EMIL CIORAN

Dia Radu

A fost unul dintre marile spirite ale secolului XX. Imposibil de clasat, a reușit să distileze, într-un stil impecabil, o nefericire care l-a însoțit o viață. „Sceptic”, „nihilist”, „depresiv”, „profet al nimicului” – biografii s-au întrecut să-i pună etichete. Textul de mai jos e însă despre altcineva. E despre Cioran cel născut în Mărginimea Sibiului și strămutat la Paris, omul de toate zilele, cu șarmul, apucăturile și slăbiciunile lui. Copilărie furată„Timp de zece ani am hoinărit de dimineață până seara, într-un fel de paradis. Când a trebuit să-l pără­sesc și să plec la liceu, în șaretă am avut o criză de dis­pe­rare, de care-mi mai amintesc și astăzi”, scrie în 1987. E prima mare ruptură a vieții lui. Lasă în urmă ulița copilăriei, umbrită de nuci, și Coasta Boacii, pășunea din Rășinari pe care o transfor­mase în loc de joacă. Îi lasă în urmă și pe părinți, o fami­lie înstărită, dintre cele mai bine văzute în sat, despre ca­re însă e convins că fusese atin­să de ghinion. Nimic nu îi mai poate lecui rana ieșirii din copilărie. Are s-o măr­tu­risească dramatic, la 75 de ani: „Cred, astăzi, că ar fi fost mult mai bine pentru mine dacă aș fi rămas ajutor de cioban, în micul sat din ca­re provin. Aș fi înțeles esen­țialul la fel de bine ca și acum”. Își începe cursurile de liceu la Sibiu și locuiește în gazdă la o familie de nemți. De la ei învață limba germa­nă și îi citește în original pe Kant, Schopenhauer și Nietz­sche. Citește ca să sca­pe de alte responsabilități ne­dorite. Citește și ca să umple nopțile lungi și chinuitoare de in­som­nie. La 17 ani, „deștept de crapă”, cum o spune Pe­tre Țuțea, e deja student la Facultatea de Litere și Filo­sofie din București, unde îi are ca profesori pe Nae Ionescu și Tudor Vianu. Îi înrudește nu doar fas­cinația pentru cultură, ci și o eleganță rafinată, pe care Cioran o va abandona mai târziu: pantofi negri, perfect lustruiți, și haină albastră, din care nu lipsește niciodată batista. După o licență obținută magna cum laude, se înscrie la doctorat, cu un sin­gur gând: să obțină o bursă spre Franța. Abia în 1937, când are deja trei cărți publicate în Ro­mânia, primește mult râvnita bursă la Sorbona. Doctoratul însă nu îl mai scrie niciodată. După o scurtă revenire în țară, îndrăgostit de Franța, pe care o străbate-n lung și-n lat pe bicicletă, decide să nu se mai întoarcă. Stăpâna florilor Pe Simone Boué o cunoaște în 1942, la o cantină studențească. Mai tânără cu mult decât el, timidă, retrasă și foarte binevoitoare, îi va deveni parteneră de viață până la moarte. De căsătorit, nu se căsătoresc. Cioran refuză să-și schim­be cetățenia română, iar ei îi e greu să-l prezinte părinților, care și-ar fi dorit pen­tru ea ceva mai bun. Cioran? Un tânăr dintr-o țară îndepărtată, pe care comunis­mul tocmai pune gheara, care trăiește din generozitatea prietenilor mai înstăriți și din ajutorul părinților, jurându-și că nu va lucra „nici măcar cinci minute”. Care, mai mult, hotărăște să nu scrie niciodată nimic împotriva inimii lui, deci taie de pe lista meseriilor posibile profesoratul și jurnalismul. La 31 de ani, se hrănește încă la cantina studențească. Câteva țigări rulate de mână și câteva costume la mâna a doua îi sunt de ajuns să frecventeze onorabil salonul parizian al doamnei Tezenas, unde jazzmanii și scriitorii își dau mâna și unde whiskey-ul e mereu gratuit. Încă de pe atunci, orice femeie însărcinată îi provoacă o jenă de-a dreptul organică. „Singurul lucru cu care mă mândresc este