Publicăm, în reluare, două texte care fost deja publicate pe site-ul nostru, în iunie 2017 și septembrie 2013. Mai multe date se pot obține de pe site scriind „Iași” la rublica CAUTĂ. Vrem astfel să venim în ajutorul dlui AlexL, care comentează pe site cu mult scepticism pe seama celor petrecute la Iași, în iunie 1941. După părerea mea, la care nu țin foarte mult, germanii au acționat provocați de agresiunea puerilă și iresponabilă a unor evrei rămași anonimi, nu exclud ca intenția acestora să fi fost chiar aceea de a provoca represalii cât mai sângeroase. Este în stilul evreulor kominteniști.

*
*
*

Primul text
Câți evrei au murit la Iași în iunie 1941? Cine este responsabil de moartea evreilor de la Iași?
27 iunie 2017de Ion CojaDoctrină naţionalistă , Holocaust1 comentariuEdit
Cum a fost în „duminica aceea” la Iași, iunie 1941?
No issue detected

SaseSuteSaizecisisase 8 hours ago
.
Am pus aici buletinul JTA 163 din 24 August 1959 care spune:

JTA
– Jewish Telegraphic Agency – Nr. 163
din 24 August 1959, pagina 3, Germany agreed to pay compensations for
Jews killed in Jassy pogrom: The West German government agreed to pay
compensations to the families of the persons killed by Nazis during a pogrom in Jassy, Romania. An
agreement also covered payment of compensation to the heirs of the Jews killed
on death train from Jassy to camp.

Pastrati documentele pe care le aveti referitoare la aceasta chestiune pentru ca nu mai sint accesibile pe siteul JTA!!!! Eu nu am mai reusit sa gasesc buletinul respectiv.

Vreau sa vad secatura careia ii da mina sa-i mai acuze pe romani!

.

Nota redacției: Documentul publicat mai sus de colegul nostru cu pseudonimul ȘaseSuteȘaizecișiȘase este de o importanță excepțională. Dacă luăm urma acestui document din 1959 putem afla numărul de evrei pentru care s-a cerut despăgubire. Vom putea constata care au fost pretențiile evreilor (adică ale liderilor comunității evreiești în frunte cu rabinul Mozes Rozen, foarte probabil) în 1959, față de pretențiile aceluiași Mozes Rozen, după 1990: peste 10 mii de evrei uciși la pogromul din Iași. O cifră halucinantă, la care nici nu poți da explicația că rabinul roșu era beat criță… Ticălosul știa bine că minte. În anii 80 a plătit un cunoscut scriitor din Iași să scrie o carte despre cum s-au petrecut evenimentele în „duminica aceea” la Iași. După ce cartea a fost terminată și predată beneficiarului, acesta cică i-ar fi plătit autorului o sumă și mai mare ca să n-o publice…
După aprecierile istoricului evreu Nicolae Minei Grunberg numărul evreilor căzuți victime ale represaliilor germane a fost sub 600 (șase sute) de persoane.
Așadar, Patria recunoscătoare, domnule 666. În onoare dumneavoastră vom publica un text românesc despre …tizul dumneavoastră!

i.c.

*
*
………………………………………………………………………………..

Al doilea text
*
Iași, iunie 1941: pogrom făcut de nemți ca represalii permise de legile războiului
3 septembrie 2013de Ion CojaHolocaust , Textele altora12 comentariiEdit
Pogromul din 29-30 iunie 1941 de la
Iaşi:
cine poartă vina?
Scris de : Ion Ionescu PETRE 2013-08-20 12:12 199 comentarii

Publicăm astăzi un text trimis de către un român plecat din ţară de aproximativ 30 de ani, care s-a stabilit în SUA dar care, în ciuda acestui fapt, nu şi-a uitat rădăcinile.

După o muncă de cercetare asiduă, compatriotul nostru crede că a descoperit o serie de dovezi care infirmă răspunderea României faţă de Pogromul de la Iaşi, şi pe de altă parte, care arată Germania nazistă ca fiind răspunzătoare pentru acest episod de o bestialitate rară.

Pogromul din 29 30 iunie 1941 de la Iaşi: cine poartă vina? dosare ultrasecrete exclusiv zv Ca urmare, semnatarul acestui text (care, din motive strict personale, a dorit să utilizeze pseudonimul IIP) doreşte să supună unei discuţii constructive cele expuse, invitând în acest scop pe toţi cei interesaţi în mod real de adevăr la o dezbatere sinceră, solicitând istoricilor să vină cu elemente noi referitoare la cele expuse, în măsura în care le cunosc sau au posibilitatea de a cerceta şi de a le obţine.

Pogromul din 29-30 iunie 1941 de la Iaşi: cine poartă vina?

