicau de la Mercur (Hermes Trismegistos),
ceea ce consolida funcția religioasă a regilor traci. 9 Războiul peloponeziac, între Sparta (liga peloponeziacă)
și Atena (liga de la Delos), a durat 27 de ani (431-404 î.Hr.).
Herodot a trăit între 484-420 î.Hr. Se pare că a scris istoriile
sale Ἱστορίαι / Historíai cam pe la anul 445 î.Hr. A apucat primii
unsprezece ani din războiul peloponeziac. 10 Din această importantă precizare a lui Herodot, rezultă
că geții sau dacii nu pot fi proto-traci, cum zice un lingvist pe
care îl apreciez prea mult ca să-l mai și numesc și să-l pun
de față cu eroarea, pe care o face aventurându-se în afara
domeniului său, neînarmat cu o metodologie riguroasă. E
regretabil, dar nu are nicio vină că nu i-au căzut în mână
cărțile lui Dumézil sau ale continuatorilor lui.