Am primit de la dl MARIAN ILIE textul următor

„Unii zic ca Liiceanu si Plesu erau trimisi de Secu sa-l supravegheze pe Constantin Noica. Cum sa nu crezi asa ceva, daca stai sa constati ca „discipolii” n-au invatat nimic (NIMIC) de la Maestru ci, dimpotriva, au facut si fac tot ce le sta in putinta sa distruga insusi „Sentimentul romanesc al fiintei”, ca „Modelul cultural european” pe care ei il cultiva este cu totul altceva decat cel pe care Maestrul s-a opintit sa li-l insufle, ca in paginile scrise de ei nu veti gasi nici macar doua „Pagini despre sufletul romanesc”, ca cele „Sase maladfii ale spiritului contemporan” descrise de Noica s-au metrastaziat pur si simplu intr-insii…Cititi pe prim ul link raspunsurile lor si cautrati sa intelegeti rostul prezentei lor la Paltinis – nu-l veti intelege decat aplecandu-va asupra citatului de mai jos din Plesu:
„Îmi amintesc că făcusem aproape un sindrom de colecţionar, dornic să-şi completeze „insectarul“: cum auzeam de cineva din cei „vechi“, mă duceam repede să-l cunosc. Aşa am ajuns la Nichifor Crainic, la P. Benedict Ghiuş, la Nicu Steinhardt, la Alexandru Paleologu etc. Şi la Institutul de Istoria a Artei erau câţiva foşti-tineri, elevi ai lui Vianu, ai lui Călinescu. Ion Frunzetti, asistenul lui Tudor Vianu, mi-a fost profesor. Edgar Papu, la fel. Deci, m-am format în jurul câtorva puşcăriaşi şi în jurul câtorva interbelici. Acum, ni se reproşează asta. Se spune că suntem demodaţi, că idolatrizăm interbelicul. Păi, ce să idolatrizez, anii ’50?”
Ptiu, afurisita treaba si cu „insectarul” asta al lor!

Citeste mai mult: adev.ro/mwqau3 ”

Am citit interviul din „Adevărul” și-l recomand cititorilor, au ce afla dacă-l citesc cu atenție.

Și fac următorul comentariu:

Încep și eu să cred că nu este lucru curat prezența insistentă a celor doi învățăcei în preajma lui Noica. Au zis și despre mine unii că l-am „țuțărit” pe Petre Țuțea din însărcinarea Securității, dar situația diferă net prin ce s-a întâmplat după 1990: amândoi filosofii turnători la Securitate nu au arătat nici cea mai mică simpatie sau aderență la lumea legionară căreia îi aparținuseră Noica, Nichifor Crainic, Steinhardt, Benedict Ghiuș, Petre Țuțea. Atunci, te întrebi: din ce impuls sufletesc a pornit interesul lui Pleșu pentru acești legionari emblematici și, aș zice, ireversibili? Nu poți fi atras de aceste mari figuri ale lumii legionare fără să te simți solidar cât de cât cu camarazii acestor mari spirite românești! Întrebarea se justifică și prin faptul că Pleșu se trage dintr-o mamă comunistă cu stagiu în ilegalitate, beneficiind de avantajele vestitei „origini sociale sănătoase”, de luptător anti-legionar, anti-fascist, anti-capitalist, anti- tot ce este românesc, la urma urmelor! De unde interesul său pentru marile figuri legionare de vreme ce nu le-a împărtășit crezul politic și moral nici el, nici neam dee neamul său?!
Da, era un oarecare risc să-i frecventezi pe Crainic sau Țuțea, un risc pe care ți-l puteai asuma numai dacă nutreai cât de cât niscai „simpatii legionare”. În lipsa acestor simpatii, nu aveai ce căuta în compania numiților Noica sau Ghiuș decât dacă te trimitea Securitatea în misiune!
Ba aș merge mai departe, cu riscul de a păcătui: fratele meu a fost coleg de spital la Tulcea cu tatăl lui Pleșu, iar în dosarul său de la Securitate sunt câteva turnătorii pentru care fratele meu nu avea încotro și, fără să-i facă nicio plăcere, dimpotrivă, se vedea obligat de logica faptelor să-l bănuiască de turnătorie pe medicul chirurg Pleșu, cu care altminterea avusese relații bune, colegiale, amicale. Mie nu mi-a dat voie să fac publică suspiciunea privindu-l pe tatăl filosofului… Iată, acum vorbesc pentru prima oară de această circumstanță …atenuantă a nemerniciei lui Andrei Pleșu: l-o fi tras taică-su după el în armata de informatori și colaboratori ai Securității! Și așa se explică cel mai ușor prezența lui Andrei Pleșu în structurile de conducere ale CNSAS: căuta urmele turnătoriilor făcute de membrii familiei, să le șteargă!