Moto:

„… un popor de idioţi” – Petre Ţuţea

„Dacă cineva spune că sora ta este curvă, îţi va fi foarte greu după aia să dovedeşti că tu nici măcar nu ai o soră” – o definiţie a calomniei culeasă în Israel, în perioada 1987-1988

În ultimii 20 de ani a devenit „la modă” termenul „Holocaustul românesc”, o expresie la stabilirea căreia a avut un rol hotărâtor Rabinul Şef Moses Rosen , acela care a „păstorit” Comunitatea Mozaică din România începând cu anul 1948, când a fost instalat cu sprijinul comuniştilor – aceeaşi comunişti care l-au alungat pe Rabinul Şef de drept al Comunităţii, Alexandru Safran.

Holocaust… un cuvânt cu sonoritate parcă de „sfârşit de lume”, un cuvânt care – înainte chiar de a-i afla definiţia – are deja o rezonanţă ce pare a indica o nenorocire. Şi într-adevăr, definiţia arată că aşa stau lucrurile: dicţionarul Merriam-Webster, de exemplu, explică termenul ca inseamnând „sacrificiu consumat prin foc” sau „distrugere sistematică implicând pierdere de vieţi omeneşti, în special prin foc”.

Tot de acolo mai aflăm şi că termenul şi-ar avea originile în limba greacă, şi provine din aceeaşi familie ca şi cuvântul „caustic”. Până în a două jumătate a anilor `70 termenul a fost utilizat pentru a indica o posibilă conflagraţie nucleară între est şi vest. Cam în perioada aia a început să fie utilizat în forma sa capitalizată pentru a desemna genocidul perpetuat de Germania nazistă împotriva evreilor, un genocid în care statul german a jucat rolul de organizator cu participarea, în multe din fazele implementării sale, a însuşi poporului german. La fel au stat lucrurile şi cu genocidul din 1915 împotriva armenilor, denumit astăzi „Holocaustul armenesc”: guvernul Imperiului Otoman a organizat şi condus genocidul impotriva populaţiei armeneşti, ucigând prin diferite metode aproximativ 1,5 milioane de armeni (bărbaţi, femei – tineri şi bătrâni – şi copii); la genocid şi-a dat concursul, ca participant direct, populaţia turcească.

Ce s-ar vrea a însemna deci termenul de „Holocaustul românesc” (sau „Holocaustul din România”)? Ar însemna aşadar un genocid îndreptat împotriva evreilor de către România, unde organzator ar fi fost guvernul român din acea vreme, iar poporul român participant direct.

O primă remarcă ar fi însă că termenul este cel puţin inconsistent, ţinând seama că, de exemplu, genocidul armenilor menţionat mai sus nu este denumit „Holocaustul turcesc” ci „Holocaustul armenesc” (aşadar, cu referinţă la grupul uman care a fost victimă, şi nu la naţiunea care l-a comis). Asta ar putea duce cu ideea la un termen care a fost „adaptat” pentru folosinţă cu un anumit scop. Poate că, reamintind contextul geo-politic al acelor ani când s-a început a se vorbi de „holocaustul românesc”, s-ar putea trage unele concluzii interesante:

– În prealabil avuseseră loc înţelegerile dintre George Bush Sr. şi Mihail Gorbaciov (SUA şi URSS) din Malta, în urma cărora s-a ajuns şi la stabilirea unei noi „ordini mondiale”;

– Tot în anii `90, în condiţiile vidului de putere creat de restrângerea URSS (apoi a Rusiei) şi extinderea SUA/NATO, guvernul SUA (cu precădere guvernul Clinton, pentru care electoratul evreiesc din SUA a constituit unul din sustinatoriii importanţi) s-a implicat în a sprijini activ şi extrem de energic a o serie de organizaţii evreieşti care se pretind ca reprezentând victimile Holocaustului Evreiesc şi care au descoperit că interesele lor (de natură pur economică) pot fi extinse şi la ţări care până atunci nu fuseseră în „sfera lor de acţiune”, ţări care în contextul schimbărilor ce se petreceau cu viteză, căutau să se repoziţioneze politic şi militar; din acele ţări, unele erau conduse de persoane mai interesate de binele ţării, altele mai interesate de… chiverniseală proprie, pentru care erau gata să accepte orice înjosire;

– În condiţiile în care blocul comunist se prăbuşea „controlat”, România era ultima care-şi scutura lanţurile, din păcate trebuind să treacă printr-o luptă sângeroasă;

– Datorită întârzierii, dar şi a altor factori poziţia României atât geografic cât şi politic, de „ţară aflată pe frontiera dintre blocuri” părea a constitui un impediment al înfăptuirii dorinţei naturale, dintotdeauna, a poporului ca ţara sa facă parte din „blocul din vest”, acolo unde îi sunt „rudele” şi unde se simţea mai în siguranţă;

– Datorită situaţiei României în anul 1989, în urma a 25 de ani de regim Ceauşescu, dar şi a caracteristicilor naţionale , ţară nu avea o conducere care să se opună cu tărie absolută eforturilor acestor organizaţii care aveau şi au în continuare un suport propagandistic şi economic colosal .