fap­tul că am înțeles de foarte tânăr că nu trebuie să dai viață, să zămislești. Oroarea mea de căsătorie de acolo vine. Este o crimă să trans­miți propriile tale defecte unei progenituri și să o obligi să treacă prin ace­leași încercări ca și tine. Pă­rinții sunt niște asasini”. „Era frumos?”, a între­bat-o cândva un ziarist pe Si­mone Boué. „Oh, era fru­mos ca un rus!”, a răspuns ea. Libertatea lui, cultura impresionantă și luciditatea care îl ține veșnic en garde o seduc. Dar cine e, la rândul ei, Simone? „O franțuzoaică înaltă, cum și-o amintește Eleonora, cumnata lui Cio­ran, cu păr blond și șuvițe albe, îmbrăcată invariabil într-o bluză și-o fustă, dar întotdeauna cu un aer deo­sebit”. Avea o adevărată ma­nie pentru fețele de masă. Când într-o zi face o tartă și varsă siropul pe una din ele, izbucnește cu singurele cuvinte pe care le știe în româ­nește „Pisa mi-sii!”. Înainte de toate, Simone e însă stăpâna casei și a florilor. Cea care știe să facă dintr-o hrubă minusculă, situată la etajul șapte, chiar sub aco­periș, un loc primitor, din care florile proaspete nu lip­sesc niciodată. În fiecare zi, se trezește de dimineață, aleargă la liceu, apoi la piață și, într-un final, din nou acasă, pentru a găti la aburi mâncăruri de regim, fără sare, așa cum nenumăratele suferințe ale lui Cioran i-o cer. Ea e cea care, cu optimismul și zâmbetul ei, îi oferă lui Cioran, mai bine de cinci decenii, iluzia unei vieți normale. Trăită departe de ochii lumii, într-un firesc care azi ne poate mira, relația lor rămâne, până la sfârșit, la fel de discretă ca întreaga lor existență. Despre ea Cioran nu vorbește și nu scrie niciodată. Băiatul de popă din Rășinari trebuie să fi moștenit ceva din pudoa­rea părinților săi. O prezintă simplu: „Simone, prietena mea”. Viața într-o mansardă cu flori Și totuși, de când o vede prima oară, Cioran face to­tul ca ea să-i rămână aproape. Îi înlesnește mutarea de la căminul studențesc într-o cameră de hotel, cu o pano­ramă splendidă. Insistă și ca ea să-și dea examenul d’aggrégation, pe care, într-un moment de slăbiciune, vrea să-l abandoneze. Când, mai târziu, e anunțat că l-a trecut, îi spune ironic: „Acum îmi datorezi, la sfârșitul fiecărei luni, diferența dintre salariul de suplinitoare și cel de profesoară cu grade”. Și tot el o ajută să scape de repartiția ca profesoară de engleză din îndepărtata Alsacie, pentru un post mai comod, la un liceu din Paris. Abia foarte târziu, la 49 de ani, Cioran simte că e timpul să se așeze definitiv undeva. Schimbă până atunci, alături de Simone, mai multe camere de hotel, pen­tru care plătesc lunar sume modice. Grație unei ad­miratoare care tocmai îl citise, Cioran dă însă peste o ocazie. E „cel mai mare succes literar”, cum îl va numi ironic. Trei cămăruțe de bone, fixate la o chirie rămasă în urmă din 1948, unde, ca să nu dai cu capul de pragul de sus al ușii, e nevoie să te apleci. Sunt pe Rue de l’Odéon 21, la doi pași de Jardin de Luxem­bourg. Fe­restrele lor mici se deschid peste acoperișurile aron­dismentului 6. Deasupra lor nu mai e decât cerul.  „Când e frumos afară, balconul e plin de flori, iar camera se inundă de lumină. Cioran e pe fotoliul lui de răchită de lângă fereastră. Slab, se ține bine, cu părul grizonat, dat pe spate. Simone, în ie românească, ve­selă, cu părul jumătate alb, jumătate roșcat, pare mo­delul unui pictor impresionist. La ei – notează Sanda Sto­lojan în jurnalul ei – telefonul sună din jumătate în jumătate de oră”.  