GIL  ANDRIESCU,

ce naiba căutai tu pe 22 decembrie, pe post de Cerber la Televiziune?!

 

 

 

Pe 22 decembrie 1989 am plecat dimineață de acasă ca să fac la Policlinica Sahia o rețetă pentru Ionuț, fiul meu de 8 ani! Policlinica Sahia, peste drum de ASE de pe Dorobanți. Orașul pustiu, pustiu. Cu medicamentele în buzunar m-am dus spre Universitate, spre CC, direcție care în ajun fusese blocată în dreptul la Podgoria. Acum, nici țipenie de soldat. Am auzit niște rafale dinspre Ateneu și am luat-o într-acolo. Nu vă duceți, m-a avertizat singurul trecător întâlnit, care mi-a zis că vine din parte aceea. Sunt o mulțime de morți!

M-a privit contrariat că nu țin seama de avertismentul său. Când am ajuns în față la CC tocmai dispăreau ultimele atelaje militare, taburi și camioane, lăsând Piața Palatului la discreția amatorilor. În urma lor, niciun mort…

Au început să se adune oameni tot mai mulți, se formau grupuri-grupuri, spontane, și comentau evenimentele. La un moment dat a apărut un helicopter și a lansat niște fluturași, care ne avertizau să nu ne alăturăm huliganilor(?). Nu mai țin minte termentul exact. Textul era scurt. Îmi pare rău că nu am păstrat un fluturaș, mi-a trecut prin cap ideea, dar mi s-a părut un gest penibil…

Nu se scandau lozinci, nu se hăulea, cam toți cei de față erau curioși să vadă ce va urma. Cam toți, oameni de bună condiție. Tipic bucureșteni!

La un moment dat a apărut în balcon Ceaușescu cu o porta voce. M-am mirat că nu mai are la dispoziție instalație de amplificare. Ditamai Ceaușescu, cu porta voce în mână…

Ne-am apropiat să auzim ce va spune, dar s-a ițit din primele rânduri un individ care a rupt de la intrare un steag, a făcut din el un soi de retevei și l-a aruncat spre balconul din care Ceaușescu voia să ne vorbească. În spatele lui Ceușescu au apărut doi inși, ca să-l apere, părea, și l-au tras înăuntru. N-a apucat să spună decât „Tovarăși, tovarăși”, de mai multe ori, huiduielile i-au acoperit retragerea, îmi dau seama acum – forțată!

Scena aceasta a mai încălzit atmosfera.

Vag, mi-aduc aminte de venirea unui camion – sau două, din care au coborît câteva zeci de tineri, la poarta din Onești a clădirii. Momentul este relatat mai convingător de Ana Blandiana, care se afla în apropiere. Eu mă aflam pe lângă fântânile din marginea pieței, alături de Mircea Ciobanu, de la Cartea Românească.

Ce-mi aduc bine aminte este că în jurul clădirii se păstra o distanță de circa zece metri, nimeni nu încerca să se apropie și să intre în clădire. „Am afluit” spre Bibliotecă și am văzut că lumea începe, unul câte unul, să se apropie de poarta Onești și să dispară în clădire. Se deschisese poarta fără ca cineva măcar să împingă în ea!… Pur și simplu, cei de afară erau invitați să intre înăuntru! Primii care au intrat se pare că au fost cei aduși cu camionul, despre care a vorbit de mai multe ori Ana Blandiana și Romulus Rusan.  Mi-ar prinde bine o discuție cu dînșii, dar până acum nu s-a ivit ocazia…

După ani de zile, la lansarea unei cărți a dlui Mangu, un domn amiral, fost șef al DIA, a vorbit foarte convingător și informat, cu detalii, despre revolta populară care l-a dat jos pe Ceaușescu. L-am întrebat, ca unul care a fost de față: dar cine a deschis, domnule amiral, poarta să se intre în clădirea CC când nimeni, dintre miile de bucureșteni aflați în piață, nu se arătase doritor să intre peste Ceaușescu în clădirea CC?! Porțile de la CC, se poate vedea și azi, sunt atât de solide că nici cu tancul nu le puteai forța!…

Domnul amiral nu mi-a răspuns la întrebare. I-o mai pun o dată, acum!…

Apoi a venit helicopterul, a aterizat și a plecat, și imediat au apărut pe terasa clădirii indivizi care ne făceau semne victorioase, au apărut alții și în celebrul balcon, și apoi un zvon, un îndemn: hai la televiziune!