Dar subiectul acestui comentariu se vrea a fi mult mai restrâns, dorind numai a prezenta unele fapte şi documente referitoare la un episod (poate cel mai important) al ceea ce astăzi este denumit „Holocaustul românesc”: Pogromul de la Iaşi.

Pogromul de la Iaşi: o scurtă prezentare pentru cei ce nu sunt familiarizaţi cu acest episod de acum peste 70 de ani

După cedarea fără luptă a Basarabiei şi a nordului Bucovinei în urma ultimatumului URSS din iunie 1940, urmată de „Diktatul de la Viena”, prin care România a fost forţată de către Germania (secondată de Italia) să cedeze cam 40% din Transilvania către Ungaria, starea de spirit a poporului român era extrem de încordată. Era o perioadă în care poporul căuta vinovaţii de nenorocirea care se abătuse asupra ţării atât înăuntrul graniţelor cât şi în afară. In aceasta conjunctura Generalul (viitor Mareşal) Ion Antonescu, conducătorul statului, către care se îndreptau acum speranţele naţiei, era perceput ca fiind într-un fel întruchiparea căpeteniei care, în momentele dramatice ale neamului, a apărut de fiecare dată şi a condus poporul spre izbândă.

URSS, care-şi avea spionii şi agitatorii bine plasaţi în România, şi în mod special în Moldova, căuta să folosească această „coloană a 5-a” (aşa cum mai târziu a folosit-o şi în perioada comunistă) pentru destabilizarea ţării pe care o percepea, în mod corect, ca fiind unicul stăvilar în calea ambiţiilor sale imperiale pan-slaviste. În scopul ăsta URSS căuta să deflecteze atenţia poporului român, de la vecinul de la răsărit, către „ţinte” în interiorul României, scop în care organiza diversiuni în ţara pe care apoi le punea (tot prin zvonaci) pe seama celor care au jucat mereu rolul „ţapului ispăşitor”, o minoritate la îndemână şi care se ştia că nu putea să se apere: minoritatea evreiască.

Pregătirile de război s-au făcut pe acest fundal de aşteptare, speranţă şi dorinţă de dreptate crescândă, culminând cu ordinul dat de Generalul Antonescu în noaptea de 21-22 iunie 1941:

„Ostaşi, vă ordon, treceţi Prutul!”

Însă pregătirile de război nu însemnaseră numai pregătirea armatei române de luptă: însemnaseră o serie de înţelegeri încheiate în perioada toamna 1940 – primăvara 1941 între România şi Germania, prin care România spera ca armata română, slab echipată şi nepregătită de luptă să fie antrenată şi echipată de către Germania, şi totodată că Germania să organizeze apărarea aeriană a ţării (cel puţin în anumite părţi). Ca urmare a cererii regelui Carol II, Germania a trimis o misiune militară în România (care era „misiune” numai de faţă: în realitate era o armată însemnată care avea sarcina de a apăra câmpurile petrolifere de pe Valea Prahovei, extrem de importante pentru Hitler), şi a şi organizat o serie de antrenamente ale trupelor române (dar nu de amploare); în ceea ce priveşte dotarea, promisiunile germane au rămas cam atât: promisiuni.

În fine, ca urmare a pregătirii atacului contra URSS, în Moldova în perioada imediat anterioară acestuia şi după, existau comasate nu numai armatele româneşti, ci şi armate germane – urmând a ataca în sincronicitate.

În aceste condiţii, aşadar, cam la o săptămână de la începerea atacului impotriva cotropitorului sovietic, pe când trupele româneşti se găseau în Basarabia luptând din greu împotriva rusilor, în timp ce privirile ţării erau îndreptate către zona operaţiunilor de unde se aşteptau ştirile cu sufletul la gură, în ţara în perioada 29-30 iunie 1941 a avut loc unul din cele mai odioase momente din istoria noastră naţională: un masacru al populaţiei evreieşti din Iaşi, care a rămas cunoscut în istoria naţională sub numele de „Pogromul de la Iaşi”. În acele zile au fost ucişi mii de oameni a căror singură „vină” a fost faptul că au fost evrei şi că s-au aflat în zona respectivă.

