S-au făcut mult prea multe comentarii pe seama unei exprimări nefericite a unui domn ministru, ministru al învățămîntului, e drept, potrivit căruia cuvintele GREȘEALĂ și EROARE ar fi sinonime. Am avut parte și de un comentariu de specialist la emisiunea de la TV 1 dedicată unei vorbiri corecte. Deși există o mulțime de dicționare de sinonime, teoria generală a limbii consemnează principiul că sinonimie perfectă nu există, că limba nu tolerează sinonimia perfectă și tinde să instituie o cât de mică deosebire semantică între două cuvinte care par a fi sinonime. Această deosebire semantică între două sinonime se vede din faptul că există anumite contexte în care cele două cuvinte nu se pot înlocui unul cu celălalt. Oamenii fac greșeli, dar nu „fac erori”, cum greșit s-a exprimat același ministru. Erorile se comit!

Ceea ce face un copil nu se poate numi eroare, ci greșeală. La fel, când faci un dezacord gramatical, accea este greșeală, nu eroare. Eroarea pote fi constatată în comentariul unui specialist: Este o eroare să crezi că există sinonimie perfectă! Greșeala se face la tot pasul și are un grad de gravitate foarte scăzut! Toți suntem supuși greșelii! Dar nu putem spune că suntem cu toții „supuși erorii”! Eroarea apare le persoane de la care ai anumite pretenții sau își arogă un statut intelectual mai deosebit! Eroarea conține în ea și un calcul care nu se confirmă a fi corect, nu este spontană, cum este greșeala.

O soție infidelă greșește, păcătuiește, dar în niciun caz nu poți spune că este vorba de o eroare! Este o eroare dacă nu a păcătuit cu cine merita sau trebuia!…
Greșeala, ca greșeala, dar și ca cuvînt, ne întâmpină la tot pasul. Eroarea, nu numai că este un neologism, dar lipsește din vocabularul a milioane de vorbitori, în timp ce greșeala este un cuvînt de toți românii cunoscut.
Așadar, distinsa colegă a greșit ca atitudine, s-a grăbit să corecteze, iar din comentariul domniei sale s-a văzut că este în eroare, nu stăpânește suficient de bine teoria generală.

La câteva minute distanță, pe același post TV s-a vorbit despre „prețul ouălor”. Eu aș zice „prețul ouălelor”. Cum este corect și de ce?
Menirea specialistului nu este să stabilească „cum e corect?”, ci să explice cum s-a ajuns să avem două forme concurente: ouălor și ouălelor! Asta am încercat să explic, cu ceva ani în urmă, pe paginile acestui site. Iată textul:

.

Am primit din partea unor cititori altă întrebare: cum este corect: VOPSITUL OUĂLOR sau VOPSITUL OUĂLELOR? Răspund citând din cartea mea Îndreptarea Îndreptarului ortografic

48. óu, pl. óuă, art. óuăle, gen. óuălor
*
De mai multe ori le-am cerut studenţilor, la seminar, să-mi răspundă cât mai prompt, mai repede, fără să se gândească prea mult, care este forma de genitiv plural de la ou. În marea lor majoritate, aceştia îmi răspundeau ouălelor : preţul ouălelor a crescut. După ce se mai gândeau puţin, după modelul case-caselor, reveneau : ouă-ouălor. Ce poate fi mai simplu ?!
Şi totuşi, de ce nu “sună” bine acest ouălor, în vreme ce ouălelor ne vine mai repede în minte, ca genitiv de la ouă ?
Mai întâi să observăm că acest cuvînt reprezintă o anomalie : formează pluralul cu -ă, fonem tipic pentru singular. Îl mai regăsim numai în doi, două. În amândouă cuvintele, la origine a fost intenţia de a marca pluralul, în modul cel mai legiuit cu putinţă, prin -e, ceea ce ar fi dat naştere diftongului ue : *oue, *doue, diftong inacceptabil în limba română. Aşadar, raţiuni fonetice, de eufonie, au impus această aberaţie din perspectiva morfologiei româneşti : -ă ca semn al pluralului. De unde deducem încă o dată că eufonia (fonetica) prevalează în faţa morfologiei. Cu alte cuvinte, dacă ne “sună” mai bine ouălelor, atunci acesta este genitivul plural de la ou şi nu altul !

Mai rămâne întrebarea : de ce “sună” mai greoaie forma ouălor ? Credem că răspunsul este legat de aspectul celorlalte substantive româneşti la genitiv plural : caselor, fetelor, oamenilor, timpurilor etc. Indiferent de genul lor, aceste substantive exprimă pluralul genitiv printr-un morfem de genitiv plural, -lor, precedat însă de un e sau i, adică de o vocală anterioară. Ca sonoritate, genitivul plural românesc este -elor sau -ilor, aşa “sună” româneşte. De aceea, de la ouă nu prea se poate pleca pentru a-i adăuga morfemul de genitiv plural -lor, fiind preferată forma articulată ouăle (+ -lor), prin care obţinem secvenţa -elor şi, în final, ouălelor, în vreme ce ouălor este stingher şi straniu pentru urechea românilor. Chiar dacă, stricto sensu, este conform regulilor morfologiei. Dar nu şi cu “sunetul limbii” (sic). Acesta, adică eufonia, fonetica, prevalând faţă de morfologie.