În stânga, odaia ordonată și simplă a Simonei, în dreapta, camera lui Cioran, sub acoperișul povârnit. Înghesuite între rafturi și masa de lucru stau teancuri de cărți care așteaptă să fie date sau trimise în țară. Cioran citește și nu păstrează nimic. Dezordinea de pe masă e uluitoare și e, nu o dată, subiect de ceartă între cei doi. „În 50 de ani, cât am locuit împreună, nu cred că am intrat decât de câteva ori în biroul lui. Avea” – mărturisește Simone, într-un in­ter­viu – „o dezordine organizată. La el în cameră nu intra nici menajera”. Un pat scurt, aproape cât un pat de copil, acope­rit de-o scoarță, țesută chiar de mama lui. Iar sus, o lucarnă prin care trec leneș norii Parisului.  La Simone și Cioran e bine și pentru că știu să fie gazde primitoare. Le calcă pragul scriitori francezi și români, tra­ducători și editori: Eugen Ionescu, Con­stantin Noica, Samuel Beckett, Henri Michaux, Sanda Stolojan, Gabriel Liicea­nu și alții. La ei se ascultă Bach sau Amá­lia Rodrigues, se mănâncă șarlote cu căp­șuni și se comentează discursurile lui de Gaulle, se râde cu poftă și se deschid sti­cle cu vin.Pe malul mării, la Dieppe Vara, când orașul plin de turiști devine insuportabil, Simone și Cioran se retrag la Dieppe, un port normand, la Oceanul Atlantic. Ajung ușor, cu trenul, iar de locuit, locuiesc la familii în sat sau în apartamentul somptuos al unui prieten cu bani. Cioran e un obișnuit al locului. E ceva în fostul sat de pescari, marcat de bombarda­mentele războiului, care îi stârnește melancolia și furia. Acolo, într-o seară, în timp ce-l traduce pe Mallarmé, decide să renunțe definitiv la limba română. În 1976, Simone reușește să cumpere, cu 50.000 de franci, o căscioară la Dieppe, cu vedere spre castel. Sin­gura încăpere e însă foarte mică și Cioran hotărăște să-și amenajeze pentru el un loc, în pod. „Îi plăcea să meș­terească”, povestește Simone, „și trebuie să mărturi­sesc că ceea ce făcea era temeinic și rezistent, dar întot­deauna îngrozitor de urât. Desfigura cu totul camera. Și nici măcar nu puteam protesta. Dacă mă luam de vreo chestie pe care tocmai o bătuse în cuie, îl apuca o criză de nervi”. Bunăoară, se întâmplă la fel când un prieten, impresionat de faptul că Cioran nu are televizor, îi oferă unul prea voluminos. În Rue de l’Odéon, po­deaua e atât de fragilă, încât Cioran trăiește cu angoasa permanentă că televizorul va ateriza la vecini. Într-o zi, se decide să-l agațe în perete. Epuizat de efort, constată însă că antena nu captează. „S-a terminat totul cu ex­plozia televizorului și Cioran în mână cu un cuțit, ur­lând de furie”.Pe culmile disperării Când noaptea se lasă peste oraș, topind sub lumina lunii forfota de peste zi, Cioran trăiește doar pen­tru el. Chinuit de insomnii, angoase și melancolii, se plimbă pe sub cas­tanii ce-mprejmuiesc grădi­na publi­că. Poartă la el un portofel gol, iar banii îi ține în buzunare pitite. Se teme de hoți, fusese de două ori je­fuit. Din direcția opusă, îl vede une­ori venind pe François Mitterand. Într-o noapte, fiindcă nu e singur și crede că e spionat de un detectiv pri­vat, Mitterand scoate impermea­bilul și-i acoperă chipul doamnei care îl însoțește. Mai târ­ziu, într-o altă noapte de vară, se reîntâlnesc iar Mitterand îi întinde mâna. Aflase cine e.  