Nicolae Ceauşescu şi Mareşalul Ion Antonescu
Prof. univ. dr. Gheorghe Buzatu

Duminică, 23 Octombrie 2011
Dacă n-ar fi fost în esenţa lor tragică, faptele relatate ar fi pline de farmec şi cum
să nu fie astfel, când luăm cunoştinţă de destinul într-adevăr fericit al unui
document fundamental dintre cele purtând semnătura unui personaj istoric – l-am
numit pe Mareşalul Ion Antonescu – desemnat categoric de opinia publică
naţională în urmă cu vreo cinci ani pe prima poziţie în topul MARILOR
ROMÂNI din toate timpurile, iar integrarea documentului în desfăşurările
istorice îl plasează într-un moment decisiv al participării României la cel de-al
doilea război mondial – lovitura de stat de la 23 august 1944. Nu revenim asupra
evenimentului, studiat în profunzime şi larg comentat de istoricii români şi
străini, dar nu numai de ei[1], desfăşurările fiind de-acum binecunoscute în
globalitate – premise, declanşare, desfăşurare şi consecinţe, imediate ori
îndepărtate, suportate şi în prezent[2]. Este motivul pentru care nu revenim cu detalii în privinţa
faptelor survenite, limitându-ne a preciza că, în seara de 23 august 1944, la câteva ore după ce au fost
arestaţi în faimosul „Salon galben” al Casei Albe din spatele Palatului Regal din Bucureşti, Mareşalul
Antonescu şi Mihai Antonescu, aflaţi închişi sub pază în safe-ul de la etaj al clădirii, au reuşit să-şi
facă unele însemnări, cu acordul militarilor de gardă. Toate notele olografe ale prizonierilor au ajuns,
fără dificultate, se înţelege, în mâinile puciştilor. Cu o singură excepţie, remarcabilă: ex-mareşalul a
avut inspiraţia de a aşterne pe hârtie împrejurările şi consideraţiile pe marginea celor survenite, în orele
imediat precedente, în „Salonul galben”. Din câte cunoaştem, relatarea lui Ion Antonescu, surprinzând
episodul decisiv al loviturii de stat, declanşarea şi arestarea celor doi actori principali, liderii regimului
doborât, nu numai că sub raport cronologic conţinea primele impresii asupra celor petrecute (care
ulterior nu mai aveau cum şi de ce să fie modificate), dar excela – funcţionând primatul incontestabil al
poziţiei şi calităţii „sursei”! – la capitolul probitate. Valoarea remarcabilă a „sursei”, în mod sigur, va
înfrunta cu succes scurgerea nemiloasă a timpului, ceea ce ne oferă un nou şi temeinic argument
pentru situarea Mareşalului Antonescu nu atât între actorii de primă mărime ai Istoriei, ci deopotrivă
între observatorii ei exemplari şi care, în privinţa faptelor la care au participat ori le-a provocat, au
ştiut să „vadă” şi să „transmită”!
Un document descoperit în chip miraculos şi ajuns în mainile lui Nicolae Ceauşescu
Aşa după cum se poate constata, textul Mareşalului Antonescu era adresat Istoriei, chemată „să
judece”, fiind semnat, datat – 23 august 1944 şi localizat – scris în celulă. Ţinând seama de consecinţele
interne catastrofale ale actului din 1944, prăbuşirea ţării şi ocupaţia militară barbară a Armatei Roşii,
considerăm că dispariţia documentului original, în condiţiile specifice momentelor din august 1944, a
reprezentat implicit, în chip cu totul curios, condiţia sine qua non a salvării sale PENTRU ISTORIE.
În ziua următoare compunerii lor, „Însemnările din celulă” s-au pierdut în urma bombardamentului
aerian german asupra Palatului Regal din Bucureşti, în contextul represiunilor ordonate de Adolf Hitler
drept răspuns la destituirea regimului antonescian pro-german şi la schimbarea poziţiei României în
Războiul Mondial din 1939-1945. Numai în chip miraculos, tot atunci, deci la 24 august 1944,
documentul dispărut printre dărâmături a fost descoperit de căpitanul Gheorghe Teodorescu, din
corpul de gardă al Palatului Regal, iar acesta, după mai mult de 35 de ani, mai precis la 20 mai 1980, la
prezentat lui Nicolae Ceauşescu, chemat să aprecieze „asupra valorii politice şi istorice”. Apreciind
în mod just valoarea excepţională a „Însemnărilor din celulă”, Nicolae Ceauşescu le-a depus spre
păstrare în fondurile centrale ale Arhivelor Naţionale ale României din Bucureşti, ele având să fie
valorificate prin publicare după evenimentele din 1989, începând din 1991.