Ce s-a întâmplat poate fi rezumat foarte pe scurt astfel:

Cu câteva zile înainte de pogrom, în condiţiile în care URSS bombardase Iaşiul de câteva ori, s-au lansat zvonuri că aviatorii ruşi au ştiut unde să bombardeze pentru că li s-a semnalizat cu lanterne de la sol; evident că vina a fost aruncată pe „ţapul ispăşitor” obişnuit: evreii. S-au făcut arestări care însă nu au dovedit nimic. În fine, s-a emis ordin ca evreii să se prezinte la Chestura de poliţie ca să li se înmâneze bilete de liberă trecere: de fapt, la Chestură fuseseră deja amplasate mitraliere şi erau deja pregătite trupe care i-au lovit pe cei care soseau cu bâte sau cu patul puştii omorând mulţi dintre ei. În fine, pe la prânz se strânseseră atâţia oameni în curte încât nu se mai putea respira. Atunci trupele au deschis focul în plin, ucigând astfel mii de oameni. Cei care au scăpat au fost încărcaţi în vagoane de vite atât de înghesuiţi încât nu se puteau mişca, şi apoi vagoanele au fost zăvorâte şi ataşate la trenuri care plecau către Muntenia. În cele câteva zile cât a durat acest transport, mulţi au murit de sete sau asfixiaţi, până când au ajuns la destinaţie şi s-au deschis vagoanele. Între timp, în Iaşi au continuat crimele: criminali locali, puşi pe jaf, au profitat de ocazie ca să ucidă evrei pe stradă sau în casele lor, unde îi găseau.

Acest episod macabru a ajuns să fie cunoscut, la scurt timp după ce a avut loc, în toată Europa şi în SUA. Şi, cum era de aşteptat, a devenit o pată neagră pe istoria României.

Astăzi, când se discută despre multe din cele întâmplate în anii `40 în special în lumina unor documente care de-abia acum încep să fie accesibile publicului, Pogromul de la Iaşi este un subiect care a fost redeschis. Şi se pune întrebarea, legitimă: cui îi aparţine vina pentru acest act criminal de o bestialitate rar întâlnită? La această întrebare părerile sunt împărţite: mulţi sunt de părere că vina aparţine poporului român împreună cu regimul antonescian, în timp ce alţii au decis că vina îi aparţine doar regimului antonescian.

În cele ce urmează vom încerca să aducem câteva argumente noi în legătură cu cele de mai sus. Mai precis, comentariul de fata propune argumente în sprijinul următoarei teze:

1. Nu poporul român poartă vina Pogromului din Iaşi;

2. Guvernul român din acea vreme poate eventual fi învinuit de nepăsare, de delăsare, dar nu este cel care a organizat pogromul şi nici ceea ce a devenit cunoscut drept „trenurile morţii” – trenurile cu care au fost transportaţi în condiţii inumane, de exterminare, mii de evrei din Iaşi către „Tara Românească”;

3. De fapt cei direct răspunzători de organizarea şi executarea pogromului au fost germanii, ajutaţi de un grup local de legionari (şi/sau simpatizanţi mai mult sau mai puţin ascunşi ai Legiunii) precum şi de criminali locali puşi pe jaf – aceştia din urmă, desigur, români. Este foarte probabil ca elemente ale Siguranţei Statului (la vremea respectivă sub conducerea lui Eugen Cristescu ) să fi fost nu numai la curent, dar să şi fi înlesnit cele întâmplate, aspect care ar trebui elucidat printr-o cercetare ulterioară şi care depăşeşte scopului comentariului de faţă.

Poporul român

Cum s-ar putea defini şi măsura vina unui popor cu privire la un genocid care a avut loc pe pământul locuit de el? Probabil că cea mai corectă metodă ar fi prin comparaţie cu alte asemenea evenimente şi modul în care poporul respectiv s-a aliniat în spatele guvernului. În cazul genocidului armenesc, este de notorietate că armata regulată a fost ajutată cu râvnă de către populaţiile turceşti şi kurde în realizarea genocidului, cu rezultatul cunoscut: 1,5 milioane de armeni (cea mai mare parte a populaţiei armeneşti din Imperiul Otoman) au fost ucişi.

Tot aşa au stat lucrurile şi cu poporul german: în general, cetăţenii au colaborat la planul scelerat; din această cauză americanii, după capitularea Germaniei, au confruntat civilii în multe comunităţi germane cu rezultatul crimei monstruoase la care se făcuseră părtaşi .

Ca urmare a colaborării guvern-populatie, în Germania la sfârşitul războiului practic întreaga comunitate evreiască era anihilată.