Noaptea e și momentul când, în­tors acasă, se apleacă asupra veșni­cului caiet studențesc. Scrie despre „inconvenientul de a te fi născut”, mândru că e cea mai lucidă ființă din univers. Glorifică sinuciderea, de care însă nu se simte în stare. Se ceartă cu Dumnezeu și cu sfinții, cu propria lui existență, catalogată drept cel mai mare eșec. „Faptul că eu exist dovedește că lumea nu are sens”. Scrie și despre rușinea de a fi român, sub care se ascunde, tră­dată, o mare iubire. „Pentru mine, a scrie înseamnă a mă răzbuna. A mă răz­buna contra lumii, contra mea”.Iubire târzie „Friedgard, erați prea în vârstă când a fost scrisă această carte pen­tru sugari deziluzionați”. E de­dica­ția pe care Cioran o scrie, pe 26 iunie 1981, femeii care îi va da ul­timii ani ai vieții peste cap! O ființă fragilă, cu totul aparte, de care Cio­ran are toate motivele să se în­dră­gostească. La cei 35 de ani ai ei, jumătate din vârsta lui de atunci, e divorțată, are un fiu și tocmai pregă­tește un doctorat în filosofie, la Köln. De acolo îi trimite o primă scri­soare în care își mărturisește ad­mirația pentru formulările lui para­do­xale, care te lasă cu respirația tăiată. Cioran îi răspunde repede, într-o germană fără cusur. O invită să-l viziteze la Paris, oricând do­rește. Între cei doi dialogul se țese cu înfrigurare. Încă înainte să o cu­noas­că, îi scrie într-o epistolă „Vă simt ca pe sora mea întru spirit și sunt încredințat că ne este comună o di­mensiune nocturnă, adânc înră­dă­cinată în conceptul de melan­colie”. La Paris, se plimbă mult pe aleile din Jardin de Luxembourg. În fața frumuseții și a tinereții, își pierde cumpătul și lu­ciditatea. „Cred că se îndrăgostise de mine, spune Friedgard. În ce mă privește, m-am îndră­gostit la înce­put de aforismele lui, de cărțile pe care le scrisese”. Dragostea îl ia pe nepregătite, la vârsta la care își credea încheiate socotelile cu via­ța. „Eram foarte tulbu­rați, fiindcă legătura noas­tră nu era doar spirituală, ci și trupească. (…) Cioran și-a dorit imens această iubire, iar relația noastră nu pu­tea să existe decât dacă partici­pam deopotri­vă la ea, fiecare cu ce era în mă­sură să-i dăruiască celui­lalt”. „Dragă Fried­gard”, îi scrie el, „e dimi­nea­ță de­vre­me. N-am putut să mă zvârco­lesc în pat ca un vier­me, a tre­buit să mă scol, ca să vă trimit o listă a păcatelor mele. Ieri mi-am accentuat lehami­tea, un cafard cumplit. Ce­rul era ne­firesc de albas­tru, am făcut o plimbare inutilă, am vrut chiar să intru într-o biserică. (…) Mai bine de o oră, în min­tea mea s-au derulat sce­nele cele mai intime, cu o asemenea precizie, încât a trebuit să mă scol, ca să nu-mi pierd mințile. Am înțeles dependența mea sen­zuală de dumneavoastră, în toată cla­rita­tea ei, abia după ce v-am măr­­tu­risit la telefon că aș vrea să-mi îngrop capul pentru totdeauna sub fusta dumneavoastră. Ce mortale pot fi anumite lucruri!” Ca orice îndrăgostit, devine ge­los. „Numea asta ge­lozie balcanică, o pornire extrem de originară, iz­vorâtă din rădăcinile fiin­ței lui”. Curând, decide să nu o mai prezinte pe Friedgard nimănui. „Dacă ar fi fost după el, ar fi trebuit să-l aștept într-o cameră de sub cerul Parisu­lui. Visa să stăm împre­ună până și în sicriu, deoarece astfel ar fi putut să-mi vorbească la ne­sfârșit, să mă farmece cu discursul lui, de o sub­tili­tate îngrozitoare”.  În așteptarea ei, Cioran cade pra­dă reveriilor. Pasiunea îl devorează lent, chinuitor, îl salvează doar tem­porar de vidul apăsător al fiecărei zile. „În fapt, m-ați vindecat de plic­tiseală! Vremea care a trecut de la apariția dvs. a fost atât de plină, de substanțială, de neprevăzută, că vă sunt recunoscător pentru toate bucu­riile și loviturile legate de numele dvs. Mă aflu, știți doar, într-o anxiété continuă cu privire la nestatornicia dvs, dar nu mă pot consacra liniștii. Mai bine iadul cu dvs. decât bine­cuvântarea de unul singur. Sunteți blestemul meu indispensabil”. După Paris, se reîntâlnesc la Köln, unde Cioran pleacă dintr-un impuls. Nu mai ieșise din capitala Franței de aproape un deceniu. Călătoria în Germania e o adevărată „aventură în cosmos”. „M-am simțit”, mărturi­sește Friedgard, „ca o regină încoro­nată”.  