Am plecat spre casă, să duc medicamentele și să dau telefoane, lui frate-meu mai întâi, care a fost primul constănțean care „a aflat”! I-am mai dat telefon și lui Radu Ruba. Și nu mai țin minte cui!…

În drum spre casă m-am intersectat cu un grup care venea dinspre Radio, poate chiar de acolo. Păreau un grup de răsculați, gălăgioși, viforoși, deciși la orice. Mărșăluiau spre CC, să-l dea jos pe Ceaușescu… În fruntea lor, colegul meu Cornel Antim Țânțu. A strigat la mine, înfierbîntat: Ioane! Hai cu noi, băi, Ioane, nu-ți fie frică!…

Mi-a plăcut îndemnul și l-am ținut minte. L-am băgat în cartea pe care am dedicat-o acelor zile, în curs de apariție…

Acasă am deschis televizorul, nu transmitea încă nimic, apoi a apărut ce am văzut cu toții. În fruntea revoluționarilor care „au învins”, Mircea Dinescu. Îl cunoșteam bine! Pe jumătate amuzat, pe jumătate emoționat, am „acceptat” situația. Apoi am început să intru la griji văzând ce bezmeticeală era la televiziune. Or s-o propage în toată țara, mi-am zis. Îl știam prea bine pe Mircea Dinescu ca să stau deoparte când el părea că luase în mână frâiele Țării. El și ceilalți din grupul de „zurbagii” năuci care se dădeau în stambă în văzul tuturor. Oferind un model periculos pentru restul instituțiilor, al populației… Mă întreb și azi cum ar fi evoluat lucrurile dacă nu debuta „revoluția” noastră prin acea înscenare haotică, de prost gust, iresponsabilă?!

Așa că mi-am zis că e de datoria mea, care-l cunosc pe Dinesc, să mă duc acolo, să-l mai strunesc. Să-i dau peste mână! Aveam asupra lui un ascendent moral, la data aceea.

Am plecat la televiziune. Pe jos sau cu Oltcit-ul meu?, nu mai știu! Mai degrabă cred că pe jos, căci, mi-aduc aminte, pe la statuia Aviatorilor l-am întâlnit pe alt coleg, Ion Budescu. Eu spre televiziune, el dinspre televiziune… Ne-am strâns mâna și eu am grăbit spre televizune, unde deja se adunase ceva lume. M-am dus spre grupul care se formase la intrarea în clădirea turn, încercând să pătrundă în clădire. Nu se putea, la ușă cineva bloca intrarea și lăsa numai, din când în când, să intre câte unul. Cineva acela, Cerber al Televiziunii libere, era un bun cunoscut, pot spune prieten, actorul Gil Andriescu, de la Teatrul din Constanța. Mă despărțeau de el vreo cinci-șase cercuri de bucureșteni care încercau să intre.

Și-n clipa aceea mi s-a întâmplat ceva cu totul ciudat, chiar dacă nu era prima oară! Am avut un lapsus! Am vrut să-l strig și să-i atrag atenția asupra mea și mi-am dat seama că-i uitasem numele! Am avut din când în când asemenea blocaje, la numele de persoane… Cel mai penibil, când m-am dus în biroul decanului, cu o carte în mână, și când să-i scriu dedicația, n-am mai știut pe ce nume s-o fac!… Numele mic nu mi-l aminteam!… Al decanului!

Grija mea, în acele clipe, mi-aduc bine aminte, a fost ca Gil să nu-și dea seama că i-am uitat numele. Ar fi fost jignitor, mi-am zis. Deh, oisive jeunesse… Par delicatesse…

Privirile noastre s-au intersectat o clipă – sau așa mi s-a părut mie, și nimic… Am zis să aștept oleacă să-mi aduc aminte.