Redăm conţinutul Memoriului generalului-maior (r) Gh. Teodorescu, adresat lui Nicolae Ceauşescu, în
anul 1980:
Memoriul lui Gh. Teodorescu, general-maior (r), adresat lui N. Ceauşescu, în problema unui
document semnat de mareşalul Ion Antonescu
Cancelaria C.C. al P.C.R.
Nr. 2 734/2.VII.1980
ARHIVA
Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R.
Nr. 3 697/31.XII/1980
„Mult stimate tovarăşe Nicolae Ceauşescu, Secretar General al Partidului Comunist Român, Preşedinte
al Republicii Socialiste România,
Comandant Suprem al Forţelor Armate,
Vă prezint alăturat, în copie, însemnările făcute de mareşalul Ion Antonescu, la 3 ore după ce a fost
arestat la Palatul Regal, în după-amiaza zilei de 23 august 1944. Ion Antonescu, presupunând că va fi
omorât chiar în acea noapte, a scris aceste însemnări, ca ultimele lui gânduri, considerând că ele vor fi
găsite şi cunoscute cândva. Subsemnatul, sunt general maior în rezervă Teodorescu Gheorghe, care am
servit în forţele armate timp de aproape 45 de ani, până în ianuarie 1976. La 23 august 1944 aveam
gradul de căpitan şi comandam subunitatea de gardă a Palatului Regal, participând direct împreună cu
unii din subalternii mei la arestarea lui Ion şi Mihai Antonescu şi a principalilor lor colaboratori. Unul
din militarii care făcea paza lui Ion Antonescu la etajul Casei Regelui unde era închis, mi-a raportat a
doua zi că în seara de 23 august în jurul orei 21,00 I. An¬tonescu i-a cerut la un moment dat un creion
şi că pe când se credea neobservat a luat la întâmplare un caiet cu coperte vişinii de pe un raft din
camera în care se afla închis şi că a scris foarte mult în acel caiet, după care l-a pus la loc. În ziua de 24
august 1944, casa regelui unde fusese reţinut Antonescu a fost lovită cumplit de câteva bombe în
timpul raidurilor aviaţiei hitleriste şi transformată în ruine. Între două bombardamente, împreună cu
militarul care-l văzuse pe Antonescu scriind, am găsit printre dărâmături o agendă pe anul 1930 a
fostului rege Carol al II-lea, în care I. Antonescu făcuse aceste însemnări, de fapt testamentul său
politic. Asupra valorii politice şi istorice a acestor însemnări las la latitudinea factorului de decizie să
hotărască. Prezentându-vă Dumneavoastră acest document, vreau să subliniez încă o dată ataşamentul
meu faţă de Patrie, Partid şi faţă de Dumneavoastră, tovarăşe Comandant Suprem.
Caietul original cu însemnările mareşalului Ion Antonescu se găseşte la mine, urmând ca asupra
destinaţiei sale să îndeplinesc ordinul Dumneavoastră.
General-maior (r) Gh. Teodorescu”
20.V.1980
2 ex. IR/FV
I.R.N. VIII/134/1. VII [3] Nicolae Ceauşescu vroia să-i ridice o statuie Mareşalului Antonescu
Nicolae Ceauşescu nu a fost un admirator al Mareşalului Ion Antonescu.
Nici nu avea cum. Sub regimul Antonescu, Nicolae Ceauşescu, comunist
declarat şi recunoscut, s-a aflat în detenţie la Jilava, Caransebeş sau Tg.
Jiu, iar documentele de care dispunem l-au înregistrat consecvent între
opozanţii de frunte ai regimului[4]. După 1944-45, N. Ceauşescu, ca
membru activ al conducerii superioare a UTC şi, apoi, a PCR, a avut un
rol proeminent, fiind în continuă ascensiune, până la ocuparea poziţiilor
supreme pe linie de partid şi de stat, în 1965-1967. Fiind investit în
martie 1974 Preşedinte al României, N. Ceauşescu nu a ignorat la un
moment dat, către sfârşitul anilor ’80, pe atunci când era preocupat de
finisarea proiectului Casei Poporului, ca pe splaiul dâmboviţean al
construcţiei faraonice să se ridice un impozant monument[5] – acela al
Mareşalului Ion Antonescu!