N-am încotro acum și pentru răul imens făcut de Andrei Pleșu românilor după 1990 nu mai are unde să încapă nici cumsecădenie, nici menajamente pentru un asemenea individ, și întreb: se trage oare Andrei Pleșu din părinți colaboratori cu securitatea, cu regimul pe care Andrei Pleșu susține că l-a combătut? Anti-românismul lui Pleșu, ca și moralitatea sa precară, sunt moștenire din familie sau achiziție personală?

Subliniez: Lipsa de moralitate a lui Andrei Pleșu trebuie avută în vedere de toți cei care îl citesc, oricât ar fi de fermecați de „literatura” lui Pleșu. Talent are, secătura! Scrie bine, cu subtilități stilistice rarisime. Dar „science sans conscience c-est l-abime de l-ame”, parcă așa scria la vederea tuturor studenților și profesorilor în amfiteatrul Hasdeu… Și mă minunez, cutremurat: La ce mai sunt bune cărțile, dacă un om care a citit (și scris) atâtea cărți a rămas neschimbat, moare mâine-poimâine la fel de ticălos cum s-a născut!

Eu – că nu pot ocoli subiectul, în schimb, dinainte de 1990 m-am angajat la un proiect publicistic și literar de recuperare a adevărului despre legionari, adevărul despre calitatea umană a celor ce au purtat fala și stigmatul de legionar! Iar când după un schimb de scrisori cu Noica acesta m-a invitat la Păltiniș, mi s-a părut exagerat gestul de a călări ore în șir trenul și autobuzul, când, la cinci minute distanță îl puteam vizita pe Petre Țuțea… Mi-era destul cât mă marcaseră cei doi mentori: Alexandru Graur și Petre Țuțea! Ce mai rămânea din mine dacă mă băgam și sub ascultarea lui Noica?!… Corvoada drumului până la Păltiniș Noica o gândise ca făcând parte din drumul inițiatic, era o probă de „anduranță” deloc ușoară, mai ales dacă era să se repete, cazul celor doi peripatetici, în vizită de câte ori la Păltiniș?!… Deh, sarcina de partid sau de servici, nu te joci cu ea!… Încerc să-mi imaginez cum se sfătuiau între ei cele două pușlamale privind strategia abordării marelui naiv care a fost Constantin Noica! Strategia „teatrului” pe care l-au jucat ani de zile în prezența lui Noica! Nu le era nici rușine, nici silă sa se uite unul la altul?!

Oricum, îl felicit pe autorul comentariul din fruntea acestor rânduri. A descoperit detaliul prin care cei doi s-au dat de gol: Lipsa lor de înțelegere și de empatie minimă față de „cea mai spirituală mișcare ideologică din secolul al 20-lea” (l-am citat pe Goebbels), colaborarea subtilă, discretă și constanță a lui Pleșu și Liiceanu la campania de denigrare și demonizare a legionarilor. Numai o misiune imperativă a Securității putea să-i facă să frecventeze – contre coeur, pe cei mai străluciți legionari fără să se aleagă cu niciun câștig sufletesc din aceste întâlniri. Fără să facă niciun pas de apropiere de lumea camarazilor de idei ai celui de ale cărui idei se prefăceau a fi atât de pasionați!

La vremea când a apărut „Jurnalul de la Păltiniș” succesul de public a fost datorat posibilității oferite publicului de a lua contact cu gândirea unui mare legionar, a unui mare și autentic naționalist, teoretician subtil și avizat al românismuliui. Toată lumea știa cine a fost și este Noica. Cumpărau cartea pentru Noica, nu pentru Liiceanu! Am făcut și eu o recenzie cărții. (Am publicat-o în „Luceafărul”! Dacă cineva mă poate ajuta să recuperez textul să-l public încă o dată, mi-ar face un mare serviciu…) Concluzia recenziei mele era că Liiceanu nu l-a înțeles pe Noica și nu l-a înțeles deoarece nu avea organ cu care să perceapă românismul acestuia. Azi aș adăuga: Liiceanu nu avea organ pentru a pricepe și percepe lumea legionară!

Nu-i un păcat acest handicap! Îl au mulți compatrioți. Spre deosebire însă de acești onești cetățeni, Liiceanu s-a priceput din handicapul său congenital să facă cheia de boltă a unui edificiu cultural de care trebuie azi să ne îngrijim să nu devină model pentru cei ce vin după noi. Pe mulți i-au mai păcălit cele două băbătâi de câte ori au fost aduși să cadă pe gânduri în public! Cu spectatori de față! Spectacolul mizeriei intelectuale, al mercenariatului intelectual, robit de bună voie aparatului digestiv și dressroom-ului de la etajul vilei!!…

ION COJA