Spre deosebire de exemplele de mai sus, este recunoscut faptul că populaţia evreiască din România a supravieţuit în mare parte războiului, fiind de fapt cea mai mare comunitate evreiască dintr-o ţară aliată Axei care a supravieţuit. Dacă poporul român şi-ar fi dat concursul la uciderea evreilor (aşa cum au făcut-o turcii cu armenii, sau germanii cu evreii, sau chiar polonezii – aşa ocupaţi de germani cum erau – din nou în ceea ce-i priveşte pe evrei), atunci probabil că alta ar fi fost situaţia comunităţii evreieşti din România la sfârşitul războiului, când nu s-ar mai fi aflat în viaţă peste 300.000 de evrei români, care să poată imigra apoi în Israel; şi nu ar mai fi avut motive să mulţumească României preşedintele Israelului, Shimon Peres, în 2010, atunci când a adresat cuvinte de mulţumire poporului român pentru faptul că, datorită lui, au scăpat de ororile naziste aproximativ 400.000 de evrei care au putut apoi emigra către Israel :

Pogromul din Iaşi din 1941 a reprezentat un eveniment localizat (aşa cum îl arată numele, a avut loc în Iaşi) în cadrul istoriei româneşti în timpul anilor războiului . A atribui întregului popor român vina pentru acel masacru ar însemna să se utilizeze un sistem de justiţie care atribuie vina generalizată unui întreg popor pentru actele criminale ale unui grup restrâns – ori un asemenea tip de „justiţie” ne-ar duce imediat cu gândul la „justiţia” nazistă sau la cea stalinistă: în ambele sisteme, pentru fapta unuia era pedepsită întreaga comunitate. O asemenea „justiţie” însă nu este de acceptat în nicio ţară care se pretinde a fi „stat de drept”: nu este de acceptat în UE, nu este de acceptat în SUA şi nu este de acceptat în Israel – şi atunci de ce ar fi în România? Şi în plus, cum rămâne cu vina dacă se va dovedi că organizatorii şi cei de la comandă nu au fost români?

Guvernul român antonescian

Fără a discuta aici convingerile antisemite ale guvernului român antonescian, întrebarea care se pune este: în ce măsură se poate atribui vina pogromului de la Iaşi acestui guvern, aşadar, elementelor sale de decizie?

Din acest punct de vedere, excelenta analiză făcută de Tesu Solomovici este foarte la obiect şi ca urmare ceea ce ar fi interesant de aflat ar fi răspunsul la întrebările:

– Cine au fost germanii implicaţi în realizarea pogromului?

– Cine au fost românii implicaţi în realizarea pogromului?

La prima întrebare se poate răspunde cercetând ce trupe germane se găseau în acea perioadă în zona Iaşiului: cum România tocmai începuse războiul împotriva URSS, soldaţii români trecând Prutul cu aproximativ o săptămână înaintea declanşării pogromului, nu este de mirare că existau trupe germane atât dincolo de Prut, cât şi în partea de vest a acestuia, dat fiind că aveau loc zilnic deplasări de trupe (atât româneşti cât şi germane) spre front. Ori, aşa cum se ştie, trupele germane erau însoţite sau urmate la scurt timp de către „comandourile morţii” – Einsatzgruppen – care aveau misiunea de a implementa „Soluţia Finală” a Reichului în teritoriile cucerite, adică – începând din aproximativ 1940 şi până către sfârşitul războiului – de a extermina evreii din ţările aliate .

Ori, din mărturia criminalului Otto Ohlendorf, comandantul lui Einsatzgruppe D, care a fost acuzat de genocid între altele în Moldova, şi care în 1951 a fost executat pentru asta, aflăm că Einsatzkommando 10b se găsea staţionată la Făleşti(în Basarabia), la aproximativ 59km de Iaşi. Tot din mărturia acestuia mai aflăm căEinsatzgruppe D a ajuns la Piatra Neamţ la 24 iunie:

Va să zică, înaintea şi în perioada declanşării pogromului, în Moldova se găseau grupele acestui Einsatzgruppe D, ai caror membri între timp, până ce-şi începeau activitatea de eliminare în Ucraina, încercau să „se ocupe” de „problema evreiască” în România – „problemă” de care germanii erau nemulţumiţi că românii „nu se ocupă”.

La a doua întrebare se poate răspunde încercând a se răspunde la o altă întrebare: ce au devenit legionarii după înfrângerea rebeliunii legionare din ianuarie 1941? Manualele şcolare ne învăţa că o serie întreagă de legionari de frunte (în cap cu Horia Sima, conducătorul mişcării după uciderea lui Codreanu) s-au refugiat în Germania: dacă Hitler se hotărâse să mizeze pe Antonescu, nu acelaşi lucru s-a întâmplat la nivelul „eşalonului 2” din conducerea Germaniei naziste, unde Legiunea îşi avea susţinători puternici – în acest fel conducătorii acestei organizaţii căpătând azil politic în Germania acelor vremuri. Dar mai departe manualele nu ne mai spun nimic, în afară de faptul că o altă serie de legionari au fost judecaţi şi închişi – şi astfel s-ar putea crede că peste noapte legionarii de la celelalte nivele au dispărut. Dar a crede asta ar fi o eroare, şi experienţa noastră recentă ne învaţă ceva diferit: după 1989 Securitatea, departe de a se fi „destrămat” odată ce câţiva dintre comandanţii săi au fost scoşi din joc, a „reînviat” bine de tot din propria cenuşă, şi astăzi aflăm că poziţiile de frunte ale SRI-ului sunt deţinute de către vechi securişti. Tot aşa s-a întâmplat în 1941 şi cu Legiunea, mulţi dintre legionari schimbându-şi „culoarea” de aşa manieră încât, după 1947, îi regăsim în… PCR! De aici şi celebrele versuri ale lui Păstorel Teodoreanu:

„Căpitane, nu fii trist/Garda merge înainte/Prin partidul comunist.”