La 70 de ani, Friedgard îl face să se simtă viu, dar nu reușește să-l facă și fericit. „Nu știu dacă Cioran s-a simțit mai tânăr”, avea să dezvăluie ea mulți ani mai târziu, „dar știu sigur că felul în care a decurs relația noastră l-a întristat profund, pentru că a înțeles că ea, de fapt, e impo­sibilă”. O moarte ca oricare alta În 1987, Cioran renunță definitiv la scris. Ceva se rupe în el, cum o mărturisește dramatic. În doar câțiva ani, suferințele i se înmulțesc și devin acute. Își rupe piciorul și tre­buie să se supună unei intervenții chi­rurgicale. Ulcerul duodenal, de care suferise toată viața, se accen­tuează. Când România își deschide în sfârșit porțile, eliberată de sub dictatură, Cioran cade pradă tulbu­rărilor de memorie, care-i întunecă mintea. Diagnosticul e neiertător. Suferă de boala Alzheimer. Cioran, care stăpânea cu mintea lui lucidă durerea întregului univers, începe să uite drumul spre casă. În 1994, Simone îl internează la o clinică foarte bună, în Rue Broca, în care accesul le e facilitat chiar de François Mitterand. „La clinica lui Cioran se face o școală pentru bolnavi. Îl duc deci la școală. Ca pe un copil. Uneori îndărătnic: nu vrea. Altădată lucid. «Ça ne sert a rien» («Nu ser­vește la nimic»), i-a spus într-o zi Simonei”, scrie Mo­nica Lovinescu în jurnalul ei. Cioran aleargă prin spital, atras de câte-un televizor dintr-un salon, și se instalează în paturile altor oameni. Sau dispare, pur și simplu, și îl găsesc infirmierele ascuns în dulapul lui. După o vreme, nu mai poate mânca. Creierul nu mai comandă reflexele înghițitului. Face o infecție pulmo­nară și e hrănit prin perfuzie. Trupul, doar piele și os, e plin de escare. Nu mai recunoaște pe nimeni dintre cei care îl vizitează. Nu-și mai recunoaște nici prima carte, proaspăt retipă­rită în țară. O privește lung și întreabă „Și înainte de asta, ce făceam?”. Prietenii sunt îndurerați. „Să se în­cheie cât mai repede acest calvar degradant. Într-un fel, doar moartea îl mai poate reda pe Cioran propriei sale staturi”, scrie aceeași Monica Lovinescu. În ulti­mul interviu acordat, cu mintea încă limpede, Cioran declară „Sunt ateu. Nu cred în Dumnezeu și nici nu mă rog. Există însă în mine o dimensiune religioasă de nedefinit, dincolo de orice credință”. Torturat de su­ferințe, într-una din zilele lucide, o roagă pe Simone să-i suprime viața. Și totuși, cere prin testament înmormân­tare religioasă. Cioran moare pe 20 iunie 1995, dimineața. Tocmai când Simone, după trei nopți nedormite la spital, ple­case acasă să doarmă puțin. Moartea, pe care și-o dorise și o așteptase ca pe marea salvare, căreia îi dedicase cărți și nopți de insomnie, îl ia pe neașteptate. Îi joacă o festă, luându-l dintre noi simplu, banal, ca pe orice alt muritor.Fotografii din arhiva familiei Cioran Acest material nu ar fi putut fi realizat fără întreve­derea pe care d-na Eleonora Cioran mi-a acordat-o, în ex­clusivitate, în anul 2005, fără interviurile eveniment realizate de Norbert Dodille, de Octavian Buda/ Valen­tin Protopopescu și de Gabriel Liiceanu, fără aportul jurnalelor și biografiilor în care Emil Cioran a fost menționat.