S-au auzit voci cerând „faceți loc, a venit domnul Dan Deșliu!” I s-a făcut loc și a intrat… Spre disperarea mea!… Ce căuta acolo individul?!…

Am mai stat câteva momente, beștelindu-mi alcătuirea psiho-fiziologică, care mă lăsa de căruță tocmai într-un asemenea moment. Apoi iar voci și freamăt: „Faceți loc, domnul general Voinea!”

Eh, când am văzut că a venit un general m-am liniștit, mi-am zis că încap lucrurile pe mâna profesioniștilor și vor fi dați la o parte zurbagiii! M-am tras afară din înghesuială, zicându-mi că pericolul a trecut. Mai zăbovind pe acolo l-am întâlnit pe – iar acum, scriind, am iar un lapsus, pe cel care peste câteva luni avea să fie președintele televiziunii. I-am uitat numele!… Răzvan Teodorescu!

Am schimbat câteva cuvinte și impresii cu Răzvan Teodorescu. El parcă a spus: se aude că au intrat țiganii în vila lui Ceaușescu și o devastează! Sunt tablouri de valoare acolo! Ar trebui mers acolo!… Până să se hotărască, eu am și pornit într-acolo!

Altă poznă: nu știam exact care este vila lui Ceaușescu. Mă plimbasem deseori prin zonă și eram încredințat că vila lui Ceaușescu nu putea fi decât pe malul lacului!… Am luat-o spre lacuri, pe Primăverii, am ajuns pe actuala stradă Mircea Eliade, am străbătut-o de la un capăt la altul, liniște, rar câte un trecător…

Era clar: nu aveam ce face mai bun decât să mă întorc acasă. Am luat-o pe bulevard de la Bordei spre statuia Aviatorilor…

Cu cât mă apropiam, lumea se îndesea, spre Televiziune. M-am pomenit cu o mirare: cam mulți țigani pe carosabil!… Poate și pentru că de mai multe ori, plimbându-mă prin Herăstrău, remarcasem că țiganii nu-l prea frecventează, nici parcul, nici Șoseaua… Acum erau puzderie…

Semn rău!, mi-am zis…

…Ar mai fi de povestit ședința ce s-a ținut în seara aceea la Uniunea Scriitorilor, jenant de penibilă!, dar mă întorc la GIL ANDRIESCU al meu.

…Prietene, au trecut de atunci atâția ani și eu am tot zis că întâmplarea ne va face să ne întâlnim pe vreundeva, la Constanța sau în București, ca să te întreb ce naiba căutai, Gil, la poarta Televiziunii, pe post de Cerber, știind (de unde, de la cine?) pe cine să lași să intre? Aveai o listă? Îi știai pe dinafară?…

Întrebări ușor răutăcioase, dar întrebări sunt oricum destule la care, probabil, tu ne poți ajuta să găsim răspuns!

Te rog, dragă Gil, să mă ierți dacă-ți fac vreun neajuns cu aceste rânduri, dar întâmplarea este de vină, întâmplarea că nu s-a întâmplat să ne mai vedem la Zorile sau la frate-meu acasă de atât amar de vreme! Adică Destinul! Nu-l putem ocoli! Nici tu întrebarea mea… Am așteptat aproape 25 de ani ca să nu scriu acest text! Din păcate, nu suntem nemuritori, nici tu, nici eu, așa cum am merita…

Să ne vedem sănătoși și bucuroși de revedere! Doamne, ajută!

 

 

10.11.2013

 

Ion Coja

 

PS Pentru mine Gil Andriescu este unul dintre actorii mari care nu au avut norocul să li se dea un rol pe măsură în niciunul din filmele în care a jucat. Din păcate, Sergiu Nicolaescu nu i-a dat nici la revoluție un rol mai acătării… Păcat! Un mare regizor închipuit acest Nicolaescu! Cred că nu era zdravăn la minte. Și nebun, și profund imoral! Iar ca actor, o catastrofă!

Pe când Gil al nostru…