Aşadar, la momentul declanşării pogromului, este foarte probabil ca, în timp ce unii din şefii poliţiei locale să îi fi fost loiali lui Antonescu, alţii dintre ei să fi fost ori legionari, ori dintre cei care „jucau la două capete” (un joc care, din păcate, face parte din cultura naţională). Este deci foarte posibil că dintre aceste elemente să-şi fi „cules” germanii „asistenţii locali”.

În ceea ce-l priveşte pe Antonescu personal, dacă acesta ar fi ştiut dinainte ce urma să se întâmple, şi mai mult, ar fi fost cel care ar fi ordonat acest masacru, ce rost ar fi avut să ordone a se lua măsuri punitive contra celor vinovaţi (din partea română)? Teza potrivit căreia şi-ar fi dat seama că Germania putea pierde şi voia să se pună bine cu evreii nu stă în picioare: în iunie 1941 părea că nimic nu-i poate sta împotriva Germaniei. Şi atunci ce rost ar fi avut să ordone asemenea măsuri punitive?

De altfel, se pare că au fost cunoscuţi foarte bine cei care au avut un rol – din partea română – la pogrom; ca un exemplu, atunci când, în 1947, s-a comunicat decesul Col. Constantin Chirelovici, unul din şefii poliţiei în timpul pogromului,organizaţiile evreieşti au lansat o investigaţie, bănuind această veste ca fiind o înscenare:

În fine, faptul că teoriile germane cu privire la evrei nu prea au prins la „aliatul” român era un aspect cunoscut la vremea aia şi care se pare că îi nemulţumea profund pe germani.

Ar mai exista o posibilitate: anume că, în perioada respectivă, controlul regiunii Iaşiului (şi poate nu numai) nu a aparţinut guvernului român decât nominal: că, în fapt, controlul militar a aparţinut „misiunii” germane în România, misiune care a preluat comanda totală în zona Iaşiului în perioada respectivă.

Teza potrivit căreia guvernul român exercita numai un control nominal in zonele socotite importante pentru razboi, că în fapt România fusese de facto ocupată de germani a fost expusă în „Historia” de către Manuel Stănescu

În această situaţie ar fi nerealist să se presupună că guvernul român exercita în zona principală de război de unde urma să fie lansată Operaţiunea Barbarossa mai mult decât un control nominal; ar fi mai realist sa suspectam cum că în fapt cei care controlau zona militarizată erau germanii.

Din cele de mai sus rezultă că există o probabilitate reală şi care nu poate fi ignorată ca pogromul să fi fost „opera” unui comando din Einsatzgruppe D, ajutat de elemente legionare locale – toate acestea într-o perioadă în care atenţia conducerii Statului era concentrată în direcţia în care se găsea concentrată întreaga atenţie naţională: eliberarea teritoriului luat prin rapt de către URSS, şi spălarea ruşinii naţionale – aceea de a fi părăsit teritoriul românesc fără luptă.

Însă o probabilitate cum este cea expusă, oricât ar fi ea de „posibilă”, nu oferă un răspuns fără echivoc la întrebarea: cine poartă vina?

Germanii

Până la urmă, răspunsul la întrebarea de mai sus poate fi găsit ori cercetând arhivele vremii, în special cele germane (un lucru care astăzi s-ar putea dovedi nu numai anevoios, dar poate că şi îngreuiat de anumite „părţi neinteresate”), ori cercetând presa vremii – o vreme în care interesele erau altele, căci şi primejdiile erau altele.

Se dovedeşte că mergând pe această a doua cale ni se oferă până la urmă răspunsul căutat: anume, că în 1959 Germania (pe atunci, Republica Federală) şi-a admis vina pentru pogromul din Iaşi, precum şi pentru trenurile morţii care au urmat şi a fost de acord să plătească despăgubiri urmaşilor victimelor, ca şi urmaşilor celor din trenurile morţii.