Nu vom încheia acest capitol, fără a ne referi la cazul romanului Delirul. După cum se ştie, un „caz”
devenit celebru, intervenit într-un moment când Nicolae Ceauşescu se afla încă – orice s-ar zice – pe
culmile afirmării sale politice interne şi internaţionale. Celebritatea şi-a avut originile în multiple
motive: Autorul romanului era Marin Preda, unul dintre marii prozatori români, iar eroul operei nu era
altul decât Mareşalul Ion Antonescu. În momentul apariţiei Delirului (1975), Mareşalul era încă, după
exact trei decenii de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial (?!), un nume interzis în România, iar
cartea lui Marin Preda s-a bucurat rapid de două ediţii (ianuarie şi august 1975), difuzate într-un tiraj
impresionant. Faptul a provocat nelinişte, în anume cercuri „intelectualiste” de la Bucureşti, obişnuite
după 1944-1945 cu pagini literare penibile consacrate lui Ion Antonescu, precum pseudo-romanele
fabricate de I. Ludo ş.a., în URSS şi în Germania, „Literaturnaia Gazeta” ori „Der Spiegel”, au
reclamat „reabilitarea pe cale epică” (sic!) a ex-mareşalului. Unele condeie înfierbântate au acuzat că
Nicolae Ceauşescu în persoană putea fi bănuit de reabilitarea lui Ion Antonescu, deşi era clar pentru
oricine – după cum a observat Mihai Ungheanu – că Marin Preda, un scriitor de geniu şi o conştiinţă
literară profundă, nu trebuia să fie bănuit că ar fi executat „o comandă politică”.
În 2002, la împlinirea a 120 de ani de la naştere, am coordonat şi editat volumul colectiv „Mareşalul
Antonescu la judecata Istoriei. Contribuţii, mărturii şi documente”[6], în care am găzduit cu deosebită
plăcere contribuţia lui Mihai Ungheanu consacrată integral „cazului” Delirul[7] şi conotaţiilor sale
relevante. În cuprinsul anexei III, cititorul poate regăsi paginile respective, inclusiv unele note ale
Securităţii din 1975 constatând „pulsul” difuzării Delirului.
——————————–
[1] Gh. Buzatu, Istoriografia şi izvoarele, în Istoria Românilor, IX, România în anii 1940-1947,
coordonator – Dinu C. Giurescu, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2008, p. XXVII şi urm.
[2] Aurică Simion, Preliminarii politico-diplomatice ale insurecţiei române din august 1944, ClujNapoca,
Editura Dacia, 1979; Gh. Buzatu şi colaboratori, Din istoria unei zile, Iaşi, 1979; Gh. Buzatu,
coordonator, Actul de la 23 august 1944 în context internaţional. Studii şi documente, Bucureşti,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1984; M. Varia, 23 august 1944. Studiu, Bucureşti, 1993
(xerografiat); Istoria PCR. Sinteză. Documente, 5, Bucureşti, f.a.; Gavriil Preda, coordonator, 23
august 1944. Evaluări şi controverse, Ploieşti, Mileniul III, 2006; Gh. Buzatu, ed., Trecutul la judecata
istoriei. Mareşalul Antonescu – Pro şi contra, Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2006; Gh. Buzatu,
Antonescu, Hitler, Stalin, I-III, Ploieşti, Râmnicu Vâlcea, Iaşi, 2005-2009; ediţia a II-a, anastatică,
Iaşi, Tipo Moldova, 2010.
[3] Gheorghe Buzatu, Mircea Chiriţoiu „Agresiunea comunismului în Europa, vol.II, – Documente din
arhivele secrete: 19441-1989, Bucureşti, Editura Paideia, 1989, p. 150 şi Gheorghe Buzatu, „Nicolae
Ceauşescu – Biografii paralele. Stenograme şi Cuvântări Secrete. Dosare inedite. Procesul şi Execuţia.
Iaşi, Editura TipoMoldova, 2011.
[4] Tabelul nominal cuprinzând comuniştii din „categoria A” – Cezar Mâţă, Serviciile secrete ale
României în Războiul Mondial (1939-1945), Iaşi, Casa Editorială Demiurg, 2010, p. 356 (locul 111
într-o listă de 793 de persoane).
[5] Informaţie transmisă cu titlu confidenţial (septembrie 1995), de general Ion Coman.
[6] Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2002, 463 p. (Colecţia Românii în istoria universală, nr. 96);
ediţia a II-a, sub titlul Trecutul la judecata Istoriei. Mareşalul Antonescu – Pro şi contra, Bucureşti,
Editura Mica Valahie, 2006, 638 p..
[7] Gh. Buzatu, coordonator, Mareşalul Antonescu la judecata Istoriei, pp. 435-455.
.
.
.
Sursa: http://www.art-emis.ro/istorie/671-nicolae-ceausescu-si-maresalul-ion-antonescu.html