Aceasta a constituit subiectul unei ştiri apărute, între multe alte ştiri, în „Jewish Telegraphic Agency – Daily News Bulletin” din 24 august 1959 (pag. 3) – ştire care astăzi, se vede treaba, este de mult uitată

Traducerea textului ştirii este următoarea:

„GERMANIA CADE DE ACORD SĂ PLATEASCÂ COMPENSAŢII EVREILOR UCIŞI ÎN POGROMUL DE LA IAŞI

Ierusalim, 23 august (JTA) – Guvernul vest-german a căzut de acord să plătească compensaţii familiilor persoanelor ucise de către nazişti în timpul unui pogrom în Iaşi, România, în iunie 1941, au dezvăluit astăzi surse ale Ministerului de Finanţe.

Un acord acoperă de asemenea plata compensaţiilor moştenitorilor evreilor ucişi în trenurile morţii din Iaşi către lagăre. Autorităţile de la Bonn însă, se menţionează, în continuare au refuzat să accepte responsibilitatea pentru toate cazurile de persecuţii ale evreilor în timpul ocupării naziste a României.”

De ce ar fi acceptat Germania de Vest (ţara subrogată în drepturi şi obligaţii Germaniei naziste până la unificarea celor două Germanii) să plătească compensaţii pentru ceva ce nu fusese înfăptuit de germani ? Dar articolul spune clar: persoane ucise de nazişti (în timpul Pogromului de la Iaşi din 1941). Şi de asemenea acordul prevede compensaţii şi pentru cei decedaţi ca urmare a trenurilor morţii – aşadar, germanii şi-au admis vina pentru întregul episod care, de altfel, poartă amprenta organizării germane: mitraliere în poziţie la Chestură, trenuri pregătite din timp – pe scurt, o operaţiune de exterminare ca atâtea alte operaţiuni de exterminare – domeniu în care erau specialişti germanii.

Şi în finalul ştirii mai apare un element, care confirmă teza lui Manuel Stănescu citată mai sus: „… în timpul ocupării naziste a României.” Va să zică, Germania a admis că România a fost o ţară ocupată (chiar dacă, nominal, şi-a păstrat independenţa).

Este de sperat că cele expuse mai sus, culminând cu cele publicate în 1959 chiar de către „Jewish Telegraphic Agency”, vor constitui parte din dovezile care vor pune capăt noţiunii mai mult decât tendenţioasă a „holocaustului românesc”, ca şi un punct de plecare pentru cei cu adevărat interesaţi de aflarea adevărului, în vederea începerii unor cercetări mai avansate în domeniu.

Concluzii

Astăzi multe lucruri s-au schimbat faţă de anii războiului: inamicii de ieri au devenit aliaţii de azi, alianţele economice sunt şi ele altele… Câteva date însă nu s-au schimbat: la nivel internaţional, fiecare grup şi fiecare ţară îşi vede interesul economic mai presus de orice, aşa încât atunci când e vorba de acesta orice alte considerente pălesc. La nivel naţional, nici apucăturile noastre, ca neam, nu s-au schimbat: la fel jucăm la două capete, la fel nu prea conştientizăm interesul naţional atunci când în joc este cel personal. Şi aşa se face că, atunci când interese economice străine de România şi de poporul ei pun la cale o campanie prin care se „repartizează” vina pogromului de la Iaşi guvernului antonescian şi prin el poporului român, inventând pentru asta termenul de „Holocaustul românesc”, şi mai mult, se ajunge la aberaţia conform căreia „Holocaustul a început în România” , dinspre partea română oficială se aud doar câteva voci slabe, şi alea repede înăbuşite de către personaje înregimentate (de care, ca de obicei, nu ducem lipsă).

Poporul doarme, aşa cum îi este obiceiul, neinteresat de lucruri care se întâmplă mai departe de poarta casei, în timp ce calomnia este lansată şi repetată bine, până prinde rădăcini – după care începe să îşi dezvolte o viaţă proprie, aşa cum numai minciună sfruntată are capacitatea de a o face.

„The English follow the principle that when one lies, one should lie big, and stick to it.” (Goebbels)

Note:

1.Rabinul Şef Moses Rosen îşi exprima, începând cu anii ’90, părerea că de fapt Holocaustul a început în România; ar fi multe de comentat faţă de această poziţie, dar pe moment merită de remarcat pe de o parte faptul că rabinul nu pare să fi avut acest punct de vedere înainte de revoluţia din 1989, când era în graţiile guvernului comunist bucurându-se de un nivel de trăi cu mult peste cel al obştei pe care o păstorea, şi pe de altă parte, că această apreciere (cu evident substrat propagandistic) este contrazisă atât de realitate (oare acţiunile de asasinat zilnice cărora le cădeau victime evreii în Germania începând cu anii `30 nu marchează începutul Holocaustului?) cât şi de cuvintele unora din adevăraţii fruntaşi ai obştei evreieşti din România anilor 30-40, între care Rabinul-Sef Alexandru Safran care a adus cuvinte de laudă poporului român în chiar plenul Parlamentului României în 1995 (e de remarcat faptul că vizita distinsului oaspete şi cărturar a fost posibilă numai după decesul lui Moses Rosen, survenit în 1994).

2.A se vedea in acest sens magistrala lucrare a Prof. Dr. Norman Finkelstein, “The Holocaust Industry” (Industria Holocaustului)

3.Din păcate, furtul căciulii vecinului, trădarea, în general realizarea interesului personal în defavoarea celui naţional sunt racile cu care ne luptăm de secole – cam fără succes.

4.Aşa cum arată Prof. Finkelstein, în spatele acestora se află numele celor mai mari familii de miliardari ai planetei, cum ar fi Bronfman.

5.Unele surse vorbesc de 14.000…15.000 de oameni.

6.Mai multe surse susţin că Eugen Cristescu, oficial mort în închisorile comuniste, în realitate a avut ce „negocia” cu ocupantul sovietic în schimbul libertăţii în anonimat; ba, după unele surse, acesta ar fi fost agent dublu, lucrând şi pentru sovietici. Pentru rolul posibil jucat de elemente ale Siguranţei Statului independent de guvernul român nu trebuie să privim mai departe decât la rolul jucat de Securitate în revoluţia românească din 1989 ca şi la modul în care aceeaşi Securitate, revopsită şi botezată SRI, a contribuit la eşecul preşedenţiei lui Emil Constantinescu.

7.Polonezii nu s-au lăsat nici măcar după război, continuând – când au avut posibilitatea – să-I ucidă pe evrei; de unde aflăm că în iulie 1946 polonezii au organizat un „mic” pogrom în oraşul Kielce unde, din 200 de oameni care se refugiaseră într-o clădire, au ucis 27.

8.Desigur că s-au găsit voci care să-l acuze pe Peres pentru această recunoaştere, pentru că a înţeles să fie un om de character:

.aceste voci, din corul celor care l-au criticat şi pe Sef-Rabinul Safran pentru un discurs asemănător, se înscriu într-o anumită politică.

9.S-ar putea aduce ca şi contraexemplu la această afirmaţie omorurile din perioada rebeliunii legionare, când au fost ucişi de legionari sute de evrei; dar sub nicio formă nu se va putea spune că acei sceleraţi (care au ucis şi o serie de personalităţi marcante, începând cu Nicolae Iorga) au reprezentat poporul român.

10.Einsatzgruppen aveau misiunea de a-i lichida nu numai pe evrei, ci în general pe oricine era „indezirabil” in concepţia germană.

11.Faptul că au mai participat şi criminali cunoscuţi ai oraşului duce la suspiciunea că se urmărise a se utiliza „tehnica” deja clasică în astfel de cazuri: o serie de infractori şi criminali care altfel zac în închisoare sunt lăsaţi liberi cu consemnul (secret) de a ataca acolo unde „e nevoie”; ori aşa ceva nu se putea înfăptui fără cunoştinţa Siguranţei – o dovadă circumstanţială că elemente de vârf ale Siguranţei Statului au fost implicate.

12.Desigur că Germania nu a acceptat să plătească din mărinimie faţă de aliatul uitat (România): nu de alta, dar astăzi vedem că Germania încearcă să scape de responsabilitatea plăţii unei datorii certe către România, contractată din timpul războiului, şi care astăzi ar fi evaluată la aproximativ 20 miliarde de Euro:

15.http://www.rumaniamilitary.ro/tag/datoria-germaniei-fata-de-romania

13.Ar fi fost poate bine ca evreii din Europa să fi avut parte, în timpul războiului, de o soartă asemănătoare cu cea a evreilor români (cu excepţia celor care au avut nenorocul să se găsească în partea din Transilvania pe care România a pierdut-o prin Diktatul de la Viena): asta ar fi însemnat că majoritatea evreilor europeni ar fi supravieţuit războiului, aşa cum a fost cazul comunităţii evreieşti din România, şi nu ar mai fi existat nici pe departe 6 milioane de victime. Asta ar fi însemnat de asemenea să nu fi fost deportat niciun evreu la Auschwitz (a se vedea discursul Rabinului Safran în Parlamentul României din 1995). Din păcate, aşa cum ştim, nu astfel au stat lucrurile – şi 6 milioane de oameni au murit pentru „vina” de a fi fost evrei.

Articol scris de IIP
*
*
Nota redacției septembrie 2017
Cât privește „pogromul ” de la Bucurști, pe acest site găsiți documentele care dovedec că nu a fost niciun pogrom, ci o diversiune la care au luat parte și evreii, mobilizați de evreii comuniști, pentru a-i compromote pe legionari. În ianuarie 1941 au fost declarați 120 de evrei asasinați de legionnari, iar legionarii uciși în acele zile au fost câteva sute. Ar fi vorba așadar de un progrom unic în istorie, în care au murit mult mai puțini evrei decât agresorii